8. Bacău – sacul și petecul

Autorizații, anchete, audiențe, asasinate, angoase, ce au în comun toate acestea? Veți afla citind acest capitol dedicat bucuriilor de la Bacău.

,,Sufletul nostru încărunțeste înaintea părului”, a observat cineva. Descurajarea ne poate afecta la toate vârstele. Cea mai comună cauză a ei este pierderea temporară a perspectivei din viitor. Încredintează-ți viitorul în mâna Domnului și te vei bucura iarăși de viată. Uneori, Dumnezeu ne asează în intunerec ca să vedem că El este Lumina. Seneca a spus: ,,Dificultățile ne întăresc sufletul, tot așa cum munca ne întărește trupul“.

Am ajuns la Bacău pentru că ne-am potrivit de minune! Eu eram la începutul lucrării, ei tocmai începuseră o biserică. Este o mare aventură să participi la formarea unei biserici noi și cea mai mare realizare nu este clădirea de pietre moarte, ci viața de părtășie a pietrelor vii. Pasiunea lui Dumnezeu sunt oameni, iar la Bacău am avut avut ocazia să văd cum face Dumnezeu acest lucru.

După ce a venit Iosif Morcan la Iași, eu am fost invitat de baptiștii din Bacău să merg la ei. Erau de fapt ,,foști“ baptiști. Ieftimie Gavriliuc fusese baptist pe vremuri, dar biserica aceea s-a închis. Acum se hotărâse să o redeschidă împreună cu toți băieții lui, Emil, Victor, Paul și Mitică și cu cei din numeroasa lor familie. Alături de ei au venit și cei din familia Mocanu, sora Panțâru, fratele Giurgiucanu și alții.

Bacău – 21 septembrie 1980

Bineînțeles că adunarea lor nu avea ,,autorizație“ de funcționare de la Departamentul Cultelor, dar Comunitatea Baptistă de București, condusă de păstori care nu se mai supuneau restricțiilor Departamentului, le eliberase, cu de la ei putere o ,,autorizație“ cultică.

Ei fără ,,autorizație“, eu fără ,,recunoaștere“, sacul și petecul; ne-am potrivit de minune. Vizitele mele la ei nu le-a ușurat cu nimic situația; dimpotrivă. Autoritățile, care erau cu ochii pe mine, le-au dublat necazurile.

Micul grup de credincioși a cumpărat pe numele unuia dintre ei, Mitică Gavriliuc, o mare casă boierească cu o curte în care puteai întoarce altădată caleașca. Casa se afla pe strada Oituz la numărul 51. În partea dreaptă a curții, fostele grajduri fuseseră transformate în camere de locuit. Într-una și jumătate, băcăuanii au făcut o mică locuință pentru mine și Daniela. Până atunci, când eram în Bacău, găzduiam la bloc în apartamentul familiei lui Coca și Victor Gavriliuc unde ne împrietenisem de minune cu Olivioara și cu Dani, copiii lor. Apropierea de baptiștii din Bacău mi-a făcut bine și mi-a reaprins focul misionar. Lupta lor pentru înființarea bisericii ne-a propulsat pe toți într-un fel de ,,primă linie“ a frontului de luptă dintre împărăția lui Dumnezeu și împărăția lumii acesteia. Așa cum probabil știți, Dumnezeu se simte mult mai aproape atunci când te aflii în tranșee. Nu degeaba se spune în limba engleză: ,,There are no atheists in the foxholes!“

Naveta la Bacău

De la Pașcani la Bacău sunt cam 85 de kilometrii, pe care-i puteai parcurge în cam două ore cu trenul sau în câte dădea Dumnezeu cu … autostopul. În zilele de luni, Daniela trebuia să fie întotdeauna la serviciul din Pașcani, așa că am făcut naveta cu credincioșie. Pe ploaie, pe zloată, pe viscol, pe arșiță … Numai Dumnezeu știe de câte ori I-am promis că, dacă voi avea vreodată mașină proprie, am să-i iau pe toți oamenii care așteaptă la marginea drumului!

Navetiștii sunt un produs secundar al industrializării Pe scurt, ea este  o transhumanță zilnică degradantă, o aiuritoare dezrădăcinare temporară ciclică. În agricultură, oamenii erau legați de pământ, cel mai lung drum pe care-l făceau era probabil să meargă la târg sau la piață pentru a-și vinde produsele. Ziua de lucru la câmp începea înaintea zorilor, la primul cântat al cocoșului și se termina odată cu lăsarea serii.

Când au început să apară fabricile și uzinele, au apărut alte două noutăți: cartierele ,,muncitorești“ și ,,navetiștii“. În primele erau depozitați cei care au preferat să doarmă mai aproape de locul de muncă, dar în categoria navetiștilor au rămas cei care n-au vrut să plece de acasă, ci au preferat să facă în fiecare zi drumul dus întors spre locul de muncă. Cu bicicleta, cu autobuzul sau cu trenul, ei își irosesc multe ore din viață ,,pe drum“. Pe lângă trenurile și autobuzele cu orar obișnuit au apărut cursele de nevetiști. I-am însoțit de multe ori, fie în cursele spre Iași, fie în cele spre fabrica de țevi de la Roman, fie în trenurile spre fabrica de avioane de la Bacău. I-am admirat pentru sacrificul lor, pentru presiunile extraordinare puse asupra vieții lor de familie, dar mi-a fost imposibil să mă obișnuiesc cu felul lor de viață.

De exemplu, de îndată ce intrau în vagonul de tren, majoritatea adormeau. O făceau ,,instantaneu“, ca la o comandă nevăzută și neauzită. Șșșșt! Te simțeai ca la un vagon de dormit fără paturi. Oamenii dormeau pe bănci, între bănci sau ,,în picioare“, pe culoarele vagonului. N-am să pot înțelege niciodată cum o puteau face. Bineînțeles că n-aveau timp să se spele după orele de muncă sau înainte să plece de acasă. Baia personală era rezervată, atunci când exista, pentru sâmbătă seara. Te simțeai de parcă oamenii aceștia cărau împreună cu ei fermele de animale de acasă.

Am auzit că navetiștii din Anglia citesc cărți în compartimente. Cei din România aveau și ei cărți, dar nu le citeau, ci le jucau. Se încheiau partide îndârjite cu mari mize de bani, iar trișorii descoperiți o luat tare pe cocoașă.

Ceea ce mă deranja cel mai mult nu erau toate acestea, ci înghesuiala. Nu erau destule vagoane, așa că, în cele care circulau, oamenii stăteau striviți ca sardelele. Preferam să circul pe platforma dintre vagoane, unde vântul de afară făcea aerul mai respirabil. Iarna însă, viscolul băga zăpada peste noi. Într-o astfel de situație, ușa vagonului s-a blocat și a refuzat să se mai închidă. Trenul luase viteză și situația era cumplită. Nimerisem la … congelator. Un moldovean trupeș a încercat cât a putut el să tragă de ușă, dar n-a reușit s-o închidă. Unul mai zdravăn și mai mușchiulos l-a dat la o parte și, încrezător, ne-a zâmbit înainte să apuce el de ușă. A tras, s-a sforțat, a strigat … Nimic! Ușa părea sudată sau poate că înghețase și ea. Tocmai atunci a trecut dintr-un vagon în altul ,,controlorul“. Era un om slăbuț și pipernicit. Trâgându-și șapca pe ochi ca să nu i-o ia vântul, el i-a dat la o parte pe cei doi, a ridicat un fel de clapetă din partea de jos și ușa s-a închis parcă de la sine. În uralele noastre, omul în uniformă ne-a salutat cu mâna la chipiu și s-a dus mai departe.

Întorcându-se spre cel mai voinic, primul moldovean a arătat cu mâna spre bicepși și a spus: ,,Băi! Ai văzut! degeaba ai aici …“ și arătând apoi spre tâmplă a continuat … ,,dacă n-ai aici“. Am clătinat cu toți din cap, în semn de aprobare. A fost o lecție cu care am rămas pentru toată viața.

Una dintre cele mai stranii întâmplări le-am trăit în rata care făcea cursa între Pașcani și Piatra Neamț. Cine ar fi crezut? Cine și-ar fi închipuit? Trăiam cu ideea că moldovenii sunt oameni molcomi și ușor de aliniat la directivele politice ale vremii. Vai ce m-am mai înșelat! Autobuzul era plin ochi. Mulți stăteau în picioare, ținându-se de barele de deasupra scaunelor. Era dimineața și oamenii încă mai dormitau, visând probabil la somnul din care fuseseră treziți prea brusc. Era deci liniște. Poate prea liniște pentru șoferul care se sculase probabil și el înaintea zorilor. L-am auzit umblând la un radou portabil în căutarea unui post preferat. Mi-era teamă că va găsi ceva muzică populară … Când … dintr-o dată am auzit o voce cunoscută în toată România, dar interzisă în România. Șoferul umblase pe unde scurte și prinsese postul anticomunist ,,Europa Liberă“, finanțat de America și care emitea din Germania.

,,Vă vorbește Vlad Georgescu!“  M-au trecut fiori. Să fie o provocare? M-am uitat în jur. Nimeni n-a îndrăznit să spună ceva. Tăcerea s-a lăsat și mai deplină. Tăcere era sau poate … atenție. Nu pun mâna în foc pentru nimeni, dar vă spun că am uitat să mă mai uit pe geam și am mers preț de aproape o oră ascultând vocile acelea subversive, îndrăgite de popor și urâte comuniștilor care conduceau țara. ,,La microfon, Virgil Ierunca! Vă vorbește Noel Bernard! La microfon Monica Lovinescu!“ La capătul cursei, toți oamenii au coborât tăcuți pe lângă șofer. Nimeni, dar absolut nimeni n-a făcut vreun comentariu …

Cazuri și necazuri la Bacău

La Bacău s-a împlinit pentru noi ,,promisiunea lui Efraim“ trăită prima oară de Iosif în Egipt:

,,Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele” (Geneza 41:52).

N-am avut însă parte și de ,,binecuvântarea lui Manase“, cel de al doilea copil al lui Iosif … N-am reușit să uităm niciodată Iașul visurilor noastre. Prezența lui Iosif și a lui Sanda acolo nu ne-au închis în nici un fel ușa. Dimpotrivă! Iașul ne-a devenit un fel de a doua casă, cu poarta curții casei pastorale de pe Șipoțel întotdeauna gata să ne primească cu drag.

La Bacău am avut primul botez. Pentru că nu eram ordinat, tatăl meu a venit să oficieze. A fost o bucurie ,,ca în familie“. Împreună cu el a venit și un grup coral din biserica ,,Basarab“.

Autoritățile au văzut că nu pot închide biserica legal și au încercat altfel. S-au decis să atace focul cu foc. Din punctul lor de vedere, biserica ocupa ilegal imobilul de pe strada Oituz, așa că au trimis niște țigani să-l ocupe ei cu forța.

Eu eram la Pașcani în ziua aceea. Mi-au povestit cei din familia Gavriliuc când ne-am văzut duminică:

,,Ne-am luptat cu ei cu furcile“, mi-au zis. ,,Au scos cuțitele la noi, dar nu ne-am lăsat. Învinși, țiganii au amânat pe altă dată“.

Dumnezeu a făcut ca tocmai atunci să fie în România fratele Ulf Oldenburg. Când i-am spus, a venit repede cu o geantă mare plină de bani. Erau câteva mii bune. Ne-a sfătuit să-i dăm țiganilor ca să ne lase în pace. Așa am făcut și așa s-a întâmplat. Țiganii au plecat fericiți în altă parte, iar autoritățile au rămas neputincioase.

M-au chemat iar la București, dar de data aceasta nu la Departament, ci direct la Securitate. Cum situația mea era sub incidența decretului 153 pentru parazitism și mă puteau aresta oricând n-am putut să refuz și m-am dus. Au țipat la mine, dar de bătut nu m-au bătut nici de data asta. Am fost informat că au analizat situația și au ajuns la concluzia că cel mai bine este să plec în America la sora soției mele. Bineînțeles că i-am refuzat politicos, dar i-am refuzat. Avea să mă coste … Strânsă cu ușa de Securitate, biserica din Iași nu fusese gata să mă angajeze ,,cu contract de muncă“. Biserica din Bacău n-o putea face acum pentru că nici nu exista legal.

După încă un an și după alte câteva ,,întâmplări“ asemănătoare cu cea de mai sus, în urma unui consiliu de familie am decis să depunem ,,celebrele“ formulare mici pentru obținerea pașapoartelor. Nu ne-am dat seama că asta era exact ceea ce-și doreau și cei dela Securitate. Cu preformularele depuse, nici o singură persoană din cultul baptist nu mai era dispusă să ne apere. Nici măcar tatăl meu. Ieșisem de sub acoperirea lor. Dintr-o dată, cei care până mai ieri mă îndemnau să plec au schimbat foaia. Cei de la Securitate mi-au spus că trebuie să semnez niște angajamente că n-am să fiu ostil țării și n-am să fac propagandă anticomunistă. Mi-am dat seama unde voiau să ajungă. M-au avertizat și alții. N-am semnat nimic, n-am dat nici un fel de declarații. Nu m-am legat cu nici un fel de angajamente. Dar nici ei nu m-au lăsat să plec.

Pe Daniela, domnul Jechilă, directorul Fabricii de zahăr, a înștiințat-o în 1980 că este mutată la stația de epurare de pe malul Siretului. Fusese hotărât în consiliul de gospodărire locală sub presiunea directivelor primite de la Securitate. S-a pretextat că Daniela nu mai putea funcționa ca ingineră în sfera secretului de stat. Jechilă i-a zis însă cu simpatie și cu subînțeles: ,,Învață tot de la stația de epurare că acolo unde vrei să mergi tu, ăia sunt înebuniți cu ecologia și cu păstrarea mediului. Îți va fi de folos. N-ai ce să mai înveți din fabrică. Tehnologia noastră este tare învechită“.

1980 Daniel pe malul Siretului

Daniela pe malul Siretului la Pașcani

1980 Pașcani – Colegii de la Stația de epurare

Asta a însemnat pentru Daniela douăzeci de minute în plus pentru drumul ei zilnic. Trebuia să meargă pe jos pe lângă calea ferată și prin două lanuri de porumb înalt. Mi-a fost frică de frica ei. Dumnezeu a păzit-o însă de oameni răi și nu i s-a întâmplat niciodată nimic.

Securitatea ne-a fiert fără apă timp de aproape doi ani de zile. Alternau metodele. Una caldă, una rece. Când amenințări cu pușcăria pentru parazitism și pentru refuzul de a mă încadra în muncă, când promisiunea că mă vor lăsa să plec ,,în țara baptiștilor“.

Citez aici un fragment din cartea ,,O cetate de necucerit“, scrisă de Nicolae Rădoi, prietenul meu mai mare:

,, … Guvernul ceaușist avea interesul să se descotorosească de disidenții ce ajunseseră cunoscuți în Apus. Persecuțiile acestora periclitau unul din interesele majore ale Guvernului în relațiile cu Statele Unite – acela al obțineri clauzei națiunii celei mai favorizate.

Guvernul român insista anual pe lângă guvernul american să primească clauza, care însemna foarte mult pentru comerțul românesc. Americanii legau însă acordarea clauzei de liberalizarea politicii față de disidenții politici și religioși.

Ceaușescu voia să suprime orice desidență din România și ar fi făcut-o în modul cel mai brutal dacă nu ar fi fost teama că informația ar fi ajuns la Congresul american ce analiza anual evoluția României. … Suprimarea fizică a desidenților era foarte riscantă, mai ales dacă aceștia erau deja cunoscuți în Apus.

Securitatea prefera să dea pașapoarte disidenților pentru a scăpa de activitatea incomodă a acestora. (cartea menționată, p. 10).

Pe fondul oboselii acumulate în urma tracasărilor, nervii mei au cedat. Am intrat într-o depresie adâncă și prelungită. Am început să am atacuri de panică. Mă chinuia gândul că sunt pe cale să-mi pierd mințile. Nu mai puteam citi și traduce ca altădată. Nu mai puteam sta singur acasă. Nu cred că are rost să vă descriu toate fazele suferinței mele. Cei ce ați trecut prin ele le cunoașteți. Ceilalți nici nu aveți idee cât de rău este. Am început să merg mai rar la Bacău. Când au aflat, Gavriliucii mei de la Bacău mi-au făcut o surpriză. La una din ultimele noastre vizite acolo am găsit la amvon un lanț mare de fier. L-am privit, i-am privit și am înțeles. Îmi deveniseră tare dragi oamenii aceia …

M-am dus la doctor și am început să mă tratez cu Rudotel și Distonocalm. La Arad, tati (Traian Ban) îmi făcea masaj și presopunctură în fiecare seară. Cineva mi-a pus în mână cartea unui psihiatru din Austria. Din fericire, era scrisă în limba franceză. Am citit-o și mi-a făcut enorm de bine. Am răspândit-o în toată țara și am afișat-o din America și pe Internet. Este, de departe, cea mai citită dintre scrierile mele, confirmând astfel nu numai valoarea cărții, ci și măsura în care mulți au nevoie de ea. O puteți găsi aici sub titlul: ,,Încredințează-i Domnului nervii tăi obosiți“.

Nu știu cum a aflat fratele Ulf Oldenburg că sunt bolnav la Arad. Probabil dela prietenii lui din Iași. Deși avea treabă prin Grecia și-a făcut timp să vină să mă vadă. Gestul m-a impresionat profund. Omul acesta era de o noblețe rară. Printr-o coincidență providențială făcuse un ,,internship“ la Chicago cu Mircea Eliade. Ni l-a prezentat drept un om foarte amabil, cu o extraordinară sete pentru lectură, biroul lui fiind întotdeauna ,,pavat“ cu tot felul de cărți, hărți și documente. N-am să uit cu cât entuziasm povestea despre bucuria maestrului când a aflat despre subiectul lucrării sale.

Fratele Ulf Oldenburg descoperise că, în mai toate religiile foarte vechi ale omenirii, numele pentru Ființa supremă a fost un derivat sau un compus de la particula ,,El“ (în ebraică ,,Eliohim, El Șadeai, El Elion, etc.). Împreună cu Mircea Eliade, Ulf argumenta că ,,el“ a fost și a rămas în multe limbi pronumele pentru persoana a treia singular, persoana absentă în momentul vorbirii. Oamenii din vechime l-au identificat pe Creatorul cel absent cu pronumele ,,El“. De aici și până la concluzia că și în limba română ,,el“ identifică persoana absentă n-a fost decât un singur pas, iar acesta i-a adus fratelui Ulf din partea lui Mircea Eliade multă, foarte multă simpatie.

Dacă aveți $219 la îndemână, puteți cumpăra de pe Amazon.com una din lucrările acestui învățat din Danemarca.

Închipuiți-vă că un om de acest calibru venea printre tinerii de la Iași și se cobora la nivelul nostru, vorbea cu noi, ne încuraja și ne învăța din tainele Cuvântului lui Dumnezeu. Avea o vorbire înfocată, exaltată și exaltantă totodată. L-am tradus de câteva ori în biserici și mă fascina de-a dreptul. Preluam ideea lui din zbor și o dezvoltam în cuvintele mele. Nu-l deranja că spun mai mult decât a spus el. Dimpotrivă! Simțind că suntem pe aceeași undă spirituală, mă îndena: ,,Yes, brother! Preach it, brother! Amen!“

Puteți viziona aici o predică rostită de Ulf Oldenburg în Pennsilvania, printre menoniți. După câte aud de la Tudorel Sfatcu, fratele Ulf merge și acum, la peste 90 de ani, să misioneze în Rusia, mai ales în Siberia.

Prin mâinile lui treceau mii de lei ajutor pentru săraci sau pentru creștini aflați sub persecuție. Nu și-a luat însă niciodată ceva pentru dânsul. Ca să nu cheltuiască cu hotelurile și ca să nu ne pună nici pe noi în pericol să fim amendați că găzduim ,,străini“ (lucru interzis atunci prin lege), fratele Ulf purta cu el un sac de dormit și-și petrecea nopțile dormind prin parcuri sau prin locuri virane. Securitatea nu știa niciodată de unde vine, unde stă și pe unde pleacă. Era unul dintre cei mai neobișnuiți misionari.

Nici vizita lui la Arad n-a fost una obișnuită. M-a găsit ziua în amiaza mare ascuns într-o cameră, slăbit și amărât. Venise să se roage pentru mine. Era obișnuit ca Dumnezeu să-i asculte rugăciunile și-i vindecase pe mulți. Nu s-a rugat însă mai înainte de a se asigura că boala mea nu este o pedeapsă pentru păcat. M-a pus să-i spun tot și am trăit ceasul unor spovedanii amănunțite. În final, Ulf s-a rugat punându-și mâinile peste mine și ridicându-și ochii spre cer. Vorbele lui erau parcă de foc și răsuflarea era înnodată de suspine. N-am fost decât noi doi în dormitorul acela și n-am spus la nimeni până astăzi ce s-a petrecut acolo. M-a vizitat atunci un sfânt și am urcat împreună cu el pe scările nevăzute ale cerului.

Boala mea era însă o boală de suflet, iar sufletul meu era obosit de situația fără ieșire în care ne găseam. Așteptam izbăvirea și ea nu venea …

Două cazuri cu necazuri mai mari ca ale mele

Oricum, privind retrospectiv, n-am pățit nici pe departe ce au pățit alții! Dumnezeu a fost bun cu mine și n-a îngăduit să fiu victima oamenilor răi. Alții n-au avut privilegiul acesta … Am să vă dau două cazuri în care Securitatea a omorât doi lucrători cu Evanghelia.

Despre primul caz știu direct de la tatăl meu. Este cazul lui Mihai Cruceru, tatăl lui Marius Cruceru care este acum profesor la Universitatea Emanuel din Oradea. Marius a șocat bisericile baptiste din România când a dezgropat trecutul tatălui său, omorât de Securitate la Iași. S-a aflat astfel că Mihai Cruceru colaborase o vreme cu Departamentul Cultelor și cu Securitatea. Cum de l-au omorât?

Tatăl meu mi-a povestit că Departamentul cultelor era îngrijorat de turnura pe care o luaseră evenimentele din Comunitatea București, unde ajunseseră în funcțiile de conducere păstori care refuzau orice formă de colaborare cu organele de control ale Statului comunist. Ajunsese de pomină o discuție purtată de un inspector cu tatăl meu, care era și el unul din conducătorii comunității.

,,Domnule Brânzei, de ce nu vreți să vă mai sfătuiți cu noi, să mai stăm de vorbă?“
,,Pentru că nu aveți Duhul Sfânt și numai El călăuzește treburile lui Dumnezeu în Biserică“.

Comunitatea ,,București“ era, teritorial, cea mai mare din țară, cuprinzând Muntenia, Dobrogea, parte din Oltenia, Moldova și Bucovina. Era clar că tonul dat de conducătorii baptiști din capitală putea crea probleme pentru autorități în mai toată țara. Într-una din ședințele Comunității, fratele Cruceru, care era păstor la Iași a creat o criză artificială cu cei din conducere, a făcut scandal și, intempestiv, a spus în public: ,,Frați păstori din Moldova și Bucovina, este clar că nu ni se mai ascultă glasul. Eu propun să ne retragem din Comunitatea București și să formăm o Comunitate nouă pentru Moldova și Bucovina.“

Cu toți știau că bisericile nu putea face aproape nimic fără ,,aprobările“ organelor de Stat. Deschiderea unei noi Comunități a fost văzută imediat de toți ca o încercare a Departamentului de a reduce influența bucureștenilor în teritoriu.

Mitrofan, Cruceru, Brânzei la Negreni, 20 Iulie 1972, la ,,Hramul de sfântul Ilie“

Tatăl meu era prieten încă din tinerețe cu fratele Cruceru. L-a căutat la Iași, au stat îndelung de vorbă și Vasile Brânzei a făcut un apel la conștiința prietenului său: ,,Toată lumea vede că ești robul lor! Nu știu ce ți-au promis sau cu ce te-au prins, dar nu se merită. Gândește-te la visele noastre din tinerețe, la rugăciunile înflăcărate de atunci. Dezleagă-te! Fă voia lui Dumnezeu, nu sluji dușmanilor lucrării Lui!“

Se știe de la Marius restul istoriei. Tatăl lui a plătit cu viața ruperea legăturilor și eliberarea din teama de oameni. Iar tatăl meu, a fost la înmormântarea prietenului său. A fost o zi mohorâtă, ploioasă și rece. În ochii lui Vasile Brânzei jucau însă niște raze de lumină venite de la un soare de pe celălalt tărâm.

Al doilea caz este al unui tânăr curat și plin de zel care a fost prins într-o cursă. Să-i zicem tânărul Z. El a simțit chemarea lui Dumnezeu spre pastorală pe când tocmai terminase o universitate și era inginer. S-a dus să dea examen la Seminar, dar a fost șters de pe listă. Autoritățile i-au spus că Statul a cheltuit bani grei cu școala lui și nu se cade să-și lase acum meseria.

În criză, tânărul nostru s-a dus la cel care era pe atunci Secretar General al cultului baptist. Erau de loc de pe aceeași vale frumoasă a râului A. Uns cu toate alifiile, secretarul general l-a învățat o șmecherie: ,,Dă-ți demisia și du-te să lucrezi pe un șantier ca simplu muncitor. Vino peste doi ani și în hârtii nu va știi nimeni că ești inginer, pentru că va fi trecut un alt loc de muncă“. Zis și făcut. Nici un sacrificiu nu era prea mare pentru tânărul nostru care dorea din toată inima să-L slujească pe Domnul. A fost la munca de jos. A înghițit praf. A făcut foame. A îndurat ceea ce numai șantieriștii îndură și … peste doi ani era seminarist.

Prin anul întâi de studii, pe când traversa parcul Cișmigiu ca să vină la Seminar de la cumpărături, de tânărul Z. s-au apropiat doi tineri cam de vârsta lui. I-au arătat o legitimație și l-au poftit să vină cu ei. Spre mirarea lui l-au dus într-unul din blocurile de locuințe din apropiere, unde, ascuns printre apartamente, funcționa un ,,birou operativ“ al Securității. După ce l-au poftit să se așeze, unul din ei a scos dintr-un sertar un dosar. L-a deschis pe masă și a scos din el o copie … a unei diplome de inginer.

,,Așa domnule Z. V-ați gândit că puteți să ne mințiți? Nu se face! Pe noi nu ne păcălește nimeni. Noi știm tot! Cu noi o mai scoateți la capăt, dar ce vor spune bisericile când vor afla că sunteți un mincinos care umblă cu falsuri în acte publice?“

Prins din două părți ca într-un clește, atunci și acolo, din dorința sinceră de a termina Seminarul și de a ajunge păstor, tânărul Z. s-a prăbușit înaintea lor, a căzut în cursă și a semnat un angajament de colaborare. Nici unul dintre noi n-am aflat nimic atunci despre această întâmplare. L-am simțit însă că nu mai este ca până atunci. Pe scurt, a devenit ochii, urechile și gura noilor lui stăpâni.

Nu l-am mai văzut după terminarea Seminarului. Știam că a ajuns păstor pe undeva prin partea de sud-vest a României. Eu eram deja în America. Ne-am întâlnit peste ani în curtea bisericii baptiste din Los Angeles. Venise într-o delegație cu Secretarul General al Uniunii și cu un altul pe care am să-l ascund după perdeaua anonimatului. Nu știam că vine, dar știam ce hram poartă cei pe care autoritățile comuniste de la București îi trimeteau în diaspora românească din America să influențeze, să modeleze și să controleze. Când m-a văzut, fostul meu coleg și-a deschis mâinile larg și s-a apropiat de mine să dăm mâna și să mă îmbrățișeze. Eu l-am privit trist și l-am refuzat categoric, spunându-i: ,,Nu dau mâna cu tine. Te-am simțit încă din Seminar al cui ești, iar faptul că te-au trimis acum în America cu această delegație confirmă toate temerile mele. Nu te supăra, dar nu pot să dau mâna cu tine“.

În noaptea aceea, m-au sunat doi foști membrii din biserica păstorită de el și mi-au spus că am făcut o mare greșeală. În ochii lor, eu nu mă ridicam nici la nivelul gleznelor unui păstor de talia lui Z. Mi-au promis că nu-mi vor ierta niciodată insulta …“

Nu m-am apărat. Le-am spus că nu știu nimic despre felul în care se poartă ca păstor în zona lui, dar știu ceea ce știu și asta mă face să mă port așa cum mă port. ,,Încolo, n-am nimic cu nimeni și cred că fiecare trebuie să facă așa cum îl îndeamnă cugetul“.

Am aflat mai târziu că după întoarcerea în țară, tânărul păstor Z. s-a dus la autorități și le-a spus răspicat că l-au dus prea mult cu vorba. Le-a adus aminte că i-au promis mai de mult niște aprobări pentru deschiderea unor noi case de rugăciune și pentru repararea și extinderea celor prezente. Le-a reproșat că el și-a ținut partea lui de angajament, dar ei nu și-au ținut partea lor și că toată America îl bănuiește acum că este un colaborator al organelor de Stat, un vânzător al fraților. Pe scurt, Z. a pus piciorul în prag ca și fratele Cruceru la Iași. Și a pățit exact ceea ce a pățit și fratele Cruceru la Iași. Trupul lui neînsuflețit a fost găsit la o margine de drum …

Păstorul Z. a avut una din cele mai frumoase înmormântări de prin părțile acelea. Oamenii care nu știau că-l cunosc mi-au spus că a fost, într-adevăr, unul din cei mai harnici și mai iubiți păstori din România. S-a confirmat că cei ce m-au sunat atunci în miez de noapte avuseseră dreptate … N-am să mă pot ridica niciodată la nivelul slujirii acelui om și nici la nivelul sacrificiului lui. Nu este nevoie. Pe mine, Dumnezeu m-a păzit cu strășnicie și m-a scutit de încercări așa de mari.

Din gravitate spre graviditate

Deși ne-am dorit foarte mult încă de la începutul căsniciei, n-am avut copii. Ne-am zis că Dumnezeu știe mai bine starea noastră și n-am putea să fim părinți în situația precară în care ne aflam și cu navetismul nostru săptămânal. S-a întâmplat însă în timpul unei vizite pe care le-am făcut-o părinților noștri dela Arad. Daniela era în bucătăria din curte împreună cu mama și surorile ei. Făceau mâncare. Ca din senin, Daniela le-a întrebat dacă n-au ceva castraveți murați că îi este poftă. Toate au rămas ca trăsnite. Pentru cei ce nu știți, Daniela este avidă după ceva dulce. Ia-i dulciurile și i-ai luat plăcerea de a trăi. Ea nu termină nici o masă fără să aibe ,,ceva dulce“. În contextul acesta, dorința ei de a mânca castraveți murați a căzut ca trăznetul unei revelații.

,,Dară nu …“ a zis mami.
,,Dară nu ce?“ a răspuns încă nepricepând nimic Daniela.
,,Dară nu-i semn că vine barza …“
,,Nu vine nici o barză! Nu vă faceți iluzii. Lăsați glumele.“ a protestat Daniela.

S-a dus totuși a doua zi să-și facă analizele. Atunci a aflat și ea. Medicina a confirmat înțelepciunea populară. Daniela a rămas însărcinată.

După euforia inițială, pentru mine au început grijurile. Viața noastră, așa cum era ea, nu se potrivea nici cu o femeie gravidă și nici cu o mămică. Ce-i de făcut? Am început să mă rog. Am început să aștept de la Domnul un semn. Am așteptat, am așteptat .. dar nu s-a întâmplat nimic. Am vorbit iar cu Daniela și ne-am hotărât să ne așezăm undeva și să pregătim un cuib stabil și sigur pentru viitorul nostru copil. Vom renunța la cererea de emigrare și voi căuta să mă încadrez undeva în muncă. Eram doar tehnician metrolog și domnul director îmi arătase că unii trăiesc foarte bine din meseria asta.

După ce am condus-o pe Daniela la tren să plece luni dimineața înapoi de la Bacău la Pașcani, m-am întors la micul nostru apartament din curtea bisericii. Era o zi mohorâtă. Cerul cernea a prohod picături de ploaie peste natura tristă din jur. Am luat scrisoarea pentru serviciul de pașapoarte s-o pun la cutia poștală, am băgat mâna pe mâneca stângă a canadianei și în ultimul moment … am auzit că mă strigă cineva din curtea bisericii. Era un glas de femeie. Știam că o parte a clădirii era încă locuită de doamnă, numită Șteflea, dar nu o văzusem încă niciodată la față. Nu schimbaserăm nici saluturi politicoase. Ce să aibă femeia asta cu mine?

Surprins și curios, m-am îndreptat spre dânsa.
,,Veniți repede, vă cheamă tatăl dumneavoastră la telefon“.
Nici nu știam că doamna Șteflea are telefon … De unde să-i știe tatăl meu numărul ei de telefon …? N-am întrebat atunci și n-am aflat niciodată după aceea. M-am dus, am luat receptorul de pe masă și am spus neîncrezător:

,,Alo?“
,,Dane, tu ești?“
,,Eu sunt, dar cum … cine …“
,,Nu mai întreba nimic! N-avem timp de pierdut. A venit domnul Nims din America și te caută. Te-a pus pe o listă specială înaintată președintelui Ceaușescu și vrea să vorbească cu tine. Suie-te în primul tren și vino la București.“

Am mulțumit în fugă doamnei Șteflea, m-am îmbrăcat cu canadiana și, fără să mai pun scrisoarea la cutie, am plecat cu ea în mână la București. La urma urmei, aveam toate șansele să ajung cu ea la destinație mult mai repede decât mi-ar fi dus-o acolo poșta.

Venise semnul mult așteptat! Dumnezeu mă pusese la încercare și m-a oprit în ultimul minut. Dorise să mă vadă doar că sunt gata să renunț la plecare, dacă așa vrea El. Atât.

La București, Nims m-a luat cu el la Ambasadă. Cei de acolo mi-au spus că va fi bine și se va aproba. Văzând în ce hal de sănătate eram, doamna Buncher mi-a zâmbit și mi-a dat o rază de speranță peste întunerecul depresiilor mele:

,,Când vei fi în America am să te chem la Departamentul de Stat să-i cunoști pe toți cei de la masa românească a Departamentului de Stat și să mănânci împreună cu congresmenii“.

S-a ținut de cuvânt. Dar să nu anticipez …

Publicitate