6. Păcăleala de 1 Aprilie – Un partener de cursă lungă

După alegerea lui Isus Christos ca Domn și Mântuitor, cea mai importantă decizie din viață este alegerea unui partener. Nimeni nu este suficient de înțelept pentru a face asta singur, de aceea Biblia ne spune:

,,Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o nevastă pricepută este un dar de la Domnul“ (Proverbele 19:14).

Cine este fata lui tataia și mamaia ? Surprize, surprize!

În urma deciziei celor cu autoritate, care m-au oprit să-mi continui practica de seminarist la Iași, am ajuns la Galați în vara lui 1976 și am fost găzduit în apartamentul familiei Pleșoianu, venită la baptiști după ce au slujit Domnului cu mult entuziasm la Oastea Domnului. Deasupra noptierei de la capul patului trona poza unei studente de la Arad, care locuia acolo în timpul anului universitar.

,,Hei, dac-ai știi tu ce fată bună este Dana noastră …“

,,Mamaia“ Pleșoianu, așa cum o numeau toți tinerii din Galați mă tot bombarda cu aluzii transparente. Eu mă făceam că nu o aud, preferând să mă gândesc … în altă parte. Oare chiar credea ,,mamaia“ că merit eu o fată foarte bună ? … Eram pe muchie să trec de la 22 la 23 de ani. La Seminar acceptasem un fel de regulament de ordine interioară care ne interzicea să ne căsătorim în anii de studii. Printr-o înțelepciune pe care n-am pătruns-o niciodată, ni se cerea să nu ne căsătorim pe durata celor patru ani, dar ni se spunea că nu vom putea fi ordinați după absolvire decât dacă suntem căsătoriți. Asta ne obliga s-o facem într-o fereastră foarte îngustă de timp, între ziua absolvirii și ziua ordinării. Presiunea unei asemenea decizii trebuia suprapusă peste dificultarea alegerii bisericii în care să slujim. Cred și astăzi că ,,cineva“ nu se gândise suficient la lucrurile acestea …  Oricum, eu mai aveam încă doi ani de studii. Nu se punea încă problema căsătoriei, deși gândul nu înceta să ne dea târcoale ….

Pe la sfârșitul verii, ,,chiriașa“ lui mamaia Pleșoianu s-a întors mai devreme la cursuri, iar asta a făcut să se suprapună perioadele în care eram amândoi acolo. În ziua de duminică, cu câteva ore înainte de începerea serviciului de seară, ne-am dus cu Dacia 1100 a lui ,,tataia Pleșoianu“ la gară. Ei erau bucuroși, eu eram doar curios.

Din trenul cenușiu și murdar s-a coborât atunci o fată cu ochii obosiți de nesomn, îmbrăcată în haine șifonate și trăgând după ea o valiză imensă. Obișnuit cu bucureștencele mele elegante, coafate și parfumate, i-am spus în gând sorei Pleșoianu: ,,Să-ți fie cu sifon, mamaie! Dacă asta e fata ,,aia“ pe care o tot lăudai, țineți-o matale, că mie nu-mi trebuie“.

Prima impresie n-a fost deci deloc bună, iar a doua … nici atât. După ce mamaia ne-a prezentat unul altuia, ca bucureștean bine crescut, m-am repezit să-i iau valiza din mână. N-a vrut. A preferat s-o ducă ea. Mi-am zis în gând:

,,Cum dorești domnișoară, cum dorești. Nu mă supăr prea tare că nu mă prețuiești nici cât pe un hamal“.

În mașină, eu am tăcut, iar ei au vorbit. Mă gândeam deja la subiectul studiului de la biserică. Mă și vedeam în fața celor ce mă așteptau în lăcaşul bisericii luterane din strada Nicolae Bălcescu nr. 67. Ceva, ceva din persoana mea părea că a contrariat-o însă pe studenta de la Arad … În loc să rămână acasă după o călătorie de o noapte și o zi cu trenul, așa cum era normal și cum își propusese, tânăra de la Arad ne-a spus că, dacă o așteptăm puțin, se spală pe față și vine și ea cu noi.

Așa a început totul. Nu vreau să vă las cu impresia că Daniela a fost o domnișoară închipuită și nepoliticoasă. Nici pe departe! Pur și simplu nu-i plăceau bucureștenii șmecheri, mai ales cei ce se pregăteau să devină păstori baptiști. Am să vă explic de ce …

Prin Daniela, Dumnezeu a readus în viața mea Aradul. Orașul de la granița dintre Ardeal și Banat poartă numele unuia dintre cele mai vechi cetăți din Israel. Aradul biblic (Num, 21:1; Iosua 12:14) este situat între deșertul Negev și pustia Iudeii  la 25 de kilometri vest de Marea Moartă și la 45 de kilometrii est de Beerșeba.

Aradul din România a fost prima dată menționat documentar în secolul XI. Invaziile mongole dispre Asia au determinat regatul Ungariei, care răpise României Ardealul, să fortifice așezările de pe malul Mureșului împreună cu cetățile de la Șoimoș, Șiria și Dezna. Prin 1720, populația orașului numpra 177 familii de români, 162 familii de sârbi și 35 familii de unguri. 

Cum de a ajuns acest oraș să poarte un nume evreiesc? Într-adevăr, numele ,,Arad“ provine dintr-un cuvânt canaanit și înseamnă ,,cel care se sechestrează, cel ce se închide, cel ce se fortifică“. Un alt sens poate fi acela de ,,pribeag“.

Primul evreu primit în oraș a fost negustorul Isac Elias în 1717, dar comunitatea de evrei s-a înmulțit rapid, ajungând înainte de primul război mondial să numere peste 10.000 de oameni, adică mai mult de 10% din întreaga populație. Primul rabin al comunității a fost Johanan, prima slujbă religioasă datând din anul 1746. În anul 1742, o evreică pe nume Nahuma a donat pământ pentru clădirea unei sinagogi și astfel evreii au avut prima sinagogă din lemn. Sinagoga de pe Tribunul Dobra nr. 10 a fost construită în anul 1834 la inițiativa iudelui Hirschl Moses și a rabinului Aaron Chorin. Puteți urmări un film făcut la aniversarea de 180 de ani de exstență aici. Astăzi, majoritatea evreilor au emigrat în Israel.

Când l-am redescoperit eu, Aradul era capitala neoprotestanților din România, procentajul lor raportat la întreaga populație fiind cel mai mare din țară. În 2015, Comunitatea bisericilor baptiste din zona Arad avea peste 118 biserici și filiale și 56 pastori și misionari (aici).

Fată de ,,moisiști“

Vasilică Moisescu pe malul Mureșului împreună cu un grup din corul de copii ,,Sion“ din Iași – 1981

Daniela Ban provenea dintr-o familie de ,,desidenți moisiști“ din Arad care făcuseră ani grei de pușcărie. Numiți așa după numele lui Vasilică Moisescu, un geniu al matematicii care predase la Universitate și la Seminarul Teologic Baptist din București, și care scrisese o lucrare în care dovedea matematic că piramida mare din Egipt era în esență un mesaj profetic cifrat din partea lui Dumnezeu.

Mișcarea ,,betanistă“ nu a avut de fapt un lider. Se adunau prin case punând un preț foarte mare pe egalitatea tuturor credincioșilor și practicau studiul biblic și rugăciunea. Această ,,adunare prin case“ a fost motivul pentru care au devenit foarte periculoși pentru autoritățile comuniste. Nu-i puteau controla și nu știau cine sunt și ce vorbesc între ei. A fost mai simplu să-i aresteze pe toți și să-i arunce în închisoare alături de ,,crema“ intelectualității necomuniste de atunci. Mereu în pericol de a fi percheziționat, Vasilică Moisescu l-a rugat pe Traian Ban să țină la el în pod a copie a manuscriselor lui. Comuniștii au aflat, l-au arestat pe el primul și i-au luat apoi și pe ceilalți, unul după altul.

Mama lui Traian Ban, bunica lui Daniela, era bolnavă cu inima. Bunicu David, soțul ei, a aflat că în aceiași zi au fost arestați și fiul ei, Traian, și ginerele ei, Simion Moț. Cum să-i comunice bunicu David o astfel de veste? Oare nu va muri ea imediat ce-i va spune?

După ce s-a rugat, bunicu a folosit o stratagemă. S-a dus la ea vesel și a întrebat-o: ,,Nu-i așa că ți-ar place să-i ai pe ai tăi tari în credință, gata să sufere pentru Domnul?“
,,Ba așa-i. Așa mi-ar place. Așa mă rog și așa să dea Dumnezeu.“
,,No, bucură-te atunci, că pe Traian și pe Simion i-a arestat Securitatea!“
,,I-a arestat! Atunci hai să ne rugăm pentru ei, să fie tari“, a zis femeia. Și … așa a fost.

Pe actul final de condamnare al ,,betaniștilor“ a fost scris negru pe alb:

,,Condamnat pentru că a conspirat prin rugăciuni și cântări împotriva tinerei societăți socialiste din România“.

Ei bine, temători și sătui cu propriile lor probleme, păstorii baptiști din Arad n-au sărit în apărarea fraților lor ,,betaniști“. Dimpotrivă! Unii i-au turnat la autorități și au fost în principiu de acord cu arestarea lor. Nu-i de mirare că Daniela avea ,,alergie“ la păstori!

Traian Ban a fost condamnat în 1958 la 20 de ani de pușcărie, din care a făcut până la grațierea din 1964, 5 ani și jumătate. Din lotul celor condamnați împreună cu el au făcut parte Vasilică Moisescu, Simion Moț, Relu Băbuț, Mia Iovin și Mitică Harap. Prin diferitele închisori pe unde au fost duși, ei s-au întâlnit și împrietenit cu Traian Dorz, cu Nicolae Moldoveanu, cu Richard Wurmbrand cu Ferenc Visky și cu mulți, foarte mulți, mult prea mulți alții.

De ce au băgat atunci comuniștii în închisoare o mulțime așa de mare de oameni nevinovați? Simplu spus: pentru că aceasta făcea parte din strategia lor! Când au luat puterea, la umbra tancurilor Rusiei sovietice, comuniștii români au fost o minoritate infimă în România. Ca să poată să stăpânească, trebuiau să inspire teamă și să așeze teroarea ,,dictaturii comuniste“.

Iată o culegere din documentele comuniste, alcătuită de autorii cărții ,,O idee care ne sucește mințile“:

„Odată ajunşi Ia putere, comuniştii trebuie să treacă drept monştri. “ (CORESPONDENŢA DINTRE MARX ŞI ENGELS)

„Istoria este judecătorul, proletariatul este călăul“. (Marx)
„Când ne va veni rândul, nu ne vom deghiza terorismul“. (Marx)

„Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat,
țară, patriotism“. (Marx)

„Comisariatul pentru justiţie este «Comisariatul pentru exterminare socială ». (Lenin)

„In această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele mai josnice“. (Bakunin)

„Spiritul de distrugere e asemenea celui de creaţie”. (Bakunin)

„Cei care se opun comunismului trebuie lichidaţi. Nu e suficient să-i băgăm în puşcării, pentru că din puşcării mai pot să iasă. Trebuie împuşcaţi”. (Sartre)

,,Spre deosebire de orânduirile precedente, crescute în chip natural una din alta, comunismul apare ca un „artefact“. El este construit. Așa cum tehnica și arta dublează sau concurează demiurgic natura, comunismul concurează (propunându-şi să o distrugă) forma naturală de organizare economică a societăţii. El apare ca un voluntarism extrem şi se manifestă ca o lovitură în istorie soldată cu apariţia unui „om nou“. De-acum s-a terminat cu „omul căzut“ din economiile pre-comuniste! Revoluţia economică şi politică e doar mijlocul de a „crea“  alt om, unul care munceşte voios (e „nealienat“), „omnilateral“ , „bucurându-se în mod liber de simţurile lui, pe scurt, „omul total“.

Împărăţia comunismului e din lumea de aici. Jos cu ipocrizia creştină! Paradisul e terestru, el aparţine acestei lumi. Peste „omul nou“, ca să se nască, nu va mai sufla un Dumnezeu fictiv. Peste noua plămadă va sufla credinţa în masa proletară.

E drept, odată cu ea, va intra în scenă şi moartea. Dar una salutară. „Omul nou“ se va desprinde, victorios şi cu pumnul strâns, dintr-un munte de cadavre. Cel puţin la început, trupul său va fi scăldat în sânge. Socialismul debutează cu o scurtă perioadă de crimă planificată (reiterabilă apoi periodic, „după nevoi“, când trebuie găsiţi vinovaţii pentru eşecul permanent): omul preistoric capitalist, care blochează intrarea în paradisul terestru, trebuie exterminat. N-avem ce face. Astea sunt „legile istoriei“.

Modificarea premiselor economice ale vechii specii umane (apărute în jurul individualismului), care se va petrece după ce istoria îşi va fi primit baia de sânge, va face cu putinţă noua antropogeneză.

Comunismul e aşadar demiurgic şi criminal: pentru a crea, el trebuie mai întâi să distrugă produsul precedent al Creaţiei ratate. Calea către „omul nou“ trece în mod fatal printr-un viol planificat într-un laborator al gândirii economice şi politice deopotrivă. Violul economic, pentru a fi înfăptuit, trebuie precedat de organizarea unui partid care, odată ajuns la putere, va curăţa terenul (= va ucide cât e nevoie din populaţia fiecărei ţări) în vederea construirii unei structuri economice inexistente până atunci. Şi venind după, este evident că această structură este superioară celei care a precedat-o şi pe care ea a distrus-o. Atunci vom înţelege cu toţii, cei rămaşi în viaţă, că preţul de sânge al acestui „după“ merita din plin să fie plătit. (Cartea citată, p. 60-61).

Fată de pușcăriaș

Tatăl lui Daniela, Traian Ban a intrat în închisoare cu o boală de stomac și a fost sigur că va muri acolo. Condițiile de igienă și mâncarea primită acolo erau cel mai bun regim de exterminare pentru un astfel de bolnav. Convingerea că va muri l-a făcut, paradoxal, să îndure mai ușor decât ceilalți chinurile, atât cele fizice, cât mai ales cele sufletești. Și-a încredințat familia în mâna Domnului și a așteptat liniștit ziua morții. Dar n-a murit. Dumnezeu a vrut să-l folosescă ca mărturie a minunilor Lui. Când îl duceam să-l viziteze pe Richard Wurmbrand în California, nenea Richard nici nu ne băga în seamă pe noi. Striga de cum se deschidea ușa:

,,Unde ești, pușcăriașule? Unde ești banditule? Mai trăiești?“
După ce-l așeza pe scaunul cel mai aproape de el, începeau întrebările cu substrat:
,,Traiane, unde sunt toți doctorii aceia care te-au tratat pe tine?“
,,Au murit toți, Richard“.
,,Da unde sunt toți gardienii aceia care ne-au spus ție și mie că nu vom ieși vii de acolo?“
,,Au murit și ei, Richard …“
,,N-a fost cum au spus oamenii, ci cum a hotărât Dumnezeu, Traiane! Așa este întotdeauna.“

Traian Ban n-a murit în temniță, dar a ieșit de acolo cu sănătatea zdruncinată pentru totdeauna. Curios, asta nu l-a împiedicat să trăiscă până la venerabila vârstă de 91 de ani.

Când l-au arestat pe Traian, Maria Ban a rămas acasă cu cinci copii, din care Dorina, cea mai mică avea doar șapte zile. Păstorii din oraș ,,nu s-au grăbit“ să o ajute. Dimpotrivă, se știa că unii dintre ei au fost instrumentari în arestarea lui Traian. Doar niște anonimi îi aruncau noaptea peste poartă câte un pachet cu mâncare. Rudele celor închiși de comuniști erau condamnate și ele, numai că-și ispășeau pedeapsa în afara celulelor în care erau soții lor. Casa le era supravegheată, iar cei bănuiți că le-ar fi simpatizanți erau luați la întrebări. Și când te gândești că Traian Ban a fost primul (și singurul) secretar general al Uniunii Tineretului baptist din România, iar Maria Ban a lucrat la editura revistei Farul alături de Petru Popovici …

Neputând să-și crească toți copiii singură din cauza sărăciei, Maria Ban a trebuit să aleagă unul pe care să-l dea fratelui ei mai mare, Gheorghe Cicirean din Timișoara. Socoteala a fost simplă, chiar dacă nu ușoară … Rodica era fata cea mai mare și-i putea fi de ajutor. Ea a trebuit să rămână. Marcel era primul născut și singurul băiat din familie … A trebuit să stea și el. Lidia și Dorina erau încă prea mici. Daniela, care avea atunci cam 4 ani a fost singura care putea fi dată la alții.

Așa a ajuns Daniela la Timișoara unde a mers 2 ani la grădiniță și apoi 4 ani la școală în limba germană. Din toate întâmplările de atunci, Daniela ține minte mai ales clipele dureroase ale despărțirii. Maria, mama ei venea din când în când s-o vadă, iar la plecare trebuia să parcurgă o stradă lungă, lungă și dreaptă până spre gară. Daniela rămânea în fața casei făcându-i cu mâna. Ori de câte ori Maria se întorcea să vadă dacă fata ei a intrat în casă o zărea din ce în ce mai departe, din ce în ce mai mică, dar făcându-i în continuare cu mânuța ei mică.

Vă dați seama că, venită dintr-o astfel de familie marcată de suferințe dacă nu cauzate, cel puțin ignorate de păstorii baptiști, Daniela Ban nu-i privea cu ochi prea buni nici pe păstori și nici pe seminariști, mai ales pe ,,șmecherii“ veniți din București.

N-am să vă plictisesc cu toată povestea noastră de dragoste. Se spune că toți oamenii fericiți sunt la fel, doar cei nefericiți sunt de mai multe feluri. Acesta este motivul pentru care ne recunoaștem în toate poveștile de dragoste. Dintr-a noastră am să citez doar câteva crâmpeie rămase în scrisorile trimise de mine către Daniela:

„Orice scrisoare este un mesager capabil să mângâie sau s[ ucid[ vise. Doresc ca aceasta s[ fie pentru tine un sol luminos ;i duios pentru că este pornită dintr-o inimă caldă și plină de de dor.

Pe la București sunt toate bune. S-a făcut frumos și tinerii se plimbă doi câte doi. Cei cu numere impare îi privesc cu invidie. Mi-a dor de faleza de la Galați și de întâlnirile noastre. Iubesc pe toată lumea de acolo cu o dragoste mare și nepărtinitoare. Numai pe tine de aDor și mi-e DOR mereu de tine. Nici când aDORm nu scap de tine, pentru că toate amintirile DOR și ele nu vor să aDOARMĂ“.

De dragul tău l-am redescoperit în memorie și pe Shakespeare:

Sonetul XXVII

Când stors de vlagă trag către-așternutul
Ce-i plata dulce-a trudei după drum,
Alt drum își află-n mine începutul:
De-mi zace trupul, mintea-mi frâng acum.

Căci gândul meu, din depărtări, spre tine
Pornește, pelerin zelos, și sorb,
Prin pleoapele pe care mi le ține
Deschise, bezna văzului de orb:

Doar că, prin văzul inimii, stafia
Făpturii tale ochiul mi-l vrăjește,
Și-i ca un giuvaer în grozăvia
Hidoasei nopți, pe care-o-ntinerește.

Vezi? Ziua trupul, noaptea mintea-mi face
Să nu-mi găsesc, din pricina ta, pace.

Sonetul ???

Greoaia carne de-ar putea fi gând
 Batjocora nici unei depărtări
N-ar ști să-mi curme zborul săgetând
Spre țărmi în care stai: noiam de zări!

Dar mă ucide gândul că nu-s gând
S-alerg, sî zbor în grabă către tine
Și că pământ și apă-n trup având
Rămân să-nduplec timpul prin suspine

Nu bag mâna-n foc că acestea versuri scoase din străfunduri de aduceri aminte sunt 100% cuvintele lui Shakespeare (mi-am pierdut cartea, amanet al iubirilor ucise), am așternut pentru tine pași melodioși ai îndrăgostitului care-și trimite inima, conținut fragil, să umple plicul prozaic și insuficient.

Am început să scot pionezele sănătății mele, dar am vaga presimțire că este prematur. Îndrăznesc să mă gândesc la o nouă călătorie spre Galați, dar duminică am fost mai mult „în cârje“. Am ajuns la biserică doar pe la ora 11 și cu greu am rezistat să mă duc și după amiază. Numai că spre seară a nins! Iar eu am uitat de toate. M-am plimbat singur singurel prin ninsoare până când mi-au înghețat ochii și nu mai puteam să văd dacă ești sau nu ești lângă mine.“

Am istorisit în ,,Amintiri cu sfinți“ despre vizita în care tataia Pleșoianu ne-a luat și pe noi la colonia de leproși de la Tichilești și despre ,,felul în care mamaia ne împingea pe unul către celălalt“. De fapt, când am ajuns să așteptăm bacul cu care trebuia să trecem mașina, o mult încercată Dacia 110, pe malul celălalt al Dunării, mamaia și-a exersat darul ei irezistibil de ,,pețitoare“ :

,,Uite, tataie, un cal mort!“ a spus ea arâtând spre on obiect îndepărtat de pe mal.
Fără să se prindă, tataia a răspuns:
,,Nu-i nici un cal mort, mamaie. E un buștean scos de apă la mal“.
,,Ba e cal mort, tataie! Hei, Daniela și Daniel, duceți-vă voi până acolo să vedem cine are dreptate, eu sau tataia“.
Și ne-am dus, prinzându-ne de bună voie în această cursă a ei. Bineînțeles că n-a fost nici un cal mort …
,,Ai văzut, mamaie?“ a spus triumfător tataia.
,,Am văzut, am văzut …“
De câștigat, a câștigat însă mamaia, căci scopul ei fusese să ne dea nouă ocazia de a ne plimba puțin singuri, aproape unul de celălalt, pe malul mirific al fluviului.

Pentru frumusețea pasajelor, reiau aici și celelalte întâmplări scrise în ,,Amintiri cu sfinți“.

+++

Petrică Pleșoianu

Există pârleazuri ale prudenței peste care logica preferă să nu sară, dar peste care credința trece sprintenă, gata întotdeauna să îmbogățească viața cu o dimensiune nebănuită și neexperimentată încă. Această realitate am experimentat-o în casa lui Petrică și Valerica Pleșoianu din Galați.

Am ajuns în casa lor în lunile de practică din Seminar. Îndrăgostit de Iași, fusesem trimis pentru vară să predic în biserica baptistă din Galați. Am plecat spre Galați împotriva voinței mele, îngenuncheat de porunca directorului de Seminar. M-am dus hotărât să nu-mi placă, dornic să stau doar puțin și s-o iau apoi repede spre plaiurile populate cu prietenii mei ieșeni. Puțin știam eu atunci că providența divină pregătise pentru mine la Galați întâlnirea cu doi oameni minunați și cu … viitoarea mea soție.

„Tataia Pleșoianu e-un pupăcios!”, „Mamaia” știa acest lucru și n-o deranja de fel. Petrică Pleșoianu era unul din diaconii ordinați ai bisericii și m-a luat să stau în gazdă pentru lunile de practică. N-aveau o cameră în plus, dar aveau o inimă mare în care încăpeam acum și eu, după cum încăpuse și fata unei familii din Arad, plecată acasă pentru lunile vacanței de vară.

Mi-am dat seama că familia Pleșoianu era iubită în Biserică mai ales pentru seriozitatea fratelui Petrică și pentru ghidușenia nevinovată a sorei Valerica. Erau amândoi oameni profund credincioși și-și trăiau viața cu cinste și onoare. Veniseră la baptiști de la Oastea Domnului, unde cunoscuseră anii de mari treziri spirituale, cântările lui Niculiță Moldoveanu, poeziile lui Traian Dorz și adunările de mii de oameni veniți cu steaguri și cu tobe să sărbătorească întâlnirea sufletelor cu Evanghelia. Lipsa lor de formalism bisericesc era presărată cu tresăriri spontane de bun simț și sinceritate. Când unul din copiii adunării s-a dus în față să spună o poezie care începea cu:

„Biblia!
Carte bună, carte sfântă
N-am nici frați și nici surori …”

Mamaia Pleșoianu s-a trezit spunând cu voce tare: „Taci mă din gură, că nouă sunteți la mamă-ta.” Credința ei sinceră nu suporta falsul nici măcar în gura unui copil râvnitor să recite realitatea din poezia altuia.

În apartamentul acestor oameni am învățat o sumedenie de lucruri despre lucrarea cu oamenii. Cea mai mare lecție am primit-o însă într-o deplasare la Tichilești, comună din județul Tulcea, unde există o colonie de leproși. Venisem de la București hotărât să vizitez, dacă se va putea, biserica leprozeriei. Eram plin de elan misionar și doream să mă întorc la Seminar cu un raport care să-i impresioneze pe colegii mei și cu care să mă pot lăuda apoi toată viața. Am fost foarte bucuros să aflu că „tataia” era unul din cei care mergeau de regulă la Tichilești ca să dea Cina Domnului și ca să le ducă câte ceva de care aveau nevoie.

Priveam această vizită la leprozerie cu teamă și totodată cu fascinație. În mintea mea, Tichilești era „Africa” mea misionară care mă aștepta să mă boteze ca lucrător creștin, „jungla periculoasă” în care trebuia să-mi dovedesc capacitatea de sacrificiu.

Cei ce fuseseră pe acolo înaintea mea mă sfătuiseră să fiu prudent, să stau la distanță de oamenii de acolo și, dacă voi fi pus să stau la masă cu ei, să mămânc doar ouă fierte, protejate în coaja lor de atingerea cu mâinile bolnave ale leproșilor.

Plecarea spre Tichilești s-a petrecut spre sfârșitul lunilor de practică. Daniela Ban, studenta din Arad venise între timp și ea la Galați, așa că am plecat toți patru, tataia, mamaia și noi doi. Orele petrecute pe drum, în obosita Dacie 1100, au trezit în mine teritorii noi, nebănuite și neașteptate. Mamaia ne tot necăjea cu „apropouri” care făceau să ni se roșească obrajii. În mintea și inima ei, fata ei de la Arad era cea mai bună soție pentru seminaristul tinerel și neexperimentat venit de la București. Tare i-ar fi plăcut să ne ajute să înțelegem ce potriviți eram unul pentru celălalt. În dragostea ei, planurile de nuntă fuseseră făcute chiar mai înainte ca noi doi să ne fi văzut la față.

Dincolo de „sâcâielile” glumețe ale lui „mamaia” inima mea se pregătea să se „jertfească” pe altarul misionar din leprozerie. Deși îmi era rușine s-o recunosc, fiecare kilometru care ne apropia de Tichilești creștea în mine angoasa unei întâlniri periculoase. Prin minte îmi treceau tot felul de gânduri, care de care mai neliniștitoare:

„Ce-ar fi dacă Dumnezeu va îngădui să fiu infectat cu lepră și voi rămâne la Tichilești pe toată viața?”,
„Cum voi reuși să-i salut pe cei din biserica de acolo fără să mă ating de loc de ei?”,
„Ce voi face dacă vizita se va prelungi și va trebui să rămânem și peste noapte acolo?”

Eram din ce în ce mai neliniștit și ajunsesem să mă îndoiesc foarte tare de înțelepciunea aceastei vizite.

„Mamaie, lasă-i în pace. Nu vezi că lui Daniel nu-i pică de loc bine …” Tataia citise foarte bine expresia de îngrijorare de pe fața mea, dar era cu totul străin de motivația stânjenelii mele. Ca să „schimbe placa”, fratele Pleșoianu a dat tonul la o cântare de la biserică. Cuvintele ei, nepregătite intenționat de dânsul, au venit ca un balsam peste suferința mea interioară și m-au făcut să depășesc, pentru câteva clipe măcar, impasul lipsei mele de credință.

Adevărata vindecare a venit însă doar peste câteva ceasuri mai târziu. A fost o vindecare instantanee și deplină. Doctorul care mi-a servit leacul n-a fost titrat în teologie, n-a rostit nici cuvinte mari și, ca să fiu sincer, nici n-a stat de vorbă cu mine.

Neliniștea mea a atins momentul maxim când mașina s-a oprit în curtea leprozeriei și când privirile mele s-au oprit pe chipurile desfigurate de atacul acestei boli necruțătoare: oameni fără degete, unii fără nas, alții fără ochi, femei cu găuri adânci în obraji, bărbați cu cionturi în loc de mâini și picioare. O frică paralizantă m-a lipit de scaunul mașinii, o silă păgână îmi întorcea pe dos măruntaiele și eram plin de teamă că voi vomita fără să mă pot abține. O amețeală tulbure mi-a încețoșat ochii.

Atunci … l-am văzut pe „el”, l-am privit cu uimire pe fratele Pleșoianu, pe „pupăciosul” sorei Valerica. N-am să uit niciodată scena aceea! L-am văzut oprind cu nerăbdare motorul și țâșnind pur și simplu din mașină. L-am privit uimit repezindu-se la oamenii aceia marcați de lepră și … pupându-i cu foc, unul după altul, bărbați și femei, pentru el, frați și surori „în Domnul”. A fost ca o străfulgerare de lumină, ca o cumpănă așezată deasupra ființei mele nevoiașe, ca o cântăreală a adevăratelor valori. Cred că, în ceasul acela, L-am văzut prin fratele Pleșoianu pe însuși Domnul Isus venit în vizită să-și vadă frații. Sub binecuvântata influență a acestui sfânt plecat în misiune am învățat și eu să nu mă mai tem. Am descoperit repede că mă aflam între oameni ca toți oamenii, pe care nu pericolul potențial, ci doar preferința personală îi face să locuiască acolo. Am vorbit cu ei, am luat masa la ei, mâncând fără reținere „din tot ce mi s-a pus înainte”. Am dormit în casele lor curate și am admirat perdeluțele imaculate de la geamurile camerelor. Am predicat în bisericuța lor curată ca în palmă și am dat mâna bucuros cu fiecare dintre ei. Tataia reușise să mă facă să mă simt ca acasă „cu sfinții și-ntre sfinți”.

Există pârleazuri ale prudenței peste care logica preferă să nu sară, dar peste care credința trece sprintenă, gata întotdeauna să îmbogățească viața cu o dimensiune nebănuită și neexperimentată încă.

Vizita mea la Tichilești a fost o astfel de trecere peste niște vămi ale văzduhului, un prag al devenirii mele interioare, o împrejurare spre care am plecat gata „să pierd”, dar din care m-am întors îmbogățit și transformat prin mărturia unui sfânt al lui Dumnezeu, Petrică Pleșoianu. „Pupăceala” lui m-a făcut să-mi fie rușine de mine. Peste această pocăință, Domnul Isus a așezat harul unui curaj izvorât din altarul consacrării depline. Anumite dimensiuni ale vieții nu se dezvoltă decât în ceasurile în care ne confruntăm cu moartea. Anumite înmulțiri ale bucuriei nu le trăim decât atunci când ne aplecăm cu simpatie asupra suferinței altora. Întâlnirea aceea cu Isus în fratele Pleșoianu mi-a binecuvântat credința.

Mamaia nu m-a lăsat nici ea fără binecuvântare. Cu aceea rostită de ea îmi însoțesc călătoriile de mai bine de 39 de ani. Chiriașa ei de la Arad s-a mutat nu peste multă vreme să locuiască permanent în inima mea.

+++

Fata dăruită de Dumnezeu

N-a fost însă ușor și nu s-a întâmplat de la sine. În acest context public este suficient să vă spun că a trebuit să trecem amândoi peste îndoielile și prejudecățile noastre, care n-au fost puține. Dumnezeu vobește însă ,,când într-un fel, când în altul …“ Iar mie, mi-a vorbit în limba franceză, prin … Paris. În ceasurile mele de adâncă îndoială de atunci, am primit din Franța, de la fratele Hodoroabă, care ne cunoștea familia, un colet cu îmbrăcăminte. Venea după cutremurul prin care trecuse România și era scutit de vamă.

Vă închipuiți cu ce anticipație febrilă l-am adus eu acasă. Mă și vedeam îmbrăcat ca un parizian, elegant și ,,la modă“. Toată viața fusesem un sărăntoc, iar hainele mele fuseseră parcă purtate de altul. Stupoare! Când am deschis acasă uriașul pachet, cu excepția unei mantale lungi militărești, toate celelalte haine erau de … damă. Toate exact pe măsura Danielei Ban din Galați. Acesta și alte semne asemănătoare ne-au convins că trăiam ,,a match made in heaven“. Providența hotărâse nunta noastră cu mult înainte ca noi să ne cunoaștem.

Când aleasa trebuie să aleagă

La absolvirea Universității de Chimie Alimentară, secția zahăr și ulei, Daniela a trebuit să aleagă de pe lista de ,,repartiții“ locul de muncă unde dorea să meargă. Exista un singur post pentru județul Arad și colegii l-au păstrat pentru ea, știind că dorea să se întoarcă ,,acasă“. Eu am rugat-o însă să aleagă Pașcaniul, care era cel mai apropiat loc de Iași.

Așa s-a făcut că ne-am mutat la Pașcani și, de acolo, am început să facem două ore naveta cu trenul personal de la Pașcani la Iași. (Doar acum îmi dau seama ce nepotrivit sună acest ,,tren personal“, de parcă ar fi fost ,,mașină personală“!).

Cu ocazia evanghelizării de la Galați, despre care v-am povestit, Daniela a adus cu ea de la căminul studențesc trei colege: ….,  Zamfira și Sanda. De fapt, Daniela a intenționat să le aducă doar pe primele două, dar Sanda s-a ținut scai de ele:

,,Unde mergeți fetelor?“
,,Undeva unde tu nu poți merge de data asta.“
,,Da de ce nu pot merge și eu, fetelor?“
,,Pentru că nu ți-ar place.“
,,Unde? De unde știți voi că n-o să-mi placă? Poate că o să-mi placă. Unde mergeți?“

Considerată de Daniela ca ,,prea ușchită“ pentru a merge la Biserică, Sanda nu s-a lăsat. Era seara ei și Dumnezeu hotărâse ca ea să meargă. La predica fratelui Liviu Olah s-au predat Domnului și Zamfira și Sanda. Din cauza convertirii lor au fost date afară din cămin, iar Daniela a pierdut un an de universitate. A fost un preț mult prea mic față de bucuria lor cea mare (Gurile rele spun că Daniela a trebuit să repete un an ca să termine odată cu mine școala și să ne putem căsători). Minunate sunt planurile lui Dumnezeu pentru noi!

Sanda a ajuns soția lui Morcan Iosif, iar Zamfira soția lui Purel Ioan, ambii păstori, unul la Iași și apoi la Baia Mare, iar celălalt la Bistrița și apoi la Rădăuți. În timpul practicii mele de la Galați am fost cu tinerii de acolo într-un circuit turistic prin Ceahlău, lacul Roșu, Mănăstirile din Nordul Moldovei, Vatra Dornei și Poiana Brașov. Ajunși în Bucovina de nord, am tras o fugă până în Hurjuieni, satul Zamfirei. Părinții ei au scos haine din lada ei de zestre și ne-au îmbrăcat pe toți în hainele lor tradiționale.

Și zici că n-a fost ușor ?

Daniela la armată

La Brăila cu Beni, băiatul familiei Ștefănuți

Tineri din Galați la Hurjuieni 1976

O prietenie creștină se încheie cu cererea în căsătorie, nu? Cum a fost la noi?

La noi a fost ca … la noi. Era să nici nu ne dăm seama că am făcut-o …

Ne plimbaserăm deja de multe ori pe faleza Dunării. Prima dată mă enervasem chiar. Era cald și m-am oferit să-i cumpăr Danielei o siclă de suc. A acceptat ideea cu sucul, dar a ținut morțiș să și-l plătească ea, adică să ni-l plătim fiecare pe al nostru. ,,No strings attached“ ar fi spus o americancă. Eram amândoi studenți așa că nu mi-ar fi displăcut gestul dacă n-ar fi fost vorba … de pornirea ei funciară contra băieților șmecheri. Mi-ar fi plăcut să plătesc și să mă scoată din această categorie. Alte dăți ne-am plimbat și Daniela mi-a cântat câteva din cântările fratelui Niculiță Moldoveanu, cu care eu nu eram familiar. De obicei, eu îi răspundeam la întrebările ei ,,teologice“ și, Doamne, câte întrebări mai avea … Am fost silit să dau adevărate examene, iar singura notă de trecere care mă înteresa era … simpatia examinatoarei.

În ziua cu pricina, am ieșit la plimbare seara, după terminarea serviciului de la biserică și înainte ca eu să iau trenul spre București. Daniela și-a dat repede seama că eram tulburat. Presimțea că vreau să-i spun ceva serios … Eu am început însă de departe, descriindu-i viața grea pe care a dus-o mama mea ca soție de păstor. I-am spus despre sărăcia în care s-a zbătut și de marile încercări care au venit peste ea, ori de câte ori tata era persecutat de Securitate. I-am povestit cum tata a purtat același costum ani de zile și că l-a dat ,,la întors“ când s-a tocit foarte tare pe față … I-am spus și despre o altă soție de păstor care aproape s-a aruncat de la balcon din cauza tensiunilor prin care au trecut din cauza persecuției și a lipsurilor … Ce mai! Cred că i-am pictat viața alături de un absolvent la Seminar așa de ,,în negru“ că am reușit să mă sperii până și pe mine. Într-un final am rugat-o, destul de neclar și de încâlcit, să se gândească dacă ar fi gata să pornească pe o astfel de cale cu mine … Am încheiat brusc, nelăsând-o să-mi răspundă atunci, pe loc. Doar să … se gândească.

După ce ne-am despărțit, Daniela s-a dus la internat și fetele au sărit imediat cu întrebări asupra ei:
,,Te-a cerut sau nu? Ce a zis? Cum a fost?“
Reușisem s-o năucesc de tot, așa că singurul răspuns pe care a putut să li-l dea a fost: ,,Cred că da … în felul lui, cred că asta a fost …“
,,Și tu ce i-ai răspuns? Ce i-ai răspuns? V-ați sărutat?“
,,Nu i-am răspuns nimic …“
,,Cum nu i-ai răspuns nimic? Nu se poate să lași băiatul așa? … Cum nu i-ai răspuns?“
,,Nici nu mi-a cerut de fapt un răspuns … M-a rugat doar să mă gândesc bine și cred … că vom mai vorbi despre asta.“

Cam așa a fost cererea mea în căsătorie. Fără nici o îndoială, a fost cea mai nereușită predică din viața mea. Nu-i de mirare că nu s-a ,,predat“ nimeni.

Slavă Domnului că ne-am mai văzut iar după aceea și ce trebuia să fie clar s-a clarificat. Daniela a zis ,,Da“ și povestea noastră a avut un ,,Happy End“.

Am găsit două maxime care justifică într-un fel bâlbâielile mele cu cererea în căsătorie: ,,O soție ideală nu se așteaptă să aibe un soț ideal!“
,,Un soț este un bărbat care se așteaptă ca soția lui să fie perfectă și … înțelegătoare cu imperfecțiunile lui“.

Ne-am căsătorit la ,,starea civilă“ pe 20 Martie 1978, călcând ,,prevederile“ de la Seminar. N-am fost eu primul și nici singurul. Cel dintâi care l-a sfidat pe directorul de la Seminar a fost Elisei Pecheanu. (Ironia a făcut ca peste doar câțiva ani el să lucreze la Seminar alături de fratele Bunaciu).

N-au venit cu noi la ceremonie decât câțiva colegi, cei mai curajoși și cei mai buni prieteni. Fratele lui Buni, Beniamin Cocar, un șofer profesionist, a venit să ne ia cu mașina de acasă. La primul stop care era tocmai pe culoarea verde, Beni a spus că vrea să vadă o confirmare că ce facem e bine.

,,O să vedeți că toate stopurile vor fi pe verde. Ascultați-mă pe mine“.

Noi am zâmbit, dar când al doilea stop s-a făcut verde tocmai când ne apropiam noi și apoi al treilea …și al patrulea … și tot restul de pe traseul din sudul capitalei până lângă parcul Cișmigiu … am început să râdem de-a binelea.

Dacă vă veți uita cu atenție la poze veți observa că am mâna stângă pusă în ghips. L-am rugat pe doctor să nu mi-o pună și pe dreapta ca să îmi pot semna numele la cununie. Cum s-a întâmplat? La fotbal, dar asta este o altă poveste, despre o altă pasiune …

Revenind însă la Daniela, o fată de moisist pușcăriaș … Cum de a putut ea să se căsătorească cu un viitor păstor baptist, șmecher de București, bolnav de ficat și cu mâinile frânte din cauza pasiunii pentru fotbal? Cred că sunteți de acord: numai dragostea orbește într-o asemenea măsură!

Daniela și Daniel. Cum de ne-am potrivit așa de bine la nume? Glumind, spun câteodată că am făcut așa ca să fiu sigur că nu uit numele soției. Și mai drăguț este că lumea ne spune Dan și Dana. Dacă puneți aceste două nume împreună iese o mare … dandana. Căsătoria n-a fost o dandana, dar după câțiva ani am făcut două dandanale mai mici. Pe una o cheamă Christine (1982), iar pe cea de a doua, Sarah (1987).

O zi cu ghinion?

Până atunci însă, vă vom spune povestea cu nunta noastră religioasă, care a avut loc la Arad. Acolo a fost o problemă …

Așa cum v-am spus, n-am avut ocazia să-l cunosc pe fratele Liviu Olah decât din vizitele făcute de dânsul la București și din cele făcute de mine pe la Oradea și Arad. Am ajuns însă să fac nunta în biserica păstorită de dânsul, din cartierul Bujac. Așa cum știți, tradiția spune că familia fetei face nunta. În plus Daniela a avut la Arad mult mai multe rude decât am avut eu la București. A fost deci normal să mergem înspre acolo. S-a ,,nimerit“ și că sala de mese a bisericii pentecostale din Bujac era disponibilă așa că am luat-o ca un cadou din partea Domnului.

A mai fost însă și o altă ,,potriveală“ care ne-a dat peste cap toate pregătirile. Fratele Liviu ne-a spus cam așa:

,,În duminica de 2 Aprilie, când vreți voi să aveți nunta, la Bujac este un mare botez. Va veni și corul bărbătesc de la Oradea împreună cu fratele Iosif Țon. Eu zic de aceea să facem nunta voastră sâmbăta dinaintea botezului. Oricum, Vasile Brânzei mi-a spus că Iosif este invitat și el la nuntă, așa că se potrivește foarte bine“.

Plutind în sferele lui înalte, fratele Olah nu și-a dat seama însă de ,,problema“ cu sâmbăta aceea …

,,Sâmbătă este 1 Aprilie, frate Liviu. Ce va zice lumea despre nunta noastră?“
,,Aha, este 1 Aprilie? Tocmai de aceea o vom face în ziua aceea! Ca să vadă toți că pocăiții nu sunt superstițioși!“

Abordați din unghiul acesta … am tăcut și așa s-a făcut. De atunci și până azi, în fiecare an de 1 Aprilie cei care ne știu povestea, ne întreabă:

,,Și cum a rămas? Cine a fost mai păcălit în nunta voastră? Tu, Daniela? Sau Daniel?“

Proximitatea botezului, care pe vremea aceea era un adevărat eveniment împotriva ideologiei atee comuniste, și prezența fratelui Iosif Țon alături de fratele Liviu Olah la o nuntă a făcut ca sala să fie arhiplină. Ca să intrăm până la locurile noastre din față a trebuit să ne strecurăm printr-un culoar de la mijloc care era plin de oameni. Rochia de mireasă a Danielei fusese trimisă din America și avea o trenă adecvată. Nu era lungă, pentru că socrul Vasile Brânzei a tot băgat capul în camera unde mama mea o cosea și a pus mereu întrebarea: ,,Trena sau trenul acela cam … câte vagoane are? Să nu fie cumva un tren prea lung …“

S-a ales praful de impresia artistică! Nu cred că s-a putut uita cineva din sală, așa cum am visat noi, la rochia miresei și la trena ei … De la amvon, fratele Liviu Olah conducea cântarea: ,,La miezul nopții va veni Isus cu pas domol …“  dând întregului eveniment o puternică încărcătură evanghelistică.

A fost totuși, cu siguranță, cea mai frumoasă nuntă dintre toate nunțile noastre. Ne-a plăcut așa de mult că n-am mai repetat-o niciodată. Am păstrat-o pentru totdeauna în poze și în inimile noastre.

Familiile Ban, Brânzai li Brînzei

Când șofer ți-e Viorel Clintoc …

Cele două or-feline

La umbra celor mari

Mamaia Pleșoianu cu un vis împlinit

Cicireanu de la Timișoara, părinți de-o vreme, bucurie de-o viață

Așa cum puteți vedea din poze, șoferul nostru de la nuntă a fost colegul meu Viorel Clintoc, care a ajuns peste ani alături de mine în America, păstor la Akron, Ohio. Pentru că la Arad pozele color erau încă problematice, le-am făcut la București, în drum spre luna noastră de miere petrecută pe litoral, la Mamaia.

Sala de mese, imensă când am văzut-o noi goală, s-a dovedit și ea neîncăpătoare. Mâncarea a trebuit înmulțită pentru că au venit și cei din Oradea. La un moment dat erau așa de mulți și așa de ocupați cu ei că m-am aplecat la urechea lui Daniela și i-am propus să fugim singuri la hotel, că nu ne va observa nimeni lipsa. … Glumesc, bineînțeles. S-a cântat mult, s-a mâncat mult și s-a vorbit mult. Dintre cei care au luat cuvântul să ne facă urări, cel mai ,,spectaculos“ a fost fratele Vasilică Moisescu. Dânsul, un bun cunoscător al textului în care a fost scrisă Biblia, ne-a prezentat câteva variante de traducere posibile ale versetului:

,,Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi“ (Ieremia 2:33).

Ne-a vorbit despre înțelepciunea iubirii, despre perseverența ei, dar și despre prefăcătoria dragostei și despre limitele perfide ale egoismului. Nu mă puneți acum să vă povestesc tot conținutul mesajului. Nu mai țin minte. Eram prea ocupat cu Daniela ca să fiu atent cum s-ar fi cuvenit. Regret că n-am avut atunci o cameră de filmat … Cred că regretați și voi.

Participasem până la vârsta aceea la foarte multe nunți. Mă revoltasem de câteva ori văzusem luni dimineața mirele și mireasa venind să ducă înapoi din sala bisericii Basarab lucrurile închiriate. Erau obosiți și stresați pentru că toată nunta și toate problemele fuseseră pe umerii lor. Nici nu avuseseră timp și stare să se bucure … Mă întrebau pe mine: ,,Cum a fost? A fost frumos? A fost bine?“  Știind toate acestea, la nunta noastră am rugat rudele să nu ne implice prea mult în problemele administrative. Am dorit să trăim, să experimentăm, să ne bucurăm de eveniment. Fratele meu mi-a arătat după nuntă bătăturile făcute la mână de câtă pâine a trebuit să taie. Era și un fel de repoș pentru că o luasem pe Daniela din toiul pregătirilor și ne dusesem să ne plimbăm pe malul Mureșului. A trebuit să le aduc aminte că, la evrei, tocmai de aceea există ,,prietenul mirelui“. El se îngrijește de pregătiri, pentru ca mirele și mireasa să nu trebuiască să se gândească la ele. În cazul Domnului Isus, ,,prietenul mirelui“ a fost Ioan Botezătorul (Ioan 3:29). Pe la români însă, singura preocupare a prietenului mirelui este să ridice paharul și transpiră doar pentru că trebuie să țină un toast …

+++

Se spune că ,,ar trebui să ne căsătorim numai cu acea femeie pe care am fi ales-o drept prieten, dacă ar fi fost bărbat“. În Daniela, Dumnezeu mi-a dat nu doar o soție, ci și un minunat partener de cursă lungă.

Publicitate