12. ,,Mai marii“ mei!

Învățăm din pagini de carte, din principii, dar cel mai bine și mai ușor învățăm de la oameni.  Aceasta a fost și părerea apostolului Pavel:

,,Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!“ (Evrei 13:7)

Înțeleptul se uită ,,cu băgare de seamă“ cum zice marele apostol și … învață. El însuși s-a străduit să fie o pildă pentru mai tânărul Timotei și pentru ceilalți credincioși din biserici:

,,Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, 11 prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine …“ (2 Tim. 3:10-11).

,,Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. … Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine şi ce aţi văzut în mine, faceţi“ (Filipeni 3:17; 4:9)

Puncte de reper în traziția mea în America

Am datoria să-mi exprim recunoștința pentru oamenii pe care mi i-a dăruit Dumnezeu ca repere de credință în tranziția mea personală. Ei m-au ajutat să rămân ,,lângă Domnul“ și să cresc în abilitățile slujirii creștine.

John MacArthur

Contactul cu fratele Pit și cu teologia din America m-au făcut să-mi dau seama ce multe lucruri nu știu, n-am învățat. Vizita la un magazin cu literatură creștină (Bible bookstore) mă atrăgea și mă tulbura totodată. Trebuia să țin tot timpul mâinile în buzunar, altfel aș fi cheltuit până la ultimul bănuț pe cărți.

Dumnezeu a avut însă și pentru aceasta un plan …

În urma unei vizite la biserica ,,Grace Community Church“ din Panorama City, o suburbie a Los Angelesului, m-a sunat fratele Iosif Țon cu o propunere foarte tentantă. Sigur, dânsul era încă supărat că am refuzat să mă încadrez la Societatea Misionară din Wheaton, dar, cumva, providența a făcut să mă încadrez iar în planurile lui:

,,Daniel, cred că ți-am găsit un loc unde să-ți continui studiile. John MacArthur mi-a cerut să-i găsesc pe cineva destul de matur ca să înțeleagă sistemul aplicat de ei în biserică, dar și suficient de tânăr ca să se lase învățat de alții. Eu m-am gândit la toți cei pe care-i cunosc în Los Angeles și m-am oprit la tine. Ce zici? Sistemul lor cu pluralitate de presbiteri nu este doar biblic, ci și foarte potrivit pentru viața de sub persecuție din România. În sistemul piramidal, Departamentul Cultelor îl are la mână pe păstorul care funcționează doar cu ,,carnet“, cu autorizație. Într-un sistem pluralist, Departamentului îi va fi imposibil să-i aibă la mână pe toți.“

,,Calule, mănânci ovăz?“ Cam așa am primit eu întrebarea lui. Prețul școlii a fost să scriu în final o carte în care să pun în contextul românesc tot ce am învățat la ,,Logos Bible Institute“, care funcționa pe lângă biserica lor. Așa a apărut ,,Biserica locală“ care s-a răspândit apoi cu mult succes în România.

JohnMacArthur.jpgÎn peisajul creștin american, John MacArthur funcționează ca un punct de referință, fiind cert cel mai bun învățător de Biblie din America. M-au primit excepțional! John m-a întrabat dacă am cărți de studiu și eu m-am scuzat că am ajuns doar de curând în America. ,,Ia-l, i-a zis unui asistent, și du-l la librărie. Dă-i tot ceea ce știi tu că îi trebuie unuia care va începe să studieze la Institut“. M-am văzut astfel proprietarul unei întregi biblioteci, care valora cât nu puteam eu plăti în vreo zece ani de zile. Pe deasupra, fratele Iosif mi-a dat toate cărțile publicate până atunci de John MacArthur, cam două rafturi pline de bibliotecă.

În fiecare zi de Marți, de la 7:30 la 8:30 dimineața, m-au invitat să particip la ora de studiu și meditație a presbiterilor. Erau cam 43, iar biserica mai avea încă 280 de diaconi, la o membralitate care trecea ușor peste cinci mii de persoane. Doi ani am studiat cu uni din cei mai buni profesori de teologie. Mi-a folosit enorm. L-am cunoscut însă dincolo de aceștia pe MacArthur. John era atunci și mai este și astăzi un om excepțional. Am să vă dau doar trei exemple:

M-a dat pe mâna lui Tom Brown, un presbiter care-și pregătea și el studiile de doctorat. Tom a devenit mentorul meu. El m-a trimis pe rând la ceilalți presbiteri ca să învăț ceea ce făceau fiecare în sectorul lor de activitate. Prin Tom, John m-a învățat să gândesc strategic.

,,Daniel, ajută-mă să te ajut. Răspunde-mi la aceste trei întrebări“. A luat o foaie și a  scris sus, pe prima față: ,,Scopurile pe care le urmăresc peste cinci – zece ani în viața mea“. Cam pe la jumătatea foii a scris: ,,Care sunt obstacolele pe care le anticipez?“, iar pe cealaltă parte a foii a scris: ,,Cum cred eu că mă puteți ajuta ca să depășesc obstacolele amintite“.

M-a așezat la un birou și el s-a prăbușit în teancul de cărți și caiete pe care-l avea pe masă. Au trecut cinci minute, zece minute, o jumătate de oră și … Tom m-a văzut transpirat tot, fără să fi scris măcar un singur cuvânt pe foaia lui.

,,Care-i problema? Ți-e greu să scrii în limba engleză?“
,,Nu doar aia .. Problema este că noi n-am fost învățați să gândim așa. Noi doar am … reacționat la probleme, nu le-am planificat, nu le-am anticipat.“
,,Aha, a făcut el. Vii de sub persecuție și nu știi să gândești în libertate. Alții ți-au condus viața până acum. Cu asta avem într-adevăr o … problemă“.
M-a luat de acolo și m-a învățat despre proiecte, priorități, dorințe fanteziste și planuri realiste. Ce mai! Pe scurt, a făcut din mine un ,,american“.

Al doilea lucru în care l-am cunoscut pe John MacArthur a fost atunci când a venit mama mea să fie operată de cancer în America. Am plâns pe ascuns, neputincios, pentru că nici nu aveam bani și nici nu cunoșteam pe nimeni. Tom a aflat și, la întâlnirea noastră de marțea, a spus celorlalți.

,,John“, a zis el, ,,cred că ar fi potrivit să te rogi tu pentru mama lui Daniel și pentru el. Ar conta foarte mult pentru el lucrul acesta“. Am plecat capul și, printre lacrimi, am auzit atunci una din cele mai scurte și mai complete rugăciuni:

,,Doamne, te rog să-l convingi pe Daniel că ești un Dumnezeu prea mare ca să se întâmple ceva fără voia Ta și mult prea bun ca să îngădui să se întâmple ceva rău. Amin“.

Asta a fost tot. Surprinzătoare în scurtimea ei, dar surprinzătoare în suficiența ei. O rugăciune saturată cu sensuri adânci și adevărate. M-am gândit însă la ea atunci, m-am gândit după aceea și mă mai gândesc și acum ori de câte ori am probleme care-mi sfâșie inima.

Bineînțeles că cei de la Grace Community Church nu s-au mărginit doar să se roage. M-au trimis la un doctor pe care-l cunoașteau ei și au fost gata să suporte ei toate cheltuielile. Dumnezeu mi-a dat însă o altă alternativă, poate tocmai ca să-mi arate că ceea ce se rugase John este adevărat și la El sunt ascunse toate soluțiile și toți banii din lumea aceasta. În tot timpul cât a fost tratată mama n-am scos nici un ban din buzunar. Dumnezeu ne-a trimis la un spital și la un doctor adventist …

La început, doctorul care a consultat-o pe mama ne-a spus că a venit prea târziu. Cancerul era foarte avansat și nu erau speranțe de tratament. N-a fost însă așa cum a crezut el. Dumnezeu ascultă rugăciunea și mama a mai trăit încă … cincisprezece ani, spre bucuria și mirarea acelui minunat doctor.

Al treilea lucru pe care l-a făcut John MacArthur pentru mine a fost că a plasat biserica noastră sub autoritatea departamentului lor de misiune internă. La început în fiecare săptămână, iar apoi la o lună, timp de câțiva ani, presbiterii acestui departament, în frunte cu Al Mount, au venit să ne învețe și să ne asiste în dezvoltare, insistând să rămânem mereu în învățăturile date de apostolul Pavel bisericilor. Cei din jurul lui John MacArthur ne-au ancorat puternic în Biblie. Pentru fiecare inițiativă pe care o propuneam noi, ei ne cenzurau cu deja celebrul: ,,Ce bază biblică ai pentru aceasta?“

Al cincilea lucru pe care l-a făcut John MacArthur pentru noi a fost că ne-a trimis la Mike Bradaric, un prieten al său din Anaheim, să ne primească în chirie cu biserica. Mike era jumătate norvegian și jumătate iugoslovean, așa că ne-a primit cu foarte multă bunăvoință. Prin el am intrat apoi și în North American Baptist Association.

Richard Wurmbrand

L-am cunoscut când avea sediul misiunii în Glendale și unde, numai faptul că unul din marile bulevarde se numea deja Brand i-a făcut pe mai marii orașului să nu-i dea altuia numele ,,Wurmbrand“.

Ne-au dus la dânsul Gelu și Dori Hațegan, care au lucrat la misiune. În plus Dori era prietenă din copilărie cu Daniela, pentru că tații lor, Relu Băbuț și Traian Ban, făcuseră închisoare împreună.

L-am sunat într-o zi când Daniela a primit de la doctor un diagnostic necruțător: cancer la sân. Mi-a simțit imediat panica din suflet și a zis:
,,Hai să ne rugăm. Doamne, Tu conduci universul acesta și galaxiile cele mari. Toate se fac după voia Ta.  Te deranjăm acum cu o problemă foarte mică, un boț de carne care a crescut acolo unde nu trebuie. Este un fleac pentru Tine, dar noi nu putem face nimic. Ai grijă Tu de el și fă să nu fie cum au zis doctorii. Amin“.

Richard Wurmbrand a fost un om cu o memorie cvasi-fotografică, cu o inteligență ieșită din comun și cu o percepție spirituală amplificată mult peste normal de anii petrecuți în singurătatea celulei morții din închisorile comuniste.

LaWurmbrandcumica
Sarah, Vasile, Christine, Caroina Branzai în vizită la Richard Wurmbrand

Pe lângă toate acestea a avut un umor fin și cultivat. Țin minte ce i-a răspuns tatălui meu, care tocmai îl întrebase ce metodă să folosească pentru a învăța limba engleză, cu care avea mari probleme.

,,Frate Richard, tu știi zece, unsprezece limbi …“
,,Cinsprezece limbi, Vasile“.
,,Cum le-ai învățat? Dă-mi și mie metoda ta“.
,,E simplu, Vasile, tare simplu. Poți să înveți zece cuvinte într-o zi? Sigur că poți! Oricine poate. Dacă înveți zece cuvinte pe zi, în zece zile știi o sută, iar când ajungi la o sută șaizeci poți face deja fraze simple. Eu așa am făcut și la doua săptămâni după ce am ajuns în Italia vorbeam cu oamenii de pe stradă. În Norvegia, după o lună dădeam interviuri în norvegiană …“
,,Frate Richard, cu mine se întâmplă ceva. Am o problemă … Când învăț cuvintele din a cincea zi, le-am uitat deja pe cele învățate în ziua întâi …“
,,Păi să nu le uiți, Vasile. Asta este toată șmecheria! Să nu le uiți! Cine te pune să le uiți?“

Am scris foarte multe despre amintrile mele cu familia Wurmbrand în ,,Amintiri cu sfinți“. N-are rost să le repet aici. Mă limitez să vă spun că l-am cunocut ca pe un om cu dimensiuni ieșite din comun, un om care a trăit ca să fie așa. Am auzit și eu provocarea pe care o făcea probabil tuturor lucrătorilor cu Evanghelia care-i treceau pragul casei:

,,Brânzei, să te ferească Dumnezeu să fii un predicator bun. Aud că predici bine. … Să fii unul excelent! Dumnezeul nostru merită excelență!“

L-aș asemăna cu un pendul foarte lung, capabil de elongații masive la dreapta și la stânga. Înzestrați cu dimensiuni mai mici, deși măturam și noi cam același unghi, niciunul din noi nu pătrundea acolo unde era în stare să pătrundă dânsul. Putea merge prea departe? Bineînțeles! Judecați și voi.

Nenea Richard a fost un om cu care întotdeauna am avut dialoguri interesante; un om de la care am învățat foarte mult, mai ales în situațiie în care n-am fost de aceeași părere.

M-am nimerit odată la el acasă împreună cu un grup select de oameni ai lui Dumnezeu, Aurel Popescu, Relu Băbuț, Simion Moț, Mircea Ghitea (cred), Vasile Brânzei, Traian Ban și alți câțiva frați din alte biserici. În așteptarea dânsului, cei prezenți se lansaseră într-o discuție despre probabilitatea împlinirii unor profeții străvechi chiar în generația noastră și despre iminența revenirii lui Christos.

I-a auzit discutând când cobora anevoie pe scările interioare, sprijinit de, Tony, un frate american îndemânatec care-i era ,,de toate“.

,,Despre ce vorbeați între voi?“
,,Despre prăpădul care va veni.“ i-a răspuns Relu Băbuț, fost tovarăș de închisoare.
,,V-am auzit! Și voi așa citiți Biblia? Ăsta e rostul profețiilor pentru voi?“
,,Da pentru tine care este?”, s-a oțetit fratele Relu.
,,Pentru mine, profețiile sunt alternative posibile, dar nu neapărat obligatorii“.
Mărturisesc că nu mai auzisem despre așa ceva …
,,Cum adică? Voi citiți în Apocalipsa că Dumnezeu vrea să distrugă a treia parte din omenire și spuneți: ,,Aleluia!? Bine le faci, Doamne!“? Eu nu cred că de-asta ne-a lăsat Dumnezeu Apocalipsa …“
Pentru că toți tăceau, dânsul a continuat:
,,Eu când citesc despre nenorocirile despre care îmi spune Dumnezeu sar imediat la rugăciune și-I spus: ,,Nu așa, Doamne! Ai milă de ei, Doamne! Să nu cumva să faci așa o mare nenorocire!“
S-a uitat câteva clipe la toți din jur … I-a văzut că tac încurcați, dar și cumva înciudați pe dânsul …
,,Nu vă aduceți aminte de intenția cu care i-a spus Dumnezeu lui Avraam că vrea să distrugă Sodoma și Gomora? A vrut să-l pună la încercare. Și ce i-a răspuns Avraam? A spus, ca voi, ,,Bine le faci, Doamne!“ ? N-ați citit că Avraam s-a apucat imediat să mijlocească, să se târguiască cu Dumnezeu, pentru că Avraam îi iubea pe oameni și dorea să le mai dea o șansă …“

Discuția devenea din ce în ce mai grea. M-am uitat la ei. Nici nu-mi trecea prin cap să iau cuvântul …
,,Tu ce zici, Daniel?“ m-a luat dânsul prin surprindere.
,,Eu zic că … sunt cel mai mic de aici și mă bucur că am ocazia să învăț de la cei mai mari decât mine“.
,,Mare șmecher mai ești! a exclamat dânsul. Se vede că ai sânge de jidan. Știi cum să ieși dintr-o situație“.

În tăcerea stingheritoare care s-a lăsat, Băbuț a explodat cel dintâi:
,,Asta este pentru tine și pentru neamul tău de evrei! Voi toată istoria v-ați certat cu Dumnezeul vostru. D-aia ați și ajuns astăzi unde sunteți … Eu sunt dintre Neamuri și pentru noi, ceea ce este scris este ,,Da“ și ,,Amin!“, așa s-o ști și tu, ,,Da!“ și ,,Amin!“

Nimerisem într-o gâlceavă a înțelepților. Cine a avut dreptate? Depinde … ca întotdeauna, depinde …

Ascuțimea de minte a fratelui Richard l-a luat prin surprindere până și pe un fost profesor de limba română. A fost vorba de o ironie ascunsă adânc în miezul onor cuvinte alese cu multă migală. Fratele Iosif Țon mi-a spus după vizita pe care i-a făcut-o în Palos Verde:

,,De data aceasta m-a lăsat să vorbesc eu mai mult. Până acum vorbea el și ascultam eu. Azi am vorbit eu și a ascultat el. La sfârșit mi-a spus: ,,Măi ce mult ai crescut, Iosife“.

M-am mirat, pentru că știam altfel, și am verificat spusele fratelui Țon în prima mea vizită la familia Wurmbrand. Când l-am întrebat de aprecierea pe care i-a făcut-o lui Iosif Țon, nenea Richard a zâmbit motănește și mi-a spus: ,,Da, așa i-am spus, că ,,a crescut mult“ în ultima vreme, ca o cocă pusă la dospit, ca un cozonac cu multă drojdie. Adică … s-a umflat …“

Vorbele dânsului m-au mai liniștit … Știam de la dânsul și mai ales de la Mihai Wurmbrand că între ei și fratele Țon a existat un conflict deschis foarte vechi. Mihai susținea că prin anii 1968-1975 cei din țările comuniste erau demoralizați de mărturiile familiei Wurmbrand, iar pe Iosif Țon îl trimiseseră în occident ca să le contracareze influența.  El lucrase pentru securitate încă din tinerețe, în perioada lui de apostazie, când a fost ghid pentru străinii care ne vizitau țara. În înfruntările publice pe care le-ar fi avut în Anglia, Iosif Țon ar fi spus că evoluția lui va demonstra că România nu-i persecută pe creștini, iar faptul că el putut să vină la studii teologice din România în Anglia și că se va întoarce nepedepsit la București va fi o dovadă clară.

Când aceasta s-a întâmplat întocmai, convigerea lor că Iosif Țon fusese un implant al Securității române a crescut. Au fost siguri că securitatea internă nu se va atinge de el în țară pentru că era încadrat în securitatea care se ocupa cu românii din străinătate.

Știam de asemenea că în toți ani scurși de când Iosif Țon a ieșit iar din România și s-a stabilit în America, familia Wurmbrand, mai ales sub presiunea lui Mihai, a refuzat sistematic să-l primească în vizită, deși a căutat foarte mult lucrul acesta. Mihai se temea mereu că tatăl lui va fi asasinat sau că astfel de musafiri vor planta microfoane în casa lor. Împotrivirea lui față de Iosif Țon avea uneori nuanțe paranoice, total justificate însă din prisma experiențelor prin care trecuse încă din copilărie.

Iată de ce m-am mirat când am aflat că l-au primit. Și acum înțelegeți de ce m-am mirat și mai mult când am aflat că fratele Richard l-ar fi apreciat cu acel ,,Măi, ce-ai mai crescut!“ Mă păcălise ironia tainic ascunsă în felul în care-și alesese cuvintele. Judecând după reacția lui Iosif Iosif, n-am fost însă eu nici singurul și nici cel cel mai mare păcălit în ziua aceea …

Liviu Olah

Ne-a vizitat prima oară în micul nostru apartament de pe strada Harvard din Glendale. Asta înseamnă că trebuie să fi fost prin 1983 sau 1984. Când s-a așezat la masă era cât pe ce să o dea peste cap și împreună cu ea toată mâncarea. S-a sprijinit pe margine și a dat pe față fragilitatea unei mese vechi, cumpărată de ocazie. Cel puțin mâncarea a fost bună …

Ne-am rugat, am stat de vorbă și, cu simplitatea lui soră cu naivitatea ne-a spus direct: ,,Voi sunteți în locul în care mi-am dorit întotdeauna să ajung, lângă fratele Pit Popovici“. Găsise iar pe cineva mai mare decât dânsul; se așezase proporțional cu smerenia lui la umbra unuia mai înalt.

Această caracteristică am admirat-o și la ceilalți ,,mari“ printre care am crescut în Los Angeles. În fiecare luni seara, Pit popovici, Liviu Olah, Simion Cure, Vasile Brânzei și cu mine ne adunam la rugăciune în biroul bisericii de la Bellflower. Știau că unul este amilenist, altul post milenist și celălalt premilenist. Nu i-am auzit însă niciodată să vorbească despre astfel de lucruri. Se respectau și se iubeau mult prea mult ca să facă așa ceva.

1997pitcureolah
Cu Simion Cure, Liviu Olah, Mike Bradaric și Petru Popovici – 1997 (?)

N-am să amintesc nimic din drama care i-a curmat zborul frumos dela Oradea. Nu voi scrie nimic de cei sau de cel ce l-a nenorocit cu vorbe dulci, aluneacoase, goale … Destul să vă asigur că Liviu Olah a fost un sfânt, l-am cunoscut ca pe un sfânt și a rămas un sfânt până la capăt.

,,Danieluțule“, mă alinta în numele unei intimități pe care n-am avut-o, pe care n-am meritat-o. ,,Ești periculos de scump“.

Boala i-a grăbit plecarea, după ce i-a făcut ferfeliță aripile predicării. A fost însă mereu un evanghelist ,,par excelence“. În ultimii ani punea în geantă Biblii și tractate în limbile engleză și spaniolă și pleca pe străzi printre oameni, după oameni, pentru oameni.

,,Azi l-am văzut pe Satana! I-am vorbit unui om despre salvarea prin jertfa Domnului Isus și l-am văzut transformându-se sub ochii mei în răutatea întruchipată …“

Ne-am întâlnit imediat după ,,revoluția“ din 1989 la Beiuș. Noi duceam ajutoare de la Christian Aid din Ohio. Dânsul revenise să caute harul și darul focului care aprinsese pe vremuri Oradea. Era însă deja bolnav. Dorința ardea, dar putința se trasformase în cenușă. N-am cunoscut niciodată un om mai curat, mai transparent și mai pocăit ca fratele Liviu Olah. N-a luat niciodată ceva de la altul, nici slavă, nici onoare, nici prestigiu, nici poziție. M-am bucurat că Dumnezeu a hotărât să-și petreacă ultimi ani de pastorat alături de Liviu Țiplea. Cel care știuse să fie ferm cu Țunea Ioachim și să-l forțeze în pensie după 1989, s-a dovedit un om delicat, chiar drăgăstos, în relațiile cu Liviu Olah.

Dânsul s-a stins frumos, s-a stins curat, ca un fitil alimentat cu un ulei foarte pur, care nu face fum … După înmormântare, sora Olah mi-a făcut cadou una din cravatele dânsului. ,,Știu că Liviu s-ar bucura mult dacă ați purta-o“. Am luat-o și-am purtat-o cu sentimentul că port un colț din haina pe care Ilie i-a lăsat-o ca moștenire mai tânărului și mai neinițiatului Elisei.

Simion Cure

Ca să-și aline oasele chinuite de reumatism, fratele Simion și sora Ana Cure s-au mutat de la Cleveland la Los Angeles. Aici, ca peste tot pe unde a fost, tata Cure a fost sarea și piperul. Îmi amintesc că nu l-au mai lăsat să predice vreo două luni pentru că-i zgâriase pe câțiva cu o remarcă foarte plastică:

,,Deh, frate Pit, e greu să faci biserică liniștită cu oameni veniți din atâtea locuri diferite. ,,Câte bordeie atâtea obiceie!“ Și fiecare vrea să facem ,,ca la el acasă“. Zidim greu și nu iese bine, nu iese drept, pentru că zidim “de la dărâmături”, nu din depozit, iar cărămizile noastre nu sunt netede, ci mai sparte, mai cu mortar vechi pe ele …“

,,Tata Cure“ a rămas mereu același și egal cu sine însuși, indiferent de condițiile prin care a trecut. Nu l-au părăsit niciodată nici hazul, nici necazul. Le-a pus împreună într-o ordine aleasă de el. A făcut haz de necaz, nu necaz de haz, ca alții.

Puțini mai știu că dânsul ne-a lăsat o bijuterie de înțelepciune într-o poezie măiastră:

De ce-i așa? O știe El!

De ce ades mi-e dat pe cale
Sa-ndur dureri si fel de fel,
De ce-s lovit adesea oare?
Eu nu-nteleg, dar stie El!

Cand cunoscut-am Adevarul
Si vrut-am sa spun despre El,
Silit am fost sa tac adesea …
De ce-i asa, o stie El!

Din painea mea am dat altora
Far’ sa ma tem ca ma insel.
Rasplata? M-au lovit cu pietre …
De ce-i asa, o stie El!

Cand m-am luptat cu valul vietii
Si cand era s-ajung la tel,
Ma vad cu barca rasturnata …
De ce-i asa, o stie El!

Cand moartea lupta pe-ndelete
Sa rup-al dragostei inel,
Raman copii sarmani pe drumuri …
De ce-i asa, o stie El!

Greu apasat privesc adesea
Calvarul, Crucea si pe Miel;
De ce sunt lacrimi fara vina,
Eu nu-nteleg, dar stie El!

Cand mi-am trait mereu viata
In curatii de porumbel,
Stropit am fost cu murdarie,
De ce-i asa, o stie El!

Eu nu-nteleg, dar cred intr-una
Si cred cu patima si zel,
Ca multe din ce mi se-ntampla
Nu le-nteleg, dar stie El!

Si cand ajunge-voi in ceruri,
Cu Domnul, in al Sau Castel,
M-oi intreba: Cum de-s acolo?
Raspuns la toate-mi va da El!

Cartea din care face parte această poezie se numește chiar așa: ,,De ce-i așa? O știe El!“  și poate fi cumpărată și astăzi de la librăria creștină ,,Stephanus“.

Fie că am fost cu dânsul în Mexic, fie că am mers în Arizona la Phoenix sau în sudul Californiei la San Diego, Simion Cure a rămas un ,,mentor“ înțelept pentru toți cei care au avut suficientă minte să-i caute sfaturile. A ales să stea mereu pe lângă cei tineri, poate pentru că s-a văzut mai de folos pentru ei, poate pentru că s-a simțit mai întotdeauna ,,ca ei“, refuzând să se îmbolnăvească de o bătrânețe ursuză sau să se ,,maturizeze“ ca o mătură tocită.

“Moșul” a fost toată viața prietenul călătoriilor și al … tinerilor. Ca unul care l-am cunoscut mai ales în partea a doua a vieții lui, pot spune că nu l-am văzut îmbătrânind niciodată. A fost ager la minte și tânăr la inima până în ziua în care … s-a ,,mutat” dincolo de zare.

Știa să se apropie de tineri cu o inimă ca a lor și cu … multă înțelegere. Se spune că cine vrea să-i înțeleagă pe cei tineri trebuie să știe să-i asculte cu amândouă urechile și … cu inima. Iată un exemplu din viața lui Simion Cure.

Avea tare multă ironie pentru “holteii” bătrâni care nu găseau, în puzderia de fete din țară, una care să le fie soție. Îi cam lua peste picior și-i cam împingea de la spate. Asta nu însemna că nu le era prieten. Dimpotrivă!

Un astfel de “holtei” a venit într-o zi bucuros la “moșu” cu mesajul:

– “Tata Cure, ma însor!”
Credea că-i face moșului o bucurie și că a scăpat în sfârșit de glumele spuse pe seama lui. Simion Cure l-a privit o clipă uimit, a măcinat ceva în mintea lui pusă mereu pe șotii, și i-a răspuns:
– Mă, tu nu ești întreg …”
Surprins, întristat dintr-o dată și puțin jignit de replica “moșului”, tânărul a mormăit:
– “Ce vreți să spuneți, frate Cure ? Până mai ieri mă împingeați de la spate … și acum ? Mă faceți nebun …”
Zâmbind cu toată fața, moșul a spus:
– “Mă, tu nu ințelegi? Eu mă mir de tine că, în sfârșit, ai înțeles și tu că nu esti întreg. Numai cine înțelege aceasta își caută soție. Mă bucur că ți-a venit ție mintea la loc și o iei pe calea tuturor bărbaților.”

Simion Cure avea trecere la tineri, dar nu-i uita niciodată nici pe cei bătrâni. Sfatos el însusi, nu uita că primise la randul lui înțelepciune de la cei dinaintea lui. L-am auzit de multe ori vorbind cu admirație și recunoștință despre doi profesori pe care-i avusese la Seminarul din Bucuresti: doctorul Gill și fratele Belicov. De la acesta din urmă primise și acum dădea și dânsul mai departe un sfat pentru predicatori:

,,Niciodată să nu vă urcați la amvon, ci să vă coborâți la el! Cine nu a stat mai întâi pe munte, în părtăsie cu Domnul, nu va avea fața schimbată, nu va avea ce să le spună oamenilor și nu merită să fie ascultat de ei.”

Iată și alte astfel de ,,perle” adunate în decursul anilor:

– Nu vorbi din vârful buzelor, ci din adâncul inimii.

– Ca să ajungi să stăpânești Biblia, trebuie ca mai întai s-o lași să te stăpânească ea pe tine.

– Este o mare diferență între a spune ceva și a avea într-adevar ceva de spus …

– O predică bună trebuie să aibe o introducere bună și o încheiere buna; amândouă ținute foarte aproape una de alta …

Când n-au adâncime, unii vorbitori caută să compenseze prin … lungime!

– Oamenii tăcuți nu sunt singurii oameni care nu spun mare lucru …

– Predicile nu trebuie să țină o veșnicie ca să fie nemuritoare!

– Există păstori care le vorbesc ascultătorilor într-o limbă necunoscută, chiar dacă nu sunt pentecostali.

– Cele trei reguli pentru reușita în vorbirea publică: stai la subiect, stai în timpul acordat și stai … jos!

– Oile se rătăcesc, nu pentru ca tufișurile ar fi prea mari, ci pentru ca se îndepărtează prea mult de Păstor.

– Cu cât de rogi mai din adânc, cu atat ajungi mai sus. Dumnezeu răspunde rugăciunilor, nu sfaturilor.

– Ferește-te de sterilitatea unei vieți prea ocupate.

În anul în care a început dintr-o dată să nu se mai simtă bine, mi-a spus resemnat: ,,Doctorul care m-a operat mi-a spus că mai pot trăi încă zece ani. Iată-mă că am depășit de mult limita. Am ieșit din termenul de garanție …“

Probabil că cea mai folositoare maximă pe care am auzit-o de la dânsul a venit într-un miez de noapte, după câteva ore de încercări nereușite ale Comitetului bisericii din Bellflower de a-i împăca pe doi certați. Când îl duceam cu mașina acasă, l-am auzit spunând pentru mine, dar mai ales ca pentru sine: ,,Deh, măi Dănilă, sfaturi poți da, dar minte nu!“

În ultimele nopți din viață a fost vegheat de un frate menonit care-i era prieten. În noaptea cu pricina, și-a tras picioarele în pat ca Iacov și … dus a fost (Gen.  49:33).

Fratele Simion Cure m-a rugat odată să scriu o introducere pentru un volum de poezii pe care dorea să-l tipăreasca. Intenția dânsului a fost bună, dar … n-a fost să fie așa. Volumul cu pricina n-a mai apărut. Eu am rămas însa cu o „introducere” pe care nu știam unde sa o mai pun. O așez acum ca pe o destăinuire a dânsului și a mea:

„Ce este un poet ? Cine poate scrie poezie ? Se spune, pe drept cuvânt câ „muzica este poezia inimii, iar poezia este muzica minții”.
Cântecul este respirația inimii, poezia este cântecul minții.

Se cere multă inimă și nu mai puțină minte pentru a scrie poezie. Volumul de față este produs de un om cu o inimă de aur și cu o minte de oțel.

Există poeți care se nasc și poeți care se fac. Cei dintâi scriu pentru că există, ceilalți pentru ca să existe. Poeziile din această carte sunt răsuflările unui om care „n-ar fi putut altfel”.

Am întalnit oameni „dăruiti” și oameni care știu să se dăruiască. Primii sunt oameni conștienți adesea doar de propria lor valoare, cei din urmă sunt convinși de valoarea altora.

Multumim fratelui Simion pentru acești „stropi de rouă”. Ei vor fi o desfătare pentru toți cei ce cunosc „zorii de zi” și trăiesc în dimineața sufletului. Mulțumim Doamne pentru atingerea degetelor Tale pe corzile sufletului nostru. Fă-le să vibreze și să cânte doar pentru Tine”.

Iată una din poeziile acelui volum:

Nu-s poet, nici semi …
Scriu că sunt român
Fac și eu ce face
Sluga la stăpân.

Nu-s o slug-aleasă
Și nici prea cucernic,
Chiar de-aș face totul,
Sunt un rob netrebnic.

Sunt un rob netrebnic
Și-s în drumeție
Printr-o-ntunecime
Și printr-o pustie.

Drumul e cu pietre
Sub picioare tare,
Fructele sunt acre,
Apele amare.

Numai Tatăl, Bunul
Parinte-al iubirii
Poate să ne-nvețe
Taina îndulcirii;

Să ne-nvețe drumul,
Să ne-arate țara,
Să ne-arate Crucea
Lemnul de la Mara.

Să ne dea putere
Când ne obosim
Și să ne-nsoțească
Până la Elim …

Dar până acolo,
Cât e? Domnul știe!
Cât timp ne va ține
Mersul prin pustie?

Doamne-Atotputernic,
Părinte-al zidirii!
Fă să-mi vada ochii
Cortul întâlnirii.

Marii anonimi

Mă opresc aici nu nominalizările. Sunt nedrept, dar dacă fac altfel nedreptățesc  pe mulți. Prefer să-i amintesc ,,in corpore“ pe ceilalți oameni minunați cu care m-a înconjurat Dumnezeu în adunarea noastră și în celelalte biserici pe unde am umblat.

Aleg să-i scot în evidență tot printr-un citat din proverbialul Simion Cure. Iată-l, așa cum a apărut el în ,,Amintiri cu sfinți“:

Este mare lucru să fii cu picioarele pe pământ, dar este și mai important să te și miști cu ele. Lumea are nevoie de oameni care pot înfăptui ceva, nu de cei ce știu doar să explice foarte convingător de ce au stat degeaba. Toată omenirea poate fi împarțită în trei categorii: cei de neclintit în paralizia lor, cei care pot fi puși în mișcare și cei care îi pot mișca pe alții.

Prin vara anului 1986, adunarea noastră s-a mutat într-un fost garaj al Bisericii „Magnolia” din Anaheim, California. Iată ce ne-a spus fratele Simion ca sfat, despre importanța creștinilor anonimi:

„Lumea se entuziasmează de vizitatorii străluciți care vin să predice, dar lucrarea avansează numai dacă se nasc oameni anonimi care să stăruiască în lucrurile mici și necesare din biserică. În armată exista o vorba și este bine să ținem seama de ea: „Biruința finală și cuceririle sunt făcute de infanterie.” Cu alte cuvinte, nu poți castiga războiul fără infanteriști.“

,,Aviatia zboară pe deasupra, dar vine și pleacă. Arunca bombele, face pagube imense inamicului, dar nu poate lua în stăpanire pământul.
Artileria trage de departe. Ea pune dușmanul în derută, distrugând structurile de apărare. Totuși, cu artileria numai, țara distrusă rămane tot a dușmanului.
Trebuie să vină disprețuiții tuturor, „iepurii”, „mărșăluitorii”, care să înainteze pe jos, pas cu pas, iar teritoriul cucerit se măsoară cu pasul lor.

„Orice loc pe care veți pune talpa piciorului vostru vi-l voi da vouă”, le-a spus Dumnezeu evreilor când i-a trimis in Canaan. Trebuie cineva care să pună talpa jos și să ia în stăpânire. Infanteriștii batjocoriți sunt cei care pun steagul pe redută. Numai ce cuceresc ei rămâne cucerit.“

,,Fraților, lucrarea depinde de ceea ce faceți fiecare dintre voi în locul acesta. Nu lăsați totul în seama aviației sau a artileriștilor. Predicatorii vestiți vin și pleacă, dar cineva trebuie să stea mereu aici, în spărtură. Dacă voi nu vă veți face partea, nu se va vedea lucrarea avansând și Împărăția cerurilor nu se va lăți în locul acesta.“

7 gânduri despre „12. ,,Mai marii“ mei!

  1. Frate Daniel acest capirol mi s-a părut cel mai înălţător dintre toate, până acum. De ce nu se mai nasc astfel de titani ai credinţei, ca cei pe care i-aţi pomenit? Va multumesc pentru că ne-aţi pus la dispoziţie această lectură şi v-am putut urmări în evoluţia dvs spirituală. V-am însoţit paşii pe oriunde aţi fost şi în multe situaţii ne-am identificat. E-adevărat ce spune ap Pavel, că anturajul ne formează sau ne deformează. Şi eu am avut harul să cresc spiritual în preajma fratelui Marcu, a sorei Ada, a sorei Domnica Iovin şi a fratelui Mia, a fratelui Liviu Olah, când a fost păstor la Făget, si în Australia prin cărţile lui Watchman Nee.
    Multe ar fi de spus, dar ma opresc aici si va mulţumesc încă odată. Va preţuiesc şi vă apreciez mult lucrarea.
    Dumnezeu sa va păstreze încă tare şi să fiţi „lumina, care este aprinsă şi luminează” şi mulţi să se veselească la lumina dvs. (Ioan 5:35)

    Apreciat de 1 persoană

  2. Frate Daniel, mulțumim! Despre acești oameni minunați, ați scris într-un mod minunat- pentru Gloria unui Dumnezeu Măreț, minunat și excelent, care i-a și echipat într-un chip minunat pe acești frați speciali. Ei rămân pentru noi și generațiile care urmează după noi modele și repere importante. Exemplul lor ne este de mare ajutor. Sunt o mare încurajare modul cum au reușit să rămână în memoria celor care i-au cunoscut și apreciat.
    De aceea vă și suntem recunoscători…!

    Apreciază

  3. Frumos, simplu și adânc. Citind ma simt „acolo”. Cred ca am sa printez acest capitol și cel anterior,sunt comori care nu le găsești oriunde și oricând. Vin din generația mai târzie, 1977,si citind îl înțeleg pe Dumnezeu altfel, sunteți un pictor cu condei… MULȚUMESC pentru aceste rânduri!

    Apreciază

  4. Mulțumesc frumos. Suntem câțiva care dorim să-l lăudăm pe Domnul pentru oamenii prin care a ales să strălucească în jurul nostru cărarea pe care trebuie să mergem. Fiecare avem “mai marii noștri, care ne-au vestit credință”.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s