5. Iașul – un pod prea îndepărtat

Pentru că păstorul de la Iași, Radu Cruceru (1929-1975), fusese asasinat de Securitate și biserica de acolo dorea un seminarist, Ioan Bunaciu, m-a trimis să fac practica de vară acolo. Ne-am potrivit de minune.

1970-si-ceva-botez-la-bis-baptista-din-iasi
Pricop Tărniceriu, Florin Selea, păstorul Radu Cruceru, Niculiță Sfatcu, Ioan Berbec

Iașul istoric

Istoric, prima capitală a Moldovei a fost Suceava, scaunul de domnie al lui Ștefan cel Mare. Așa spune poezia:

,,Din Suceava când el sare,
Pune pieptul la hotare!“

Capitala sentimentală a Moldovei însă a fost și este Iașul, cetatea așezată, ca și Roma, pe (aproximativ) șapte coline. Orașul a fost capitala Moldovei din perioada 1564-1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 și 1862 și capitala Regatului României între 1916-1918.

,,În 1564, domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat aici capitala Moldovei de la Suceava. Schimbarea statutului dintr-un simplu târg , în cel de curte domnească în sec. XV și apoi in capitală în sec. XVI, duce la dezvoltarea accelerată a a orașului, prin atragerea de mesteșugari, negustori, cei mai mulți dintre ei străini. Astfel un misionar catolic, Remond, găsește în 1636 la Iași armeni, unguri, polonezi, dar și francezi și venețieni“ (Orașul Iași: monografie istorică și socială, ilustrată, Nicolae Andriescu Bogdan, Editura Tehnopress, Iași, 2009, pag. 338.).

Iașul are o bogată moștenire culturală. În 1640, domnitorul Vasile Lupu a înființat aici prima școală în limba română și o tipografie în biserica Trei Ierarhi. În 1643, prima carte tipărită în Moldova a apărut la Iași.

Iașul sentimental

Oraș universitar, Iașul avea pe vremea mea (1978-1980) o generația de tineri de excepție în biserică. Pe lângă cei veniți ca studenți din alte părți, la Iași se ridicaseră copiii celor doi care puseseră bazele adunării: Sfatcu și Tărniceriu. Am fost ,,adoptat“ foarte repede și în casa din Copou, de lângă Grădina Botanică și în bojdeuca de sub Cetățuie. Mai toți din adunare îi spuneau lui nea Culiță Sfatcu ,,tata“, iar sorei Sfatcu ,,mama“ așa că am devenit repede prieten cu Costică, Genovieva și Tudorel Sfatcu. Pe Silvia Tăniceriu o cunoscusem cu mulți ani înainte, la ,,hram“ în Negreni, satul lui tata. Ea mi-a amintit până curând că mă știe de când purtam niște pantaloni de ,,antijeg“ făcuți de mama, iar eu am necăjit-o spunându-i că o țin minte de când târa o chitară mai mare decât ea. Ne-am văzut pentru prima oară în satul acela uitat de lume și am rămas de-a lungul anilor un fel de ,,consăteni sentimentali“.

Și pentru că veni vorba despre lucruri sentimentale, casa de rugăciune a bisericii baptiste din Iași se afla pe strada Sărăriei, la doar câteva sute de metrii de celebra ,,bojdeucă a lui Ion Creangă“, marele scriitor moldovean, autorul duioaselor ,,Amintiri din copilărie“.

În Copou se afla ,,teiul lui Eminescu“, genialul poet al nației, iar eu, între aceste două repere literare și în mijlocul moldovenilor mei, mă simțeam ,,ca acasă“. Poate chiar ,,prea ca acasă“, pentru gusturile inspectorului local de la Departamentul Cultelor și al domnilor Negru și Mechenie de la Securitate.

Iașul era un centru al traficului de Biblii spre Rusia. Misionarii străini veneau de pretutindeni. Casa familiei Sfatcu din Copul și bojdeuca familiei Tărniceriu de sub Cetățuie erau de mult case conspirative. M-am văzut plonjând într-o lume a aventurilor pentru Christos. N-a fost o simplă joacă. Mulți au suferit multe, dar cel mai rău a pățit-o băiatul mai mare din familia Sfatcu. Costică Sfatcu a făcut ani grei și răi de închisoare.

Iașul pionierilor credinței

Vreau să vă fac părtaș la uimirea mea în fața unui ,,gigant“ pe care l-am cunoscut atunci, Nicolae Sfatcu. Reiau aici câte ceva din ,,Amintiri cu sfinți“:

SfatcuNicolaeCine a spus că simplitatea este uneori complexă și lipsa de carte nu înseamnă neaparat și lipsă de înțelepciune? Un exemplu despre aceste realități îl constituie și fratele Sfatcu de la Iași. L-am cunoscut pe când făceam practică în Biserica de acolo, în anii de Seminar, când teoria de la școală era completată de realitatea de pe terenul bisericilor.

Nea Culiță a fost omul care m-a impresionat cel mai mult în anii aceia ai începutului. Om de o înaltă ținută morală, contabil prin educație și întemeietor, alături de Pricop Tărniceru, al Bisericii Baptiste din dealul Sărăriei, fratele Sfatcu a fost un munte de umor și o cascadă de înțelepciune.

Pe când familiile celor doi erau și singurele din nou formata biserică, fratele Sfatcu îi spunea duminica dimineața fratelui Tărniceru: „Matale începe ora de rugăciune, că eu mă duc prin piață și prin hală să chem ceva oameni să vină.”

Cu această „chemare de oameni” Sfatcu și Tărniceru au umplut încet, încet adunarea. Oamenii erau aduși la Biserică, dar erau aduși mai ales acasă. Niciodată în viața mea n-am văzut oameni mai primitori și case mai ospitaliere. Tinerii pe care i-am găsit eu când am început să merg la Iași îi spuneau lui nea Culiță simplu: „tata Sfatcu”.
În sărăcia lui a crescut o casă de copii. Lipsit el însuși de accesul la școli înalte i-a îndemnat pe ai lui să nu se mulțumească cu puțin. Dionisie a ajuns profesor. Aurora și Tudorică au ajuns medici. Costică a ajuns inginer mecanic. Genovieva era pe cale să ajungă profesoară când a avut zborul frânt de intervenția organelor de Securitate. Astăzi, ea conduce o organizație misionară în America. Toți au moștenit de la nenea Sfatcu o minte harnică și o extraordinară putere de asimilare. La servici, domnul Sfatcu ducea mereu un teanc de cărți și în mod invariabil câțiva cartofi copți, hrana săracului. Nu știu cum se făcea, dar, deși aveau alte mâncăruri mai alese, toți colegii și șefii pofteau la cartofii aceia copți a căror aromă îi trăgea de nas și-i aduna în jurul biroului acestui om sărac, la un prânz de glume și voie bună.

În biserică, le-a făcut pe toate: a cântat la armoniu, la vioară, în cor, a dirijat corul, a ținut ore de rugăciune, de școală duminicală, a predicat și a vizitat neobosit oamenii.

Cei care l-au cunoscut, l-au văzut foarte rar nervos. Avea mereu un zâmbet săgalnic pe buze, ochii mari și buni, iar mâinile erau parcă pornite întotdeauna să mângâie și să alinte.

M-a luat într-un sfârșit de săptămână cu el să vizităm niște bisericuțe mici, peste dealuri și văi acoperite cu păduri și vii nesfârșite. Pe drum, mi-a ținut vesel adevărate lecții de zoologie, botanică și istorie. Se oprea să-mi spună ce pasăre cântă și urma cărui animal am întâlnit-o. Știa totul despre copacii pe care-i saluta ca pe niște prieteni vechi, deprinși cu vizitele lui „pastorale.” De la dânsul am aflat că numirile mănăstirii „Galata” și a orașului Galați vin de la cete de „gali” plecați tocmai din Franța de azi să facă comerț în interiorul bătrânului continent. Noaptea, mă învăța numele constelațiilor și tresărea copilărește ori de câte ori o stea căzătoare străpungea ca o suliță întinderea cerului.

Despre spiritualitatea adâncă a lui nea Culiță am să vă vorbesc prin două întâmplări, una din anii de activitate intensă și alta desprinsă din anii din urmă, când boala necruțătoare i-a îngreuiat pașii și l-au țintuit mai mult la pat.

Toți oamenii care-l știau, cunoșteau că fratele Sfatcu este implicat în traficul cu Biblii. Îl știau creștinii care veneau de peste mări și țări și-l știau chiar și cei de la Securitate. Aceștia din urmă îl luau adesea la „sediu” și căutau să-l răzgândească cu întrebări dure și cu amenințări: „Ai să ajungi în închisoare! Ești împotriva politicii Statului! Ai contacte interzise de lege cu străini care vizitează România. Spune-mi numele străinilor cu care ai avut contact! Cine te-a vizitat acasă?”

Acestui potop inchizițional, nenea Culita le făcea față cu un zâmbet tâmp agățat șmecher ca mască peste inteligența lui sclipitoare și le răspundea invariabil cu fraza: „La mine acasă nu primesc străini. La mine acasă vine multă lume. Toți sunt sau prieteni sau rude. Cei care au venit aseară au fost frații mei de departe. Asta dumneavoastră nu puteți înțelege … Ăia n-au fost străini. Eu n-am călcat legea. Au fost frați de-ai mei de departe. Nu vă interesează pe dumneavoastră numele lor și nici eu nu le țin minte, că nu sunt nume ca ale noastre. Ei se numesc John, Ron, Lon și alte de-astea  …”

Când s-a îmbolnăvit, într-una din diminețile primăvăratice l-am ajutat să iasă puțin afară, la soare. L-am văzut cum se oprește parcă fermecat în loc și admiră explozia florală a cireșului din fața casei. Îl știam sentimental, dar de data aceasta, atenția lui trecuse dincolo de frumusețea care aprinde inima și ajunsese la simbolistica ce aprinde credința: „Îl vezi? Ce frumos este! Este o telegramă de la Domnul Isus care-mi spune ca mă … iubește!” Ochii lui erau scăldați în lacrimi, buzele înfloriseră și ele într-un zâmbet tainic și fertil, udate parcă de izvorul de deasupra.

Despre fratele Pricop Tărniceru, tatăl lui Silvia, este suficient să vă spun doar câteva lucruri:

„Un-te duci iar, omule ?”
„Ici-șa, la Huși femeie și vin digrabă …”

Dialogul acesta prefața de obicei o călătorie misionară a fratelui Pricop. Sora Lenuța, pățită de atâtea ori, știa că, de-acum, n-o să-l mai vadă decât peste câteva săptămâni. Pleca de obicei „ici-șa”, dar se întorcea cine știe de pe unde, după ce colinda țara în lung și în lat, pe la rude și pe la prieteni din biserici.

Ca s-o împace, venea viclean cu un carton de prăjituri în mână, îndulcindu-și astfel consoarta și … soarta. A avut înțelepciunea oamenilor din popor, care știu să facă haz de necaz, ușurând astfel tragedia unei vieți cu o socoteală, nu de puține ori, nedreaptă.

N-a fost niciodată un bun predicator, dar le-a vorbit oamenilor din inimă și i-a câștigat cu seriozitatea lui sprijinită mereu pe un aer de șagă și zâmbet.

Copiii i-au moștenit și sărăcia și inventivitatea glumeață. De la Biserica din dealul Sărăriei și până la casa lor de lângă „Cetățuia” era drum lung și tare anevoios, mai ales pe arșiță, pe zăpadă sau pe „zloată.” Când se întorceau seara târziu de la repetițiile de cor, Victor și Silvia, doi dintre copiii lui, puseseră la cale o soluție: „Un stâlp te duc eu în spinare și un stâlp mă duci tu, ca să ne odihnim pe rând. Bine?”
Arareori m-am simțit mai bine acasă la altcineva. Când m-a invitat prima dată să iau masa în casa lor, nu m-am putut ridica să mă rog în picioare în bucătăria lor scundă, dar am simțit că smerita lor locuință de lut are drept acoperiș … cerul. Pot spune cu mâna pe inimă că Dumnezeu era la El acasă în căminul fratelui Pricop și sorei Lenuța.

Când l-a biruit leucemia, s-a dus să vadă un doctor de specialitate. „Moșule, trebuie să te îngrijești mai bine de acum. Trebuie să mănânci consistent ca să-ți întărești sângele. Îți trebuie două, trei grătare pe zi. M-ai înțeles?”

Erau ani grei de lipsuri și privațiuni, când români cu mai multă dare de mână decât nenea Pricop trăiau cu fasole și cartofi.

Cu gândul plecat la sărăcia lui funciară, fratele Pricop i-a răspuns, cu obiceiul celor ce s-au deprins să schimbe tragedia în glumă, ca s-o poată suporta mai ușor: „Domnule doctor, eu acasă am un grătar și, dacă spuneți dumneavoastră că trebuie, mai cumpăr unul sau două, ca să am trei. Dar de unde și cu ce iau eu … carne?”

Ar trebui să spun aici că, asemena fratelui Pricop, majoritatea oamenilor lui Dumnezeu pe care i-am întâlnit au avut un puternic simț al umorului. Cred că am putea spune că există baze biblice pentru această realitate. Sfânta Scriptura înțelege buna dispoziție ca un factor fertilizator. Cei ce străbat valea suferinței o transformă într-un izvor (binecuvântare) și cântă: „Toate izvoarele mele sunt în Tine” (Ps. 87:7).

Un evanghelist excelent, fratele Pricop cânta pretutindeni cântările de la biserică. Odată asta i-a folosit ,,de minune“. Venit să ridice de la Vama din București ceva trimis din America, moș Pricop s-a așezat la coada uriașă și a început … să cânte. Milițianul de acolo l-a oprit o dată, de două ori, dar văzând că n-are cu cine vorbi i-a spus răstit: ,,Tu, ăla, cântărețul, treci în față, ia-ți pachetul și pleacă de-aici că ne faci la toți probleme. M-am săturat de cântările tale!“

Iașul revoluționarilor creștini

V-aș putea scrie un volum special dedicat numai evenimentelor petrecute de mine la Iași. V-aș putea scrie despre călătoriile pe care le-am făcut prin țară alături de corul de copii ,,Sion“, pus la cale de Silvia, Genovieva și Tudorel, despre autoritățile luate prin surprindere de prima inițiativă de genul acesta ivită în România după anii de totală interdicție a educării copiilor în afara școlilor comuniste.

Corul acesta de copii, majoritatea fete, a adunat la biserica copiii bisericii. Ei și-au adus apoi vecinii, prietenii și colegii de la școală, iar după aceștia au venit la biserică și părinții lor. Cântecele au fost traduse de Genovieva Sfatcu din limba engleză. Erau melodii moderne lansate de Maranatha Music în California, și asta a dat creștinismului de la Iași o tentă contemporană, înlesnind și mai mult evanghelizarea în tânăra generație. Din când în când, cei cu urechea muzicală, auzeau în buchetul de voci  cristaline și un mormit molcom de urs. Îmi era foarte greu să nu mă alătur interpretărilor lor pline de viață.

Corul Sion a nivelat creștinește diferențele economice dintre familiile din care proveneau copiii. Au cântat alături și copii de ingineri și copii din familii sărace, care trebuiau să vină cu rândul la biserică pentru că n-aveau pantofi destui. Silvia, Genovieva și Tudorel, împreună cu Elena, Rodica și ceilalți care făceau posibilă această lucrare au cerut și căpătat din străinătate hăinuțe, pantofi și mici cadouri pentru copii. Să-i fi văzut apoi cu câtă pricepere alegeau și împărțeau cele primite astfel ca fiecare să primeacă ceea ce-i lipsea, fiecare să primească ceea ce-i era pe măsură!

Ca și cum inițiativa formării primului cor creștin de copiii din epoca comunistă n-ar fi fost suficientă, autoritățile au fost surprinse să vadă grupul acesta de rândunici plecând apoi în turnee prin Țară: Oradea, Cluj, Timișoara, Arad, Caransebeș, București … Sosirea lor vestea în fiecare localitate apropierea unei primăveri și a unei explozii de viață creștină decisă să biruiască înghețul pe care-l instaurase persecuțiile.

Scânteia astfel aprinsă la Iași a iscat un foc de miriște care s-a răspândit cu repeziciune pretutindeni, iar cântările corului au devenit adevărate șlagăre. Pe unele le mai aud și azi preluate și cântate de formațiile muzicale din România. Dintre înregistrările pe care le puteți asculta pe Youtube.com aici, am ales mai jos una tematică:

V-aș putea scrie despre măicuța Eufemia, care deși fusese scoasă din călugărie de preotul pocăit Zamișnico, își mai făcea din când în când semnul crucii, ,,că așa i se dăduse mâna“. Făcea așa mai ales spre șobolanii care mișunau prin anexa di spatele sălii bisericii: ,,Duceți-vă cu Domnul! Plecați în altă parte!“

V-aș putea scrie despre Dănuț Mănăstireanu, care s-a ridicat atunci dintre tineri ca să fie liderul unei generații, după cum alt prieten al meu, Nelu Chițescu s-a ridicat la Creștini după Evanghelie, despre Cristi Țepeș și despre toate aceste prietenii ale noastre care au supraviețuit peste ani, în ciuda unor căi diferite și înțelegeri diferite ale nu știu căror păreri teologice.

Iasi - tineretul 1976
Vizită la Arad – În brațele lui Cristi Țepeș și ale tinerilor din Iași – 11 August 1977

V-aș putea scrie despre Măriuța Lazăr, și despre Lili Anton, conferențiare la arte plastice și pictorițe, ambele veritabili munți de spiritualitate superioară într-un climat de pustiu cultural comunist.

V-aș putea spune despre secretul lui Moisiuc și al mecanicilor de tren care ascundeau Bibliile în limba rusă în tampoanele locomotivelor care treceau granița spre Moldova.

V-aș putea scrie despre familia lui Vasile și a Didicăi Tăbăcaru care și-au stricat o mașină ducând Biblii în mai toată țara.

V-aș putea povesti duios despre apartamentul din Podu Roșu unde Vasile Pop și Cornel Soceanu, căsătoriți cu două surori gemene, Ani și Luci, m-au găzduit cu dragoste și generozitate în căminul lor. (De ce-i spunea ,,Podul Roșu“, mă întrebați? Pentru că așa era moda în comunism. Mai totul era ,,roșu“, de un roșu revoluționar, ca într-o comedie de-a rușilor Ilf și Petrov sau ca în schița despre inventarea unui ceainic nou, căruia, după ce au inventariat tot felul de nume, ,,șefii“ au decis să-i spune ,,ceainicul roșu“, că așa era cel mai … bine.)

V-aș putea scrie multe despre o generație de tineri, care deși erau ocupați cu studiile sau cu meseriile lor, au hotărât să se împlinească pe linia slujirii lui Christos. Cât de mult s-au sacrificat pentru aceasta? Este suficient să vă spun că după foarte multe nopți nedormite petrecute în clădirea adunării baptiste de pe Sărăriei, în zilele de pregătire a programelor de Crăciun, când s-a pus problema să facem ,,ceva deosebit“ de Revelion, Tudorel Sfatcu a scos une din perlele lui naiv-savante: ,,Ceva deosebit? Foarte ,,deosebit“? Propun să mergem toți la culcare! Asta ar fi cu adevărat ceva ,,deosebit“!

 

 

În patru din pozele de mai sus apare Corina Sfatcu, fetița cu păr bălai și cu zâmbet molipsitor. A fost crescută împreună cu fratele ei, Iulian, între bunici și unchi în casa de pe Copou. Da, este Corina (devenită Shtir prin căsătoria cu Nelu Shtir, un bistrițean din biserica noastră din Anaheim), fata cu multe doctorate, specialista ,,americană“ care cutreieră acum continentele căutând tratamente noi pentru diabet și cancer; încă una din minunile frumnoase pe care le-a dat Iașul:

corina Shtir

Puteți urmări un interviu al ei  aici.

V-aș putea scrie despre foarte multe altele, dar .. trebuie să vă scriu doar despre interdicția în urma căreia am fost oprit să merg la Iași, care s-a dovedit pentru mine, vorba filmului, ,,un pod prea îndepărtat“.

Iașul – cetatea interzisă

În anul trei, directorul Seminarului mi-a spus despre nemulțumirile celor de la Departament. I s-a spus că am fost ca un chibrit trimis la un butoi cu benzină, că am înflăcărat și încurajat un tineret pus și așa pe abuzuri și provocări de tot felul. Mi s-a amintit că în nopțile de colinzi, baptiștii nu s-au mulțumit să cânte pe la casele credincioșilor, ci s-au dus pe la căminele studențești, pe la sediul poliției și au colindat până și pe sub ferestrele sediului Securității … I s-a spus că am avut studii până după miezul nopții cu emisari străini (poate spioni) de la Campus Crusade, că m-am deplasat prin țară ca traducător cu Dr. Curtis Nims, păstor pensionar din America și cu Ulf Oldenburg, misionar din Danemarca. Ce mai, mi se făcuse un portret puțin favorabil instalării mele ca păstor baptist în Iași. Am fost trimis să-mi continui practica mea pastorală la Galați, o altă biserică fără păstor, situată și ea tot într-un oraș universitar.

Un american la Iași

Vreau să vă spun câteva cuvinte despre Dr. Curtis Nims, care avea să joace un rol foarte important în viața mea. Era un păstor baptist pensionar din Camarillo, California și funcționa pe atunci ca și ,,consilier personal al președintelui Jimmy Carter în problema refugiaților“. Era acreditat pe lângă Națiunile Unite, dar mai ales avea puteri mari din partea guvernului american. Dr. Curtis venise în România nu pentru refugiați, ci pentru că auzise de persecuția care însoțea trezirea spirituală din țară. A revenit de câteva ori, uneori singur, alteori cu fiul său, un tânăr cu o voce minunată. Într-una din aceste vizite, Dr. Curtis purta la gât atârnat de un lanț de aur ,,sigiliul senatului american“, iar în geantă avea niște plicuri galbene uriașe pe care, odată ce punea sigiliul pe care-l purta la gât, nu le putea deschide nimeni în afara Statelor Unite. Glumind, Tudorel Sfatcu l-a întrebat dacă nu ne putem închide și pe noi într-unul din plicurile lui. L-am însoțit în București, la Ambasadă și la Consulatul american, apoi ne-am dus să predice prin țară.

Era un om al credinței. Îmi amintesc că obosise tare din cauza mersului pe jos prin București, iar eu nu găseam nicăieri un taxi. Mi-a zâmbit, mi-a pus mâna pe umăr și, în plin bulevard, mi-a spus:

,,Hai să ne rugăm ca Domnul să ne trimită o mașină“.
Am făcut-o mecanic, sperând că nu ne vede nimeni. Surpriză! Numai ce am deschis ochii și un taxi s-a apropiat de locul în care eram noi.

Altădată l-am însoțit la Agenția de bilete din centru ca să ia un bilet de avion. Am dat peste o ,,tovarășă“ întoarsă pe dos, foarte obraznică și extrem de nepoliticoasă. I-am atras atenția că sunt împreună cu un cetățean străin și că este în joc și imaginea țării noastre. Degeaba. Am cerut atunci să stau de vorbă cu responsabila care-i supraveghea activitatea. Doream să fac o plângere scrisă. Fratele Nims n-a înțeles ce se întâmplă, dar și-a dat seama că eram nervos peste măsură. Femeia reușise să mă tragă în lumea ei urâtă. Am început să-i explic neobrăzarea femeii, trăgând mereu cu privirea să nu scap venirea responsabilei. Fr. Nims m-a luat liniștit de mână și mi-a spus:

,,Noi nu știm ce viață și ce necazuri au făcut-o pe femeia aceasta să fie așa nervoasă. Poate că are acasă un copil bolnav sau poate că a părăsit-o soțul. Nu este bine să ne răzbunăm pe ea … N-ar fi ce se așteaptă Domnul dela noi“.

Când, în sfârșit, a venit responsabila împreună cu vânzătoarea de bilete, eram deja un altfel de om. I-am mulțumit pentru promptitudinea arătată și le-am spus că domnul american ține doar să spună câteva cuvinte de apreciere pentru felul în care a fost servit în dimineața aceea. Nu știu cum am arătat eu, dar să fi văzut mirarea de pe chipul acelor două românce neobișnuite cu complimentele … Dixit! Dr. Curtis Nims ducea pretutindeni ceva din noblețea țării din care venea și mai ales a țării spre care se îndrepta dincolo de nori.

La întorcerea din micul nostru circuit prin biserici ne-a dus iar la Consulatul american. De acolo, pe niște culoare despre care nu știam, am trecut în sediul Ambasadei. Ne-a condus doamna Judith Buncher, secretara ambasadorului. Domnul O. Rudolph Aggrey nu iubea prea mult țara în care lucra. Dovada? Își numise câinele, un dalmațian superb, cu numele ambasadorului român de la Washington: Ionescu. Îl ascultam cu câtă plăcere spune: ,,Ionescu, sit!“ ,,,Ionescu, come here!“

În ziua aceea, ambasadorul a fost foarte vesel. Dr. Curtis a început să-i dea un fel de raport despre locurile pe unde fusese și lucrurile pe care le făcuse.

,,Nu-i nevoie să-mi spui nimic. Știu totul, l-a întrerupt ambasadorul.
Uimit, Nims l-a întrebat: ,,De unde?“
,,De la Securitatea română“ i-a răspuns vesel ambasadorul. ,,Ați fost urmărit peste tot“.
,,Bine, bine“, a zâmbit prostește Nims, ,,dar nu vreți să-mi spuneți că Securitatea română vă dă raport dumneavoastră …“
,,Nu, bineînțeles că nu. Doar că de data aceasta … Securitatea română a fost ea însăși urmărită de Securitatea americană!“

După o pauză de câteva clipe, Nims a comentat:
,,Vai, nici nu mi-am dat seama ce om important am fost în vizita aceasta.“
Eu mă făcusem mic în fotoliul în care stăteam, bucuros că, parcă, cei doi tocmai uitaseră despre mine. Sau poate că nu uitaseră? Ce ziceți?

Cu domnul ambasador am mai avut și o altă experiență. Știind că am intrare liberă la Ambasada americană, niște prieteni m-au rugat să-l ,,bag înăuntru“ și pe un anume domn care avea o mare invenție și nu voia să o dea comuniștilor. Spera să o ofere americanilor, pentru care avea o simpatie deosebită. După curtoazia obligatorie, am tradus domnului ambasador ceva din subiectul invenției cu care venise oaspetele. Ambasadorul l-a ascultat politicos și i-a răspuns tipic: ,,Lăsați lucrarea dumneavoastră aici. Oamenii noștri o vor examina și vă vor contacta, dacă vor socoti că aveți o lucrare deosebită.“

Cu acestea, intrevederea noastră era încheiată. Omul nostru a ținut însă să mai pună o întrebare. A insistat să-l traduc:

,,Domnule ambasador, la vârsta mea, dumneavoastră ce ați face în locul meu? Se merită să părăsesc România și să mă mut în America?“
N-am văzut niciodată un om care să-și schimbe așa de repede expresia feței ca domnul ambasador. Privindu-mă doar pe mine, a răspuns:
,,Spune-i că nu, cu siguranță că nu se merită“.
După plecarea inventatorului am rămas pentru câteva minute cu domnul ambasador.
,,Daniel, mi-a zis el sever. Să nu-mi mai aduci niciodată astfel de oameni. Nici el și probabil nici tu nu vă dați seama cât de mult m-ați jignit. Ca ambasador al țării mele am fost forțat să aud cum un sărăntoc din țara asta prăfuită și uitată de lume crede că poate umili America cu descoperirile lui! Și ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, mă mai și întreabă dacă s-ar merita să lase pustiul acesta blestemat de soartă ca să se mute în America, cea mai avansată țară a lumii! Bineînțeles că nu se merită! El nu merită așa ceva! Să nu-mi mai aduci astfel de oameni“.

M-am întâlnit atunci cu o altă față a Americii, cea orgolioasă și pe deplin conștientă de valoarea ei.

Dr. Curtis a fost însă un altfel de american. A fost printre noi reprezentantul Americii creștine. Nu i-a fost greu să mănânce la mesele noastre mâncarea noastră, să doarmă în paturile noastre, să meargă cu mașinile și cu trenurile noastre. N-am să uit niciodată cât de smerit m-am simțit când mi-am amintit, în splendita lui reședință din Camarillo, cu ce cuvinte entuziaste a știut să o facă pe mămica să se simtă bine în casa noastră de paiantă de la marginea Bucureștilor, cum i-a lăudat gustul cu care a decorat casa și cât de admirativ a fost pentru calitatea meniului servit. Un adevărat ,,gentleman “, un adevărat ,,frate“.

Mutat disciplinar la Galați

Bineînțeles că n-am vrut să accept așa ușor că n-am voie să mai merg la Iași. Bineînțeles că n-am vrut să mă duc la Galați. M-am plâns celor din conducerea Comunității București, care aveau jurisdicție teritorială. M-am plâns tatălui meu. … Totul a fost însă în zadar.

,,Dane, fratele Bunaciu este directorul Seminarului și trebuie să-l asculți în problema aceasta. Nu putem face nimic.“

Am plâns, am protestat, dar … a trebuit să mă duc la Galați. Nu știam pe atunci că și asta ,,venea de la Domnul“. La Galați aveam s-o întâlnesc pe Daniela Ban, studentă acolo la Universitate. În casa familiei Pleșoianu aveam s-o aflu pe cea pregătită de Dumnzeu să-mi devină prietenă, soție și mamă pentru fetele noastre. N-a fost însă nici dintr-o dată și nici așa de simplu.

Îmi aduc aminte că am scris, în melancolia despărțirii, versurile unui sentimental jurământ de credință:

Mi-ați legănat iubirea într-a voastră
Și m-ați crecut, crescând cu mine-alături
Ne-am încălzit cu toți pe-aceeași vatră
Și ne-au acoperit aceleași pături

Am fost chemați cu toți de-același Tată
Când Dumnezeu ne-a hărăzit un nume
Ne-a adunat ca pâinea în covată
Ne-a rumenit și ne-a trimis în lume.

Azi ne privim din depărtări străine
De prin furtuni ce inima ne-ncearcă
Ne amintim de zilele senine
Și ne purtăm în suflet ca-ntr-o barcă.

Deși nu suntem toți ,,pe-aceeași creacă“
Din rădăcini, niciunul dintre noi nu pleacă!

Prietenia care ne-a legat atunci a supraviețuit peste ani. Genovieva și Silvia au ajuns în Berlin, Ohio, unde au pus bazele organizației Christian Aid for Romania, devenită între timp Christian Aid Ministries. Mai toți ne-am făcut stagiatura în această organizație. Unii sunt acum în alte părți. Tudorel și Costică Sfatcu îmi sunt aproape în Los Angeles, Rodica Șimoni (devenită Hosu prin căsătorie) este prin Chicago. Elena a rămas cu CAM, care a rugat-o să se mute împreună cu Cornel Mârza, soțul ei, la Cluj, de unde gestionează programul cu ajutoare medicale. Dănuț Mănăstireanu lucrează acum pentru World Vision, fiind coordonator al lucrării lor din Europa de est și o parte a Asiei.

Oriunde am fi și oriunde vom ajunge vreodată, fiecare din noi am luat cu noi și o parte din Iașul tinereții noastre. Ne-am mutat din Iași, dar Iașul nu s-a mutat din noi. Dincolo de a fi doar un loc definit prin niște coordonate geografice, el continuă să fie în noi o ,,anumită“ stare de spirit, definită de mirifice coordonate sufletești.

Ecouri de ,,Roma, la città eterna“ ? …

 

Advertisements

3 thoughts on “5. Iașul – un pod prea îndepărtat

  1. Ma fascineazā toata povestea vietii Fr Daniel. Esti o binecuvântare pentru mine dar sunt convins ca si pentru altii. Minunat.. Daca v-a apare in format tipârit, as vrea din ea un exemplar cu dedicatie. Cu stima si dragoste Ioan Kui, pastor la Bis. EMANUEL, Anaheim

    Like

  2. Ted (Tudorel) Sfatcu
    California

    Draga Daniel, multumesc pentru aducerea aminte a bogatiei de care am avut parte in tineretea noastra. Domnul , in bunatatea Lui, ne-a facut partasi la toate acestea. Mi-ai adus aminte de toti cei dragi de la Iasi si de cei care au petrecut studentia la Iasi. De iesirile frumoase cu tine si Corul Sion. De aventurile cu misionarii, Bible smugglers, si de relatiile frumoase cu prietenii nostri, curate si cu binecuvintarea de Sus.
    Un amanunt care mi l-ai improspatat. Cind pastorul nostru Radu Cruceru a fost asasinat de Securitate, am fost probabil singurul care i-am examinat trupul adus la morga de la Spitalul Sf. Spiridon si pot sa atest la acest eveniment. Au fost anii in care am simtit tot mai mult ca eram doar niste oi in mijlocul lupilor, paziti insa de o Mina nevazuta
    Da, frumoasa aducere aminte, multumesc, Ted Sfatcu

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s