1. Despre rădăcini

Nu, n-am să mă laud prea mult cu strămoșii, alfel am să cad în osândă: ,,Cel care se laudă toată ziua cu strămoșii săi seamănă cu cartoful: singura parte bună a lui se află … în pământ“. Am să vă spun totuși câteva cuvinte despe ei, pentru că am ajuns ceea ce sunt și din cauza lor. Nici școala și nici Biserica nu pot înlocui familia în educația copiilor. Cuvântul evreiesc pentru ,,părinte“ este ,,horim” care derivă de la ,,moreh”, învățător. Primul și cel mai mare învățător al copilului trebuie să se afle în familia lui, iar ceea ce au scris părinții mei în mine nu s-a șters, cu toate ploile și vânturile prin care am trecut.

Deși mi-a fost greu o vreme să recunosc, lumea n-a început odată cu mine. M-am născut în lumea altora, ca nou vlăstar în grădina părinților mei. Dar cine a putut să așeze împreună oameni așa de deosebiți? Ce șanse omenești ar fi avut Vasile Brânzei și Carolina Braunștein-Loeb să se întâlnească, să se îndrăgostească și să întemeieze o familie?

După tată, mă trag din răzeșii lui Ștefan cel Mare. Viteji nevoie mare, ei au stat, din generație în generație, de strajă la hotarele râvnite ale Moldovei.

,,Dupa modelul cavalerilor cruciați, Răzeșii din Moldova erau acea parte a populației care participa la războaie fără a fi susținuți sau instruiți pe cheltuiala publică sau a domnitorului. Motivația participării era credința, apartenența confesională la creștinismul ortodox. Susținerea morală pornea din convingerea că murind în războiul împotriva „păgânilor” sufletul lor va fi mântuit. Ca o răsplată pentru solidaritatea lor în luptă, domnitorul le acorda drepturi de proprietate asupra unor terenuri sau slujbe în stat. Familiile de răzeși sunt Galbur, Nicuța, Novac etc. Răzeșii erau descendenții marilor proprietari de pământ moldoveni. Ei nu formau o clasă propriu-zisă, precum țăranii, nobilii, mazilii sau duhovnicii. Răzeșia era o formă veche de posesiune a pământului, în virtutea căreia fiecare răzeș este proprietarul ereditar al pământului său. Și în acest sens ei își aveau privilegiile garantate încă de vechii voievozi ai Moldovei, pe când strămoșii lor serveau în regimentele care apărau frontiera răsăriteană a țării.“ (https://ro.wikipedia.org/wiki/Răzeș)

Coincidența face ca sonoritatea numelui Răzeșilor să fie asemănătoare cu cea a ,,Rangers“-ilor, forțele speciale de frontieră din istoria Americii (Wikipedia – Rangers were full-time soldiers employed by colonial governments to patrol between fixed frontier fortifications in reconnaissance providing early warning of raids.)

Vă propun teza că în tatăl meu și în moldoveni lui Ștefan cel Mare s-a scurs acest sânge de răzeș, de cavaler al creștinătății, de apărător al credinței împotriva hoardelor păgâne migratoare.

În războiul cu musulmanii turci din 1877, în care România ,,s-a luptat pentru credință“ și a fost de partea rușilor (aici), un grup de oameni săraci din marginea Sucevei, printre care și familia străbunicilor mei, a luptat până pe la Plevna. La întoarcerea acasă, regele Carol i-a împroprietărit în vâlcelele unui ținut al nimănui dinspre granița de nord, văzând în ei spiritul de apărători ai granițelor credinței. ,,Coloniștii“ au dat satului lor numele ,,Negreni“, situat astăzi la nord de Botoșani și Știubieni, cam în linie cu Havârna, Arbore și Adâncata.

Cunoscutul iaz de la Negreni

Un asfintit de soare pe lacul Negreni

Acolo unde se agață mapa-n cui !

Străzi ca albiile râului

O curte tipică

Casă cu celebrul albastru moldovean

Vasile Brânzei în anii Seminarului

Satul Negreni n-a fost niciodată ,,bogat“ sau însemnat în vreun fel oarecare. Un mucalit șagalnic de-al locului filosofa cu o ironică melancolie: ,,Pe la noi n-au venit nici turcii, nici rușii, nici nemții, pentru că … nici n-aveau după ce să vină.“

Oh, cum îmi aduc aminte de scurtele vizite pe care le-am făcut de câteva ori în satul tatălui meu! Parcă retrăiesc panica mea de bucureștean când mătușa Domnica a stins lampa din dormitor, iar eu mi-am dat seama că sunt condamnat să stau în beznă deplină și nu există nicăieri un buton de unde să aprind lumina … Cum îmi mai amintesc de diminețile de duminică, după ploaie, când îmbrăcați frumos și cu pantofii făcuți eram nevoiți să facem primul pas dincolo de cerdac direct în … noroiul care ne trecea peste gleznă. Râdeau toți de mine că nu-mi venea deloc la îndemână să fac primul pas, iar apoi mergeam caraghios, ca un cocostârc pe picioroange. Străzile erau ca vaduri de râu, dar gazdele mele înaintau voios, știind că își vor putea spăla încălțămintea la biserică. Ce vremuri! Ce locuri! Ce oameni!

Tatăl meu, Vasile, (22/11/1930 – 19/11/2007), s-a născut în familia foarte numeroasă a lui Dumitru și Domnica Brânzei, dar a regretat toată viața că n-a purtat numele de fată al mamei, Grigorescu. Un funcționar beat a greșit apoi numele mamei mele în certificatul de căsătorie, așa că ea mai întâi și noi, cei doi copii ai lor, am purtat în acte numele Brânzăi, devenit în America Branzai, prin îndepărtarea diacriticilor. O altă familie foarte cunoscută din Negreni a scăpat de o astfel de pocire pentru că numele lor, Candreanu, n-avut diacritice.

Imediat după cel de al doilea război mondial, tatăl meu a vrut să plece în America, asemenea majorității băieților din sat. Când a aflat, bunicul l-a rugat să mai rămână: ,,Pleci mai târziu, Vasile. Cui mă lași cu toți copiii aiștia?“ Vasile era singurul care-l putea ajuta la munca de pe câmp, așa că a acceptat să-și amâne plecarea. Au venit însă la putere comuniștii (1947) și granițele țării au fost închise ca porțile unei uriașe închisori naționale, iar între lagărul comunist și țările capitaliste libere din occident s-a lăsat temuta ,,cortină de fier“. Legat de munca pământului, tatăl meu a mers doar puțin la școală. A compensat acest handicap cu o neostoită sete de lectură care l-a caracterizat toată viața.

Cei care l-au cunoscut pe vremea aceea mi l-au descris așa: ,,Înalt și puternic, cu un temperament coleric și înzestrat cu un deosebit simț al onoarei și al dreptății, Vasile ,,făcea legea“ în curtea școlii“.

Pe vremea marii secete din 1946 (vezi aici), bunicul l-a pus pe Vasile pe ,,trenul foamei“ și l-a trimis la niște credincioși baptiști din Curtici, în celălalt capăt al României, aproape de granița cu Ungaria.

A fost felul lui de a compensa interdicția de a pleca în America. În Curtici, tatăl meu a învățat cizmăria și s-a încadrat în părtășia bisericii baptiste. Iată câteva extrase din jurnalul său care poartă titlul „Fapte și evenimente din viață“:

„Când am intrat în al 15-lea an al vieții mele, m-am întors la Domnul și mă aflam încă în sânul familiei părintești – Acesta a fost cel mai mare eveniment din viața mea, pentrucă atunci am primit împăcarea cu Dumnezeu prin jertfa D Isus.

Fericirea pe care am simțit-o în clipa când Domnul m-a primit la El, și când am primit siguranța iertării, nu se poate scrie și nici vorbi în mod satisfăcător. Eram plin de o bucurie emoționantă și stăpânit de o pace adâncă. Mi-amintesc că simțeam mare nevoie de rugăciune: mă rugam de 10-20 de ori pe zi, prin staulul de oi sau grajdul de vite în timpul muncii ce o depuneam în gospodăria casei părintești. Îmi amintesc, că pe când mă rugam în grajd și vorbeam intim cu Dom. Isus, descriindu-I starea mea fericită cu El, deodată am văzut un sul de lumină cerească care m-a impresionat atât de puternic încât am zis: ,,ajunge Doamne Isuse, e prea mult pentru mine, nu mai pot suporta, recunosc cu atât mai mult prezența Ta și starea Ta de față… î-ți mulțumesc!“

După acest timp, evenimentele vitrege ale anilor secetoși din Moldova, m-au determinat să părăsesc casa părintească, nu numai ca să nu mor de foame ci ca să ușurez și familia prin lipsa mea și să le vin în ajutor trimițându-le merinde din depărtatul Curtici reg. Arad. Acolo m-am angajat ucenic la fr. Sârbu Simeon, la care să învăț meseria de pantofar. Viața mea spirituală a oscilat: după o eclipsă spirituală Domnul m-a trezit din nou aprinzând în inima mea, focul sacru al dragostei dintâi.

Astfel a lucrat Dumnezeu că botezul l-am primit în com. Curtici județul Arad, fiind botezat de fr. Ion Ungureanu (predicatorul și misionarul Bucovinei) care în călătoriile sale în lucru fam. a ajuns în acele vremuri și pela Curtici. Fr. Tirnoveanu Ion, care era pastorul local l-a solicitat să oficieze fr. Ungureanu botezul. Astfel s-a făcut că la 14 Septembrie anul 1947 am primit botezul credinței în Dom. Isus Hristos.

După acest eveniment, am simțit chemarea Domnului Isus în lucrarea Evangheliei, fapt penru care Domnul a hotărât să mă înscriu la Seminarul nostru Teologic din București Str. Berzei nr. 29. Primul an de seminar l-am început în anul 1948-1949.

În satul Negreni s-a mai întors doar atunci când l-au chemat la înmormântarea mamei lui. A găsit-o în coșciugul așezat pe masa din camera de la stradă. L-au podidit lacrimile și le-a lăsat să curgă în voie, ca două șiroaie scurse de pe obraji pe hainele obosite de drum. A plâns mult, a plâns destul și de atunci n-a mai plâns niciodată pe pământ. Vasile Brânzei a trăit în clipele acelea o mare transformare interioară. Condamnat de soartă să trăiască printre străini, peste sufletul său s-a lăsat un fel de scoarță tare, asemenea cojii tari de nucă ce-i protejează miezul dulce și uleios. Aparent distant și rece, tatăl meu n-a mai dat voie aproape nimănui să-i pătrundă trăirile inimii.

Bunicul Dumitru Brânzei, recăsătorit, ca de altfel toată România și mai ales Moldova, cu o rusoaică, din care s-a născut un unchi care s-a numit, cum altfel, Vanea.

Peste ani, când tristețea i-a făcut pe cei dintr-un grup de păstori baptiști să verse împreună lacrimi, singurul care n-a plâns a fost, ași ghicit, … Vasile Brânzei. Mai în glumă, mai cu năduf, Geabou Pascu, colegul și prietenul lui i-a spus: ,,N-ai apă în cap Vasile! D-aia nu plângi. N-ai apă în cap!“ Era o aluzie clară la textul din cartea profetului Ieremia.

„O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!“ (Ieremia 9:1).

Ca student la Seminarul Teologic din București, str.Berzei nr. 22, Vasile Brânzei a întâlnit o evreică convertită la creștinism care avea să devină mama mea.

Carolina Braunstein-Loeb (19/11/1928 – 04/11/1998) s-a născut în inima Ardealului, în satul Lepindea, din județul Mureș, numită în ungurește ,,Leppend“, iar în germană ,,Leppendorf“, parte din comuna Bahnea (care înseamnă ,,vai“ în limba germană). De născut s-a născut acolo,  dar n-a fost româncă, ci evreică, purtând în suflet chemarea neamului de călători prin lume în nădejdea că se vor întoarce odată în patria moștenită de la străbuni.

Unul din bunicii mei evrei s-a numit Iacob Loeb, negustor de meserie, mutat în vremea războiului în Elveția, unde a ajuns mare proprietar de imobile. Pe mama și pe noi ne-a crescut celălalt bunic, Iosif Braunstein, un meșteșugar de stilouri și ochelari. Prăvălia lui a fost pe colțul unde strada Smârdan nr. 30 se întâlnea cu strada Șelari, la doar câteva sute de metrii de celebrul Han al lui Manuc, în apropierea Pieții Unirii și a Tribunalului de peste râul Dâmbovița. Un frate al bunicului, Braunstein Meir, s-a repatriat în Israel, unde fiul lui a murit ca pilot militar într-unul din războaiele purtate cu țările arabe din jur.

Prin mama mea am crescut în pestrița lume a evreilor de pe Strada Parfumului. Mi-l aduc aminte pe unchiul Arthur, mereu parcă supărat pe cineva. Era întotdeauna  îmbrăcat într-un trenci lung, martor al timpurilor bune dintre cele două războaie mondiale și pufăia dintr-o pipă de os urât mirositoare. O mai țin minte pe tanti Bruni, o femeie corpolentă și cu fața frumoasă, mereu zâmbitoare. Mai frumoasă ca ea era însă tanti Nora, o supraviețuitoare a lagărelor naziste de exterminare. Avea tatuat pe mână un număr de câteva cifre de culoare albastră. De la ea am primit o carte groasă cu un titlu infiorător; ,,Fabrica Morții“, o mărturie despre Aușviț (Auschwitz). Cele 396 de pagini erau împânzite cu poze care ne-au populat coșmarele nopților de groază.

Paradoxal, tanti Nora s-a aciuat pe lângă un domn dramaturg, descendent din marele Ovidiu Aron Densușianu, dacă nu mă înșel, care a fost o parte a vieții un mare antisemit.

Cum s-a convertit Carolina la creștinism?

Într-un timp de adâncă depresie din cauza unei crize familiale, Carolina Braunstein s-a desprins de ai săi, s-a suit, într-o noapte înstelată, pe coama unui deal de lângă satul natal, a ridicat ochii spre cer, a îngenuncheat și, printre lacrimi, a spus:

,,Dumnezeul lui Isus Christos vrei să fii Tu tatăl meu? Nu mă înțelege nimeni de pe pământ. Nu mă apără nimeni … n-am niciun rost și niciun viitor … Te rog frumos să fii Tu tatăl meu de-acum încolo.“

Stelele au clipit și luna a zâmbit prietenoasă … când o evreică ,,a nimănui“ a bătut la poarta cerului și a fost acceptată prin Isus Christos, portarul harului.

În București, Carolina Braunstein a fost dată la școala de meserii și a ajuns croitoreasă de lux. N-a practicat însă decât sporadic, din cauza convingerilor ei creștine care au îndreptat-o spre modestie. A ajuns foarte repede în universul evreilor încreștinați din București, gravitând în jurul familiei Wurmbrand.

În casa lui nenea Richard și a lui tanti Sabina, mama a fost cunoscută sub numele de ,,Lenuța mică“, ca să fie deosebită de o altă Lenuța, mai mare de statură. Cum de a ajuns Carolina să fie chemată ,,Lenuța“? Foarte simplu. Românii simplii din cartier nu s-au putut obișnui să-i spună numele întreg și l-au prescurtat în ,,Lina“, iar de aici până la presupunerea altora că alintarea se trage de la ,,Lenuța“ n-a fost decât un pas foarte natural de făcut.

Când s-au revăzut în America, mama mea și tanti Sabina (Bințea) au rememorat o mulțime de lucruri pe care le-au făcut împreună. Am aflat astfel de la ele că ,,Lenuța mică“ o sprijinea de picioare pe tanti Bințea când se cocoța pe gard ca să le vesteasă Evanghelia soldaților ruși care treceau spre front.

Cum s-a cunoscut moldoveanul Vasile Brânzei cu evreica Braunstein Carolina în marele București? ,,Vina“ o poartă sora Bușilă, organista bisericii baptiste ,,Golgota“ din B-dul Nicolae Titulescu, nr. 56A, unde mergeau amândoi. Dânsa se refugiase în România din Basarabia după ce autoritățile comuniste de acolo l-au arestat pe soțul ei, pastorul Bușilă, și l-au dus pentru totdeauna în Siberia. Rămasă văduvă după „dispariția” celui cu care împărțise lucrarea, sora Bușilă cânta la harmoniul bisericii. Când picioarele n-au mai ajutat-o și când n-a mai putut să se deplaseze ușor, sora Bușilă s-a retras într-un mic apartament lipit de clădirea adunării. Mai toți tinerii și mulți dintre cei adulți făceau pelerinaj la camera sorei Bușilă ca să găsească un sfat înțelept, o ureche care să-i asculte cu simpatie și un partener de rugăciune. Fetelor, sora Bușilă le spunea invariabil: ,,Orice ați purta, să nu vă lipsească ceva de culoare albă. Măcar un guleraș mic, dar culoarea albă să nu vă lipsească niciodată din îmbrăcăminte.“

Sorei Bușilă i s-a părut că tânarul seminarist Vasile s-ar potrivi de minune cu ,,Lenuța cea mică“. După atâția ani de căsnicie reușită, la care am fost și eu martor, tind să-i dau dreptate.

Am găsit o poză de la nuntă. În rândul de sus sunt trei mldoveni, Vasile Badragan, Ion Brânzei, Vasile Brânzei, iar în rândul de jos sunt trei „ovrei“: Maria, Carolina și Iosif Braunstein.

Pe vremea aceea, Jean Stanevschi era profesor la Seminar și păstor la Biserica din Nicolae Titulescu, numită și ,,Basarab“ din cauza proximității cu celebrul pod peste calea ferată. Tatăl meu a fost elevul lui preferat și fratele Jean l-a invitat să i se alăture în lucrarea pastorală. Astfel, Vasile și Carolina Brânzei au rămas după nuntă în București. Au avut împreună doi băieți, Emanuel, născut în 20 iulie 1952 și, Daniel, născut în 23 iunie 1954.

Iată alte extrase din jurnalul său personal:

„În anul 1951, am absolvit cu trei ani de seminar. În primăvara anului 1951, luna mai, am fost angajat ca evanghelist în biserica Domnului din București Sos. Nic. Titulescu nr. 56a.

Alături de fr. Jan Staneschi și fr. Marcu Nichifor, Domnul m-a ajutat să activez cu modesta mea capacitate ce mi-a dat-o prin darul Sf. Duh, si cu elanul dragostei Sale, ce a pus-o în inima mea. Dealtfel lucrarea mea s-a extins mai mult în bisericile din jurul Bucureștiului.

Aceste frumoase experiențe au durat numai un an, că la 12 mai 1952, am fost luat militar. Timp de trei ani, mi-am satisfăcut stagiul militar, fiind lăsat la vatră la 10 mai 1955.

Problema re-angajării mele în lucrarea Domnului, cât și locul unde să fiu în lucrare, le-am lăsat în grija Domnului. Așa fiind lucrurile, după o ședință a comunității, s-a propus angajarea mea în raza comunității București în cercul bisericilor cr. Baptiste din Alexandria. (bisericile Alexandria, Nenciulești, Țigănești și filiala Conțăști).

Angajarea mi s-a făcut la data de 1 iunie 1955. Pe acest teren Domnul m-a ajutat să activez, simțind mereu peste mine Mâna Sa binecuvântată. Fiind mare nevoie de a îndeplini actele de cult în bisericile mai sus amintite, s-a căzut de acord ca aceste biserici să înainteze la Comunitate o cerere prin care solicită să fiu ordinat. La sfârșitul lunii decembrie, am fost chemat la comisia de ordinare a comunității la București. În comisie au fost frații: Jan Staneshi, Vlad Ioan, Trifu Ioan, Cruceru Radu, Manolescu Constantin și Săndulescu Ioan.

Solemnitatea actului de ordinare s-a făcut la Biserica din Alexandria, la 8 ianuarie 1956. Ceata prezbiterilor pentru punerea mânii, a fost formată din frații: Vlad Ioan, Săndulescu Ioan, Țunea Ioachim, Cruceru Radu, Arnat Ioan și Stănescu Marin. După oficierea actului fr. Vlad Ioan, președintele comunității București, a făcut declarația de primire a fr. Brânzei Vasile în rândurile Păstorilor din cultul Creștin Baptist.

Activitatea mea în cercul acestor biserici a durat dela 1 iunie 1955 până la 1 octombrie 1956. După această dată am venit cu tot cu familia dela Alexandria la București, înscriindu-mă în anul IV la Seminar.

Fiind la Seminar, biserica din Basarab a găsit de bine să mă angajeze în rândul celorlalți păstori: fr. Jan Staneschi, fr. Tunea Ioachim și fr. Marcu Nichifor.

Astfel, la 15 octombrie 1956 am fost angajat în biserica Basarab.

Voia Domnului să se facă și mai pe departe“.

O vreme, cam prin 1957, tatăl meu a făcut practică pastorală pe valea Crișurilor, la Crocna. Acolo, se spune, m-aș fi întâlnit pentru prima oară cu Daniela Ban, cu care am călătorit în aceeași … căruță misionară. Iată o poză de pe vremea aceea, Fratele meu este în primul rând de jos, al patrulea de la dreapta la stânga, iar eu sunt în brațele mamei mele.

În București, am stat în partea de sud a orașului, pe strada Soldat Iliuță nr. 3 și jucam fotbal pe strada 7 Noiembrie, pe vremea când cartierul s-a numit patriotic ,,Apărătorii Patriei“.

Iată ce am găsit în Monitorul Oficial din 27 iunie 1929:

,,La poalele Bucureștilor, în comuna suburbană Șerban-Vodă, mai jos de răspântia blestemată a Mandravelei și de măreața mănăstire Văcărești, după ce ororile primului război mondial au luat sfârșit, s-a născut un cartier format din foști luptători pe front. Drept răsplată, veteranii și urmașii acestora au fost împroprietăriți cu loturi de pământ a câte 5000 m2, unde și-au înjghebat gospodării.

Cum putea să se numească noua așezare, altfel decât Apărătorii Patriei?

Veniți din toate colțurile țării, locuitorii și-au mai ostoit dorul de casă dând străzilor dintre parcele numele localităților de baștină. Așa se face că o plimbare prin sudul capitalei ne amintește de Moldova (strada Dălhăuți), de Ardeal (străzile Plaiul Foii, Zărnești, Poieni, Boian) sau de Vechiul Regat (străzile Râul Vedea, Cătrunești, Comișani, Dumbrăvești)“.

Mahalaua noastră se afla între cârciuma lui Banditu de lângă stația tramvaiului, mănăstirea maicilor dinspre comuna Popești Leordeni și celebrele ,,forturi“ de pe linia de centură dispre satul Berceni. ,,Forturile“ au fost niște fortificții militare, niște cazemate săpate în pământ menite să apere cu antiaeriana de atacurile avioanelor care veneau spre București dinspre sud. ,,La cârciuma lui Banditu’, unde se dădea cu cuțitu’“, sursa scandalurlor din cartier, era sală de dans și țuica se bea cu țoiul, berea cu țapul și vinul cu damigeana.

Toți țăranii din Giurgiu și Ilfov, veniți în Capitală să vândă fructe și legume, opreau pentru câteva ore la Banditu’, cu toate că în anii de început era o cârciumă simplă, în mijlocul câmpului. E drept că nu doar cei cinstiți frecventau localul, ci și hoții, care-și cam făceau de cap pe-acolo, jefuind negustorii. Din spusele fiului său, pare-se că Banditu venea cu sacii de bani acasă, lăsându-i pe copii să-i numere și aranjeze.

Peste aceste vestigii dinainte de război au venit ,,transformările înnoitoare ale socialismului“. Credeți, nu credeți, am devenit foarte familiar cu cârciuma lui Banditu’, e drept după ce comuniștii i-au dat o altă întrebuințare. La răscucea vremii dintre capitalism și socialism, în anul 1950, comuniștii au dat milităria jos din pod și au transformat cârciuma La Banditu’ în bibliotecă. În ziarul Scânteia din 7 aprilie 1950, într-un foarte vesel stil prolectcultist, apărea următorul articol:

„Cetățeanul care trece pe șoseaua Berceni după o lipsă de câteva săptămâni, rămâne surprins în fața clădirii în care se găsește astăzi Biblioteca Populară nr. 18 a Comitetului Provizoriu București. Aici se afla înainte o cârciumă renumită, în fața căreia se lăfăia o firmă: „La Banditu”. Și nu întâmplător purta acest nume, căci ea era locul de întâlnire al borfașilor din Capitală. Aici își împărțeau ei prada.

De câteva săptămâni, lucrurile s-au schimbat, așa cum se schimbă, de câțiva ani, atâtea și atâtea prin țara și viața noastră. Ferestrele au fost larg deschise spre soare, firma și tejghelele au dispărut, pereții au fost frumos văruiți.

Într-una din camere au apărut rafturi cu cărți multe și pline de învățăminte minunate, în cealaltă câteva mese, scaune și glastre cu flori: aici e camera de lectură. Din prima zi oamenii au dat năvală: dar mai ales copiii, aceia care își pierdeau zilele haimana pe maidane. Aceștia au început să citească cu dragoste Mama de Gorki, Așa s-a călit oțelul, Povestea unui om adevărat, Poeziile lui Eminescu.”

Deși aflată în cartierul Apărătorii Patriei, strada noastră nu-și trăgea numele de la nici un ,,soldat“, ci de la Ion Olteanu, care și-a avut ferma în mijlocul unor ogoare fertile, confiscate între timp de comuniști și transformate în ,,gospodărie comună“. Lui Ion Olteanu i-au lăsat doar câteva hambare și clădirea grajdurilor în care-și ținuse caii. Drumul de la tramvai la fosta lui fermă se numea strada lui Ilie Olteanu, iar comuniștii n-au putut scoate asta din memoria locului, dar au rebotezat-o mincinos ,,strada soldat Iliuță“.

Casa noastră s-a aflat la începutul străzii, care treptat, treptat s-a umplut de case. Toate erau sărăcăcioase, ridicate din resturi adunate de oameni care veniseră de pretutindeni să se aciueze prin București. N-am avut televizor în copilărie, n-am avut radio, nu existau telefoane, dar știam de la ,,radio șanț“ cam totul și toate despre cei de pe strada noastră și chiar de pe străzile învecinate.

După un timp, numele străzii noastre s-a schimbat în pleonasticul ,,Muntele Mare“, iar 7 Noiembrie s-a transformat aiuristic în strada ,,Meridianului“, când ,,tovarășii“ de la sistematizare au renunțat la patriotism în favoarea unor lecții de geografie. Bineînțeles că străzile au rămas tot nepavate și foarte puține aveau trotuare. Primăvara și toamna înotam prin noroaie. Vara ne sufocam de praf, iar zăpezile iernii erau ,,cât gardul“. La capătul străzii începea județul Ilfov și ogoarele cultivate cu porumb, rapiță și grâu.

Bogați n-am fost niciodată, dar părinții noștri, și bunicul evreu mai ales, s-au străduit să ne îmbrace decent (mama era croitoreasă), să ne încalțe (tata a lucrat o vreme la fabrica de încălțăminte ,,Pionierul“) și să ne dea suficient de mâncare (bunicul nu se întorcea niciodată seara acasă de fără să ne aducă pâine, lapte, mezeluri și delicatese). Toți vecinii știau că suntem ,,pocăiți“, iar asta, împreună cu respectul pe care-l insufla prestanța tatălui meu ne-a câștigat simpatia lor și foarte, foarte multă bunăvoință.

Dintre toate vorbele cu tâlc care mi-au rămas de la mama mea, vi-o împărtășesc pe aceasta: ,,Gardu-i slab, dar stâlpu-i tare“. Este moștenirea de înțelepciune a celor care și-au pus nădejdea pentru totdeauna în Dumnezeu.

Pentru că tatăl meu a fost salarizat după grila profesorilor din învățământ și cele câteva clase l-au redus mereu la un salariu de mizerie, mama a trebuit să lucreze. „Meseria“ soțului i-a trântit ușa în nas la multe birouri de angajare, așa că a ajuns „la munca de jos“. Iată ce-i scriam viitoarei mele soții pe când eram în anii studenției:

„Mămica trece printr-o perioadă mai dificilă. La servici se fac restructurări și reduceri de personal. Ca întotdeauna, se încep de la femeile de servici, care fac curățenie. I s-a comunicat că va fi mutată în marea și mizerabila hală a uzinei de mașini grele, iar acolo sunt condiții mult mai grele ca cele de la clădirile cu birouri. Va lucra printre oameni într-adevăr „de jos“, colorați și necolorați, bețivi și curvari de duzină. I s-au repartizat și două „WC-uri mari aflate la subsol, mai mult în întuneric.

Nu m-am gândit niciodată că mămica mea va ajunge femeie de servici pentru ca eu să pot termina Seminarul și mi-a tare greu să văd în ce condiții muncește. Nu știu care este limita lui „prea mult“, dar nu știu nici ce vom face. Poate reușește să găsească alt servici, poate renunță la servici și-și ia de lucru acasă. Poate începem iarăși să tragem barca pe uscat. Cert este că nu va putea veni, așa cum dorești tu, la Galați. Motivele sunt financiare. Eu adunasem ceva bani în vacanța aceasta din mila celor pe care i-am vizitat prin biserici, dar odată ajuns în București m-am întâlnit cu un misionar. Îi trebuiau vreo 900 de lei (așa merg ei, „prin credință“) și eu l-am jutat. Nu mai am bani ca să-i finanțez doamnei Brânzei o călătorie la Galați.

Colac peste pupăză, ne-au silit să cumpărăm casa în care locuim de când mă știu și care este acum moștenire de la bunicul decedat. Vreo 5.000 de lei. Cam mult pentru puterile noastre și cam … prea deodată toate. Vorba lui Ion Creangă: „Sărac ca în anul aceta, ca-n anul trecut și ca de când mă știu, n-am fost niciodată“. Sărăcia aceasta ne îmbogățește spiritual pentru că ne aruncă în brațele lui Dumnezeu „de la care se pogoară orice dar bun și desăvârșit“.

Nu știu dacă astfel de părinți m-au calificat vreodată pentru celebrul certificat de ,,origine sănătoasă“ din România comunistă, dar ei au fost darul lui Dumnezeu pentru mine și nu i-aș schimba cu nimeni din lumea asta. Nici cei mai buni părinți din lume nu-și pot scuti însă copiii de boacăne și de rătăciri dureroase… , dar pentru aceasta va trebui să citiți capitolul următor.

Publicitate