4. Anii de Seminar – educație prin reacție

J.P. Sartre a spus:

,,Nu este suficient să te scuzi spunând: “Iată ce au făcut ei din mine”, ci trebuie să ajungi să spui: ,,Iată ce am facut eu din ceea ce au vrut ei să facă din mine”.

Anii noștri de Seminar teologic ar fi putut fi anii de ,,deformare“, dar Dumnezeu i-a transformat, în ciuda ,,sistemului“ comunist, în ani de ,,formare“. Paradoxal, am trăit o educație ,,de-a-ndoaselea“. Dascălii noștri  au fost acolo ca să învățăm ,,de la ei“, dar am învățat adesea ,,pe lângă ei“ și, de multe ori, ,,împotriva lor“.

Unii sunt gata să-I slujească lui Dumnezeu, dar numai în caliate de ,,consultanți.”  Alții îi sunt clienți, dar foarte puțini îi sunt ucenici și lucrează cu adevărat alături de El. Dumnezeu nu are nevoie de ,,reprezentanți“, ci de martori-martiri gata să-I poarte mereu răstignirea înaintea oamenilor.

Contextul anilor de Seminar

Nimic nu se întâmplă izolat în lume. Suntem și un produs al circumstanțelor, deși acest lucru nu este singurul factor care ne modelează devenirea. Nu putem da vina pe împrejurări, așa cum nu putem da vina pe ereditate. Voința noastră și alegerile pe care le facem sunt factorul determinant în ceea ce ajungem. Îmi place ce a spus cineva:

,,Nu spune: ,,Iată ce au făcut circumstanțele din mine“, ci spune: ,,Iată ce am făsut eu din ceea ce au vrut circumstanțele să facă din mine“. Asta, împreună cu Romani 8:28, vor determina ceea ce suntem când vom sta pentru evaluarea finală înaintea lui Dumnezeu.

Anii de Seminar au cristalizat în noi o concluzie surprinzătoare: ,,Este o mare diferență între ,,lucrarea lui Dumnezeu“ și lucrarea oamenilor care conduc denominațiile religioase“.

Când m-am orientat spre Seminar, lucrarea din cultul baptist se afla la o mare răscruce. Vechea gardă, cocoșată și resemnată sub perioada stalinistă, se afla în conflict cu generația mai nouă, niciodată resemnată și de loc încovoiată de persecuția comunistă. O împrimăvărare se simțea peste tot în Europa de est. ,,Lagărul“ socialist presimțea venirea ,,primăverii de la Praga“.

Prin cercurile dezidenților politici din România răsuna o poezie scrisă prin 1939 de Mihai Beniuc, dar foarte potrivită și acum. Ecoul ei a ajuns și la Seminarul teologic Baptist din strada Berzei, nr. 29:

CÎNTEC DE PRIMĂVARĂ

În zădar vă zbateți și asudă
Fruntea voastră galbenă ca ceară,
Nu puteți, degeaba-i orice trudă,
Să legați cu lanțuri primăvara.

Muguri noi țîșnesc din putregai,
Înfrunzește și-nflorește țara.
Și voi vreți, cînd noi intrăm în mai,
Să legați cu lanțuri primăvara ?

Alte vînturi proaspete, frămîntă
Codrii tineri, zilele-s ca para.
Vouă nu știu ce sticleți vă cîntă
Să legați cu lanțuri primăvara.

Nu simțiți apropiatul freamăt
De furtună ce-npînzește țara ?
În zadar vă opintiți cu geamăt
Să legați cu lanțuri primăvara.

În zădar vă zbateți și asudă
Fruntea voastră galbenă ca ceara,
Nu puteți, degeaba-i orice trudă,
Să legați cu lanțuri primăvara.

La radio Europa Liberă auzeam din ce în ce mai des despre intelectualul anticomunist Vaclav Havel din Cehoslovacia. În Polonia se ridicase împotriva comuniștilor Lech Valnsa și sindicatul Solidaritatea. În Bucurști se lansaseră incendiarele ,,Scrisori către tineri“ ale profesorului-preot Calciu Dumitreasa de la Institutul teologic Ortodox. Paul Goma, mai întâi din România, iar apoi din Franța, a răspândit lucrările sale și a adunat semnături pe documentele de protest anticomunist. Păstorul baptist Pavel Nicolescu, împreună cu Nicolae Rădoi, Ianculovici Dimitrie, Ionel Prejban (ultimii doi foști colegi cu noi la Seminar), cu doctorul Cană, cu Gheorghe Braşoveanu şi Nicolae Dascălu și cu alții care întregesc lista celor 20 de semnatari inițiali,  au lansat în 1979 ,,Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România“. Revenit după studiile făcute la Oxford, Iosif Țon, figură controversată în cultul baptist a tipărit și răspândit în țară două lucrări de referință: ,,Locul creștinului în socialism“ (un fel de critică voalată la propaganda făcută de Richard Wurmbrand în străinătate, care susținea că nu putem vorbi de o colaborare a creștinismului cu comunismul, o ideologie atee cu origini satanice) și ,,Manifestul creștin“ sau ,,Cine va voi să-și scape viața“, o pledoarie pentru ieșirea din compromis și o chemare la suferința pentru Christos.

În Biserica din Basarab, tatăl meu a simțit pe propria piele dihotomia dintre slujirea la Stat în contextul slujirii lui Dumnezeu. Ani de zile a împărțit lucrarea cu Ioachim Țunea și foarte mulți s-u întrebat de ce o face, cum de o face și până când o va face. Vă invit să parcurgem mărturisirea lui de pe paginile jurnalului personal. Pentru context, se „întâmplase“ că doi tineri din Moldova (unul este Nelu Chițescu, pe care l-am cunoscut mai târziu și suntem părieteni și în Statele Unite) l-au surprins pe Ioachim Țunea în circumstanțe care dovedeau limpede că este în slujba Securității. Împinși de conștiință și luați și ei de valul primăvăratec al schimbărilor din România, cei doi au venit la Comitetul Bisericii basarab și au spus tot ce au văzut. A urmat o „excludere“ și un teatru al reinstalării sub presiunea Departamentului Cultelor din România.

„Problemă pastorală

La comitetul bisericii din 14/II.77 și apoi la Adunarea Generală a Bisericii din 20/II.77 fr. Tunea Ioachim a făcut următoarele mărturisiri:

• • • „În urma multor rugăciuni am primit convingerea din partea Domnului că mi-am încheiat activitatea ca păstor în acestă biserică.
    • Această problemă nu accept s-o mai discute nimeni.
    • Îmi iau concediu legal, luna martie, apoi fără plată, lunile aprilie și mai. În acest timp Biserica să se roage pentru rezolvarea problemei (…)“.

În ședința comitetului Bisericii din 16 /III. 1977 s-a discutat această problemă. Comitetul a luat notă de poziția și hotărârea fr. Tunea Ioachim și va căuta în continuare să se preocupe pentru bunul mers al lucrării Domnului.

Bineînțeles că au fost „activate“ imediat cozile de topor din biserică, informatorii și colaboratorii Securității. S-au grupat într-un „comitet de inițiativă“ și au forțat readucerea fr. Ioachim Țunea. Autoritățile comuniste aveau de partea lor foarte mulți oameni din acea Biserică fanion așezată ca un „exponat“ de „libertate religioasă“ pentru toți vizitatorii din străinătate.

17 martie 1977

Problemă pastorală

La ședința comitetului Bisericii ținută în 6 iulie 1977, a venit o delegație de frați și surori, ca din partea Bisericii, compusă din următorii:

1. 1. 1. Pop Ilie
      2. Sandru Ioan
      3. Danciu Traian
      4. Tăcălău Grigore
      5. Pantea Damian
      6. Ionescu Ana
      7. Vasilescu Zoica
      8. Catană Maria

Problema principală, ridicată, a fost revenirea fr. Tunea Ioachim, ca păstor în Biserica Basarab. Purtătorul de cuvânt a fost fr. Pop Ilie.

Tatăl meu a fost pus în fața unei mari dileme. Ar fi putut să forțeze lucrurile și să asiste la ruperea bisericii, dar asta l-ar fi făcut un păstor fără milă față de turmă … Sau ar fi putut să spună clar și limpede ce are de spus, să nu ascundă dedesupturile situației și să accepte apoi decizia lui Dumnezeu prin hotărărea adunării generale a Bisericii. Oricum, ani de zile, doar unul din păstori dusese greul vizitelor pastorale și al implicării în viața oamenilor. Celălalt fusese prea ocupat cu „alte“ îndatoriri oficiale și din când în când și „bolnav“ … Câteodată, sacrificiul îmbracă forme neașteptate și tatăl meu a ales un cuget curat și o slujire devotată. Iată ce am citit în jurnalul lui:

Față de această situație am avut următoarea poziție:

• • • Am expus Comitetului și delegației părerea mea despre fr. Tunea Ioachim, în legătură cu faptul că dânsul este preferatul organelor de stat ca prsoană cu care să colaboreze.
    • Am afirmat că doresc din toată inima să reintre în lucrare, în Biserică, dar cu condiția să se dezlege de orice alte obligații extrabisericești (fapt care am discutat și cu dânsul într-o convorbire personală).
    • Am arătat poziția că mă voi supune majorității în acestă problemă, în comietet au în Adunarea Generală a Bisericii, fără a mă crampona sau a provoca frământări și scandal dacă Biserica se va pronunța pentru readucerea dânsului în lucrearea de pastorație.
    • Am afirmat, în acea seară, ca nu voi accepta fărâmițarea Bisericii în partide, ci mai bine să plătesc eu prețul, oricare ar fi acesta.
    • Vineri dimineața, am adus cazul în rugăciune înaintea Domnului ca pe o scrisoare deschisă și am rugat să se facă Voia Lui.
    • Am spus Domnului că felul cum vor decurge lucrurile în acestă problemă, le voi socoti ca fiind îngăduința și Voia Sa la care mă SUPUN!

Pentru viitor, cred că D-zeu îmi va da lumina și buna Sa călăuzire în această problemă, bucurându-mă de asistența Lui în toată viața.

07 Iulie 1978

Fază intermediară

Am avut comitet la 31 August. La acest comitet (ședință) a fost invitat fr. Țunea Ioachim. Toată discuția s-a referit la revenirea lui ca păstor în Biserica din Nicolae Titulescu.

Frații din comitet, arătând condițiile pentru revenire, dânsul le-a acceptat „în principiu“. S-a încheiat ședința cu următoarea rezoluție pentru viitor:

1. 1. 1. Dânsul să meargă la persoanele care se manifestă împotrivă de a venit și a discuta cu aceștia.
      2. În acest timp, comitetul să-l pună în program, să activeze în Biserică.

În august (1978) să se facă acest lucru, în Septembrie (1978) dânsul ia concediu și merge la fiu, în Canda pentru 3 săptămâni, iar după aceia vom vedea ce va trebui să facem.

Personal, sunt spectatorul evenimentului, având convingerea că voi vedea lucrarea lui Dumnezeu.

03 August 1978

Reangajarea fr. Tunea Ioachim

Fără nici o dificultate și frământări în Biserică, fr. Tunea a fost reintegrat în pastorație. „Colaborăm“ fără nici un fel de dificultate, dar și fără nici un fel de părtășie duhovniceasca.

Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru toate“.

Singuratec și împovărat, tatăl meu s-a dus să se roage împreună cu alți câțiva păstori baptiști și, din lacrimile lor, s-a născut celebrul ,,terdelaș“, grupul care a inițiat semnarea unui Memoriu prin care cereau drepturile garantate de Constituția României tuturor credincioșilor din țară. Turbarea autorităților și teroarea dezlănțuită împotriva lor nu s-a datorat atât de mult conținutului memoriului, ci faptului că o astfel de acțiune, în care câțiva păstori au colindat întreaga țară ca să adune semnături, a putut trece neobservată în ciuda tuturor mijloacelor de supraveghere și control. A fost un eșec dureros al ,,sistemului“ care a trezit represalii în sânul aparatului de stat iar asta a dus la răzbunarea oamenilor sancționați pe păstorii baptiști.

Iată un rezumat al acțiunilor lor, așa cum au fost ele înregistrate video, la mulți ani după aceea. Să nu vă mirați însă că ei vorbesc mai mult despre Dumnezeu decât despre evenimentele de altădată. N-au umblat după slava lor, ci după slava Domnului:

Este o mare diferență și între un om al lui Dumnezeu și ,,un om al uniformei“ sau un om al Bisericii“.

La înmormântarea unui înalt demnitar al Bisericii Anglicane, un prieten al decedatului, el însuși om însemnat în ierarhia eclesiastică, a rostit câteva fraze rămase în istorie:

„Slujirea în biserică cunoaște trei feluri de oameni: oameni ai uniformei, oameni ai sistemului și oameni ai lui Dumnezeu. Oamenii uniformei sunt cei pe care-i face sfinți numai purtarea unei uniforme clericale. Când n-o poartă, ei devin oameni la fel ca toți oamenii, păcătuind în rând cu păcătoșii, trăind mult sub demnitatea chemării care le-a fost făcută. Oamenii sistemului sunt oameni strict necesari Bisericii ca organizație umană, nu ca organism spiritual. Ei sunt „funcționarii“ muncii din birouri, persoanele „unse cu toate alifiile“, care știu să ungă roțile sistemului și să-l facă să funcționeze foarte eficient. Sistemul este la început necesar, dar poate deveni o pacoste, născând funcționari superdotați, dar lipsiți de orice urmă de spiritualitate. Oamenii sistemului sunt oameni „de specialitate“, nu neapărat de spiritualitate.

Cea de a treia categorie de slujitori ai Bisericii sunt „oamenii lui Dumnezeu“.

Un om al lui Dumnezeu funcționează înăuntrul sistemului atâta vreme cât sistemul funcționează pentru cele două scopuri pentru care există: spre slava lui Dumnezeu și în folosul oamenilor. Când sistemul funcționează de dragul lui însuși și pentru slava omenească, un om al lui Dumnezeu își ridică glasul și corectează sistemul. Când nu este ascultat, omul lui Dumnezeu iese în afara sistemului, devenind un contestatar, un dezident, un profet. El este îmbrăcat cu Christos și poartă hainele smereniei autentice.

În această zi solemnă, despre prietenul meu plecat de curând să stea în fața Stăpânului său pot spune cu siguranță că, deși a purtat uniforma eclesiastică și a lucrat în sistemul Bisericii, a fost cu mult mai mult decât acestea, a fost cu adevărat „un om al lui Dumnezeu“.

Îmi aduc aminte cuvintele britanicului ori de câte ori citesc despre întâlnirea pe care a avut-o Eli, purtătorul uniformei preoțești cu „un om al lui Dumnezeu“ (1 Sam. 2:27). O țin minte însă și când rememorez filele istoriei pe care am parcurs-o în compania unor eroi ai credinței. Este aproape imposibil ca păstorii din lumea liberă sau cei din România postcomunistă să înțeleagă condițiile în care au trăit păstorii sub persecuție.

În lumea liberă, după sâmbăta de pregătire intensă și duminica de activitate publică, păstorii își iau liberă ziua de luni, care și-a căpătat astfel numele de „duminica păstorilor“.

Sub persecuția din Republica Populară Română și apoi sub Ceaușescu, după ce stăteau duminica înaintea Domnului, păstorii bisericilor trebuiau să stea luni, în fiecare zi de luni, înaintea Satanei. Legiuitorul le reglementase astfel activitatea încât trebuiau să se prezinte la inspectorul teritorial de Culte și să dea raport de cele făcute duminica. Nu cred că trebuie să vă conving că pentrui oamenii aceștia lunea era cea mai grea zi din săptămână … O adevărată teroare. O ținere totală sub supraveghere pentru a întipări în sufletele lor că sunt oameni înfrânți, sub urmărire, mereu în pericol și oricând la discreția și bunăvoința organelor de stat. Și asta sub ipocrita fațadă a „totalei libertăți a tuturor cetățenilor, indiferent de rasă, sex și preferințe politice“. Ca să termine odată cu comedia asta, proasapăt absolvent al Facultății de Drept și păstor al uneia din bisericile din București, Taloș Vasile i-a dat odată o replică antologică directorului Departamentului Cultelor. Viclean și prefăcut supărat că predicatorii din București nu mai voiau să colaboreze și nici să mai dialogheze cu el, domnul director Sorin Dogaru le-a zis: „Domnilor, Departamentul este de partea dumneavoastră. Statul l-a înfințat ca să vegheze să nu facă el însuși abuzuri din cauza râvnei pentru construirea soicietății socialiste multilateral dezvoltate. Vorbiți cu noi, discutați cu noi. Suntem pentru dumneavoastră“.

Răspunsul lui Vasile Alexandru Taloș a venit politicos, dar clar și tăios: „Domnule director, dumneavoastră nu sunteți PENTRU NOI, ci DIN CAUZA NOASTRĂ! Este o foarte mare diferență.“

Îmi aduc aminte de la tata că prietenul său, Geabou Pascu, săturat să mai dea „rapoarte“ l-a întrebat pe cel mai îndrăgit profesor de la Seminar, Alșexa Popovici, ce să facă. După ce s-au rugat și s-au gândit puțin, marele strateg al baptiștilor l-a sfătuit cam așa:

„Pascule! Legea e lege și n-ai cum să nu te duci lunea la instector … Eu zic însă să faci ceva: în loc de rapoarte orale sau note infoormative, scrie-le cuvânt cu cuvânt predica ta de duminică, până se vor sătura să te cheme. Sau poate că, citindu-le, se pocăiește … Mai știi?“

Pascu a făcut întocmai, precizând inspectorului că „legea îl obligă să raporteze activitatea lui, nu a altora, așa că, nedorind să uite câte ceva din ce a spus, le aduce întreaga predică scrisă“. Au urmat înjurături, amenințări și blesteme, dar Geabou Pascu i-a dat în anii aceia inspectorului din Alexandrie sute de predici, o adevărată colecție. Poate că de atunci a deprins obiceiul de a-și scrie predicile. Tatăl meu și, probabil și copiii lui Pascu au caietele pline de predici.

Prin 1974, România se afla deja de 27 de ani sub dictatura unei ideologii totalitare linear orientată spre utopia comunistă. Prin convingere sau constrângere, țara părea ireversibil plecată spre ,,societatea perfectă a viitorului“ în care ,,omul de tip nou“ producea sau era produsul materialismului științific dialectic și istoric. Lupta de clasă părea încheiată definitiv, iar după întoarcerea președintelui Ceaușescu din China, se dăduse semnalul unei imitații de revoluție culturală prin care Partidul urmărea, într-o terminologie lansată de Adrian Păunescu, ,,luarea în stăpânire a conștiinței naționale“. Asta însemna impunerea unei ,,uniforme interioare“ simetrică cu uniformele impuse populației în China lui Mao.

La Liceul de Metrologie ni se măsurau perciunii să nu fie mai lungi decât ai ,,tovarășului“ Ceaușescu. Intelectualilor li se interzisese să poarte barbă, iar ascultarea postului de Radio Europa Liberă era pedepsită necruțător cu închisoarea.

A fost vremea bancurilor politice: ,,Cinci ani pentru cine le spune, zece ani pentru cine râde la ele!“.

A fost vremea fugii de răspundere. Maxima care călăuzea experiența publică era aceasta: ,,Nu gândi! Gândește Partidul pentru tine. Dar dacă faci greșeala să gândești, ține-ți gura. Nu spune la nimeni. Dacă totuși vorbești, nu scrie, nu așeza nimic pe hârtie … Dacă totuși ai apucat să scrii, pentru numele lui Dumnezeu, nu semna, căci dacă semnezi atunci într-adevăr, te poți aștepta la orice.“

Duplicitatea era moda zilei. Mai fiecare român trăia o viață dublă, una privată și alta publică. Cea publică era strâns supravegheată de tot felul de oameni ai sistemului, începând cu ,,responsabilul de scară“ al blocului sau cu delegatul de stradă din cartier și până la ,,armata de informatori“ pe care-i avea Partidul la toate nivelele vieții sociale. Cei ce studiază fenomenul comunist reproșează această duplicitate mai ales liderilor cultelor religioase, dar este nedrept. Duplicitatea era generalizată, după cum tot generalizată era și frica viscerală în fața supravegherii totale a societății. Oamenii puneau perna pe telefonul de acasă ca să nu fie ascultați de Securitate. Bineînțeles că a fost mai mult o psihoză, decât o realitate. Securitatea nu avea tehnologia necesară ascultării tuturor convorbirilor. Le-ar fi trebuit ca jumătate din populație să se ofere să asculte ceea ce vorbește cealaltă jumătate.

Fratele meu, care era atunci inginer la o uzină de poduri rulante de pe șoseaua Giurgiului, mi-a povestit într-o zi, foarte răgușit, ceea ce i se întâmplase. Nemulțumit de cum a fost primit la una din vizitele lui ,,de lucru“ la instituția lor, Ceaușescu s-a plâns secretarului de Partid de acolo. Acesta i-a adunat pe toți cei din personalul cu studii superioare în sala de festivități și le-a dat o lecție usturătoare. Timp de peste o oră și jumătate i-a pus să strige lozinci mobilizatoare: ,,Ceaușescu PCR!“, ,,Ceaușescu-România, stima noastră și mândria!“, ,,Ceaușescu și poporul, construiește viitorul!“, etc.

,,Mai tare tovarăși, mai tare!“ le striga el așezat pe scaun cu picioarele pe masa de pe scenă. ,,Mai tare și mai cu entuziasm! Poate că data viitoare veți ști cum să-i inspirați și pe ceilalți oameni ai munci din întreprinderea noastră“.

Teatru absurd? Nu, duplicitate de cea mai joasă speță. Vorba emisiunii la modă pe vremea aceea: ,,Cu mască și fără mască!“ Nu accept ca astfel de oameni, care au înghițit duplicitatea cu polonicul să-i critice acum pe păstorii bisericilor baptiste. Nu este drept. Nu se cade. ,,Personalul cultic“, adică păstorii și preoții care au slujit în bisericile creștine, au făcut, prin însăși opțiunea de a-i sluji lui Dumnezeu sub teroarea unui Stat ateu, ,,un protest politic“. Dacă ei și-au împlinit bine sau mai puțin bine acest destin este altă problemă, care însă nu neagă riscurile implicite, privațiunile și persecuțiile la care s-au supus de bună voie.

Cât despre mine, eu nu l-am votat niciodată pe Ceaușescu. Îi spuneam după fiecare zi de alegeri din România că iar au scris despre mine în ziare. ,,A ieșit ,doar“ cu 99,9 din voturi. Eu sunt în categoria depre care ziarul scrie că nu l-am votat. L-am privit în schimb odată curios și sfidător, cu mâinile în buzunare, când a trecut cam pe la 2 metrii de mine în timpul unei alte vizite ,,de lucru“ prin Pașcani.

Contextul primăvăratec din bisericile baptiste

În această atmosferă generală de teroare, păstorii bisericilor baptiste erau categorisiți drept ,,dușmani ideologici ai Statului“, priviți cu suspiciune de aparatul comunist de Stat și supravegheați sever. Când păstorii din Comunitatea teritorială București, Taloș, Serac, Gebou și Brânzei s-au săturat de duplicitate și au îndrăznit să revednice de la Guvern niște drepturi garantate de Constituția României, primii care i-au luat la rost au fost ,,păstorii obedienți“ care traversaseră perioada stalinistă și fusese instalați ca niște marionete la conducerea cultului. Ei funcționau în vremea aceea ca un fel de ,,curea de transmisie“ a ordinelor de la organele de Stat la mulțimea de credincioși din biserici.

Păstorii din București au fost chemați la ordine de două astfel de ,,marionete“ cu sufletul ucis, care erau președinte și secretar în Comunitatea București. Am să-i numesc aici C.I și B.I., amândoi morți de frică și plini de cicatricile multor lupte pierdute cu autoritățile comuniste.

,,Băieți, liniștiți-vă că vă nenorociți singuri. România este pe calea instaurării comunismului. Este implacabil. Într-o generație sau două, nu vor mai fi creștini în România.“

Împotriva unei astfel de mentalități s-au ridicat păstorii din București. Când Comitetul Uniunii „judeca”, în prezenţa reprezentanţilor Departamentului Cultelor, activitatea păstorilor „dezidenţi” care inițiaseră celebrul ,,Memoriu pentru respectarea drepturilor credincioșilor baptiști“ semnat de foarte mulți păstori baptiști din țară, aflat în ceata celor acuzați, Vasile Brânzei s-a ridicat în picioare și a zis:

„Văd că se face un proces verbal scris de fratele Țunea şi sunteţi foarte atenţi ca vorbele noastre să se transforme în nişte capete de acuzare… Vreau să vă aduc aminte însă de o altă realitate! Tot ce se petrece aici se înregistrează fidel şi în altă parte, în alte înregistrări, cu care ne vom întâlni fiecare în Ziua Judecăţii de la urmă …“

Privind retrospectiv, îi asemuiesc pe acești conducători care-și făceau lucrarea lor, nu ,,lucrarea Domnului“, cu bătrânul preot Eli, abandonat de Dumnezeu în rutina unei slujiri mecanice, lipsită de părtășia vitală cu El.

Părerea lui Dumnezeu despre Eli a fost făcută atunci când l-a strigat în cortul întâlnirii, nu pe Eli, ci pe nevârtsnicul Samuel. Eli mai știa, din amintiri, ,,metoda“ comunicării cu Dumnezeu, dar Dumnezeu nu-i mai vorbea. ,,Vorbește Doamne, căci robul tău ascultă“, a fost atunci transferul unei ștafete nevăzute de la compromisul Eli la tinerelul Samuel, slujitorul noii generații.

Când n-au ascultat de ,,mai marii lor“ din conducerea Cultului Baptist, păstorii din București au fost chemați la ordine într-o audiență cu domnul Iulian Sorin, eminența cenușie a Departamentului Cultelor, un evreu care-și confirma obsedat prin exces de zel lepădarea lui de iudaism și râvna pentru ateismul regimului comunist. (Pentru un articol excelent despre Departamentul Cultelor din România mergeți aici).

,,Domnilor pastori, nu înțeleg de ce refuzați sistematic să stați de vorbă cu noi. Știți doar că Departamentul Cultelor a fost înființat de Partidul Comunist tocmai ca să evite anumite abuzuri pe care le-ar putea face din exces de zel pentru înaintarea țării spre socialiam. Noi existăm ,,pentru“ dumneavoastră!“

Vasile Alexandru Taloș, păstor în Mihai Bravu, care absolvise și Facultatea de Drept, l-a corectat politicos, dar foarte limpede: ,,Domnule Sorin, Departamentul Cultelor nu ne reprezintă pe noi. El reprezintă Statul. Dumneavoastră nu existați ,,pentru noi“, ci ,,din cauza noastră“.

Mi-a plăcut ce a scris Bunian Cocar într-una din cărțile sale de amintri:

,,Acest Depăartament, fost minister de culte, poate fi încadrat la rubrica: curiozități. orice alt minister sau departament ajuta și îndruma pe cei care lucrau în cadrul respectivului sector. Numai Departamanetul cultelor era pus să distrugă cultele, treptat și cu diplomație, dar fără îndoială acesta era obiectivul. Nu existau dubii aici, că doar n-am crede că Ceaușescu, pătruns de milă evanghelică, a decis să dea o mână de ajutor bisericilor și i-a ridicat pe acești miloși înțelepți ca să pună totul la dispoziția creștinilor. Nu, scopul era anihilarea totală și rapidă. Ei se și mirau că, după toate măsurile drastice biserica tot se mai mișca.
Corect era ca acest Departament să fie  numit ,,Departamentul pentru stârpirea cultelor religioase, retrograde și nocive, din societatea socialistă multilateral dezvoltată“. Ne-ar fi ajutat mai mult, dar dânsșii, abili, ne-au făcut să credem că țin cu noi“. – (Din ,,Și tatăl meu a plâns“ de Bunian Cocar)

Ce a însemnat să ,,mergi la Seminar“ în condițiile de atunci?

A însemnat să răspunzi îndemnurilor unui Dumnezeu care dorea o generația nouă de păstori. În toată țara, chiar în condițiile de persecuție de atunci, în anul acela au fost cam 200 de tineri baptiști care au candidat pentru insuficientele 20 de locuri de la Seminar.

A însemnat să răspunzi uriașelor chemări din cele peste o mie de biserici baptiste. În toată țara funcționau pe atunci doar aproximativ 160 de păstori baptiști, majoritatea aproape de ieșirea la pensie. Partidul comunist a dus o politică sistematică de înfometare a bisericilor prin diminuarea numărului de absolvenți de la Seminar.

A înseamnat să intri naiv într-o școală de mutilare a caracterului și de încovoire a coloanei vertebrale. ,,Școala teologică“ de la București nu avea profesori. Aveam să ne dăm foarte repede seama de aceasta. În afară de Ioan Bunaciu, director și profesor, de strădaniile căruia nu s-a îndoit niciodată nimeni, alți profesori nu existau.

Autoritățile au ținut să ne facă să simțim încă din primele zile de studiu ,,cine ne sunt șefii“. După parodia examenelor de admitere pe care tot ei o aprobaseră, ne-au vânat pe câțiva dintre noi să ne trimită în armată. Au reușit cu Beniamin Poplăceanu și Constantin Chisăliță, care numai ei știu ce fel de armată au mâncat, fiind recrutați de la teologie …

Cu mine n-au reușit. Eu nu trecusem vizita medicală de la recrutare din cauza analizelor foarte proaste de la ficat. Sora Măriuca Buhai, membră în biserica din Basarab și, în același timpm secretara ministrului sănătății, mă internase cu un an înainte la spitalul Colentina și-mi strecurase în foaia de externare un diagnostic de speriat: hepatită evolutivă, pre-cirotică. Bănuitori, cei ce aveau autoritatea m-au chemat din Seminar să repet analizele la Spitalul Militar. Au ieșit la fel de rele. În fiecare toamnă mi-au repetat analizele și am fost declarat inapt pentru serviciul militar. Minunea este că, după ieșirea din Seminar din 1978 și până în 2017, anul în care scriu aceste rânduri, analizele mele de ficat au ieșit ,,perfecte“. Este una din minunile care a confirmat chemarea mea la slujire. Și, da, a mai fost încă o minune: știind cât de bolnav eram atunci, Daniela a acceptat să mă ia de soț în anul patru de Seminar.

O generație care nu mai vrea compromisuri

Înscrierea la Seminar a însemnat integrarea în trezirea care împrospa cultul baptist. Bucuria noastră că am ajuns în ucenicia lucrătorilor a fost urmată la scurtă vreme de o mare dezamăgire. Dormeam bine, mâncam bine, dar de învățat n-aveam de la cine să învățăm mare lucru. Unii dintre noi lăsaseră acasă soții și copii mici și sufereau că trebuie să facă un așa mare sacrificiu pentru … așa de puțin. Prin anul doi de ,,studii“, toți cei din promoția noastră au scris un ,,memoriu“ către bisericile din țară care ne trimiseseră să studiem la Seminar. Le-am adus la cunoștință ,,farsa“ căreia nu doream să-i devenim părtași și le ceream să impună conducerii cultului angajarea unor persoane, respectate pentru pregătirea lor teologică și pentru caracterul creștin, ca profesori alături de Ioan Bunaciu.

Am fost învinuit că eu aș fi scris memoriul acela, dar n-a fost așa. Eram cel mai tânăr dintre toți, după cum David Nicola era cel mai vârstnic. Eu intrasem la vârsta minim admisă, 20 de ani, el la vârsta maximă admisă, 30 de ani. Cu părerea ne-am dat toți, dar memoriul, în forma lui finală l-a scris Ioan Rusu, venit la Seminar de la Cluj, după ce fusese ani de zile liderul Sindicatului la Uzina Unirea in Cluj.  El scria ușor și scria … bine. Este adevărat însă că, moștenind firea de răzeș de la tatăl meu, am luat cuvântul mai des în confruntările cu autoritățile și am vorbit poate mai mult și mai răspicat decât ceilalți.

Rezultatul memoriului a fost că cei din conducerea cultului baptist și a Seminarului ne-au dat pe mâna Securității și a Departamentului Cultelor. Am fost interogați pe rând, amenințați și ni s-a cerut să ne retragem semnăturile de pe Memoriu. N-am făcut-o niciunul.

Securitatea iese de sub cortină

Pe mine m-au chemat să fiu anchetat și la sediul temut al Securității. Mă bănuiau că eram sub influența tatălui meu și a grupului de păstori ,,recalcitranți“ din București și inițiatorul nemulțumirilor din Seminar.

Mi-am luat cu mine o carte bună, am mers la Securitate și m-au lăsat să aștept câteva ore în camera de așteptare. M-am străduit să arăt că nu-mi pasă, dar tremuram de frică înăuntru. M-am prefăcut că citesc și am încercat să o fac. Am reluat probabil de câteva zeci de ori primele pagini ale cărții. Nu înțelegeam nimic pentru că mintea mea era obsedată cu alte probleme. Eram supus la un fel de tortură mentală. De undeva dintr-o altă cameră se auzeau țipetele unui om bătut și interogațiile unui ofițer de securitate: ,,Mi-e nu-mi spui, bă?! Mie! Te fac praf. Nu ieși de aicea viu!“ Am aflat mai târziu că era un fel de bandă de magnetofon înregistrată și lăsată să meargă doar pentru a-i ,,înmuia“ pe cei ce erau în sala de așteptare.

Când am fost chemat în sfârșit într-o cameră, m-a primit un ofițer cu stele pe epoleți. El era așezat confortabil pe un scaun din spatele unui birou, iar pe mine m-au așezat pe un scaun din mijlocul încăperii. M-a privit zâmbind și mi-a vorbit amabil:

,,Tu ești Daniel Brânzei … Ți-am studiat dosarul … Ești firav, dar ai convingeri puternice; un fel de intelectual fin … Nu te teme. N-am să te bat. Vreau doar să stăm puțin de vorbă … A mai fost unul ca dumneata în altă generație de la Seminar, unul Pavel Nicolescu. Și lui îi plăcea filosofia. Pe el l-am tratat rău și n-a ieșit bine. Până și pe un câine pe care-l bați mereu printre zăbrelele cuștii îl înrăiești. Și el s-a înrăit. Păcat de el. A pierdut și direcția și răsplata. Luptă acum împotriva noastră, în loc să-și vadă de creștinismul lui“.

M-a sfătuit să-mi văd de treabă și să nu mă amestec în politică. M-a rugat să fiu la dispoziția lui pentru alte întâlniri viitoare. … Parcă puteam să-l refuz! Bineînțeles că am acceptat. Când am ieșit afară m-am dus direct să spun tuturor cele întâmplate. Știam din experiența altora că asta îi deranja cel mai mult: faptul că nu reușeau să ne impună un climat de clandestinitate. Cât despre politică … L-am auzit mai târziu în New York pe Pavel Nicolescu spunând că ,,orice ființă care respiră, gândește și vorbește face politică. Noi facem politica lui Dumnezeu!“

Excluși de oameni, dar păziți de Dumnezeu

În urma consultărilor cu cei de la Departament, conducătorii compromiși care conduceau atunci cultul baptist ne-a exmatriculat pe toți. Ne-am simțit pentru câteva zile ,,martiri“. Ne-au spus să părăsim clădirile Seminarului. Noi le-am răspuns că vom dormi în curte, iar de  mâncare și ce ne trebuie ne vor aduce oamenii din bisericile din București, care nu vor să ne vadă dați afară.

Mergem în București ,,în grup“ din biserică în biserică și orele de rugăciune se transformau în ore de mijlocire pentru noi. Oamenii se rugau cu lacrimi. Țin minte că la biserica din Mihai Bravu, dacă ceva era prea periculos de anunțat de la amvon oamenii îi spuneau lui Vladimir Pahomi, iar el făcea anunțul în rugăciune. Securitatea te putea pedepsi dacă vorbeai cu alții lucruri periculoase, dar nu avea dreptul să intervină dacă vorbeai cu … Dumnezeu.

,,Tatăl nostru care ști în ceruri
Astăzi avem în mijlocul nostru pe frații seminariști care au fost toți exmatriculați din Seminar. …“

În generația aceea, Vladimir a fost un om de excepție. Redau aici ceea ce am scris despre el în cartea ,,Amintiri cu sfinți“:

Vladimir Pahomi

Pe vremea copilăriei mele, tata obișnuia să desfacă câte un ceas deșteptător și, din arcul mășinăriei, să-i facă mamei mele un fel de margine la pălăria care trebuia să-i stea pe cap. Cred că ceasul de masă folosit pentru această „extracție” se numea „CFR”.

Căutând să-l imit pe tata, m-am apucat și eu, copilărește, să mă joc cu măruntaiele ceasului. Așa am descoperit că măsurarea timpului se face prin mișcarea diferitelor „rotițe”. Una este purtătoarea limbi care arată orele, alta este purtătoarea limbii care arată minutele, altele reglează aratătorul soneriei, iar altele, mai mici sunt rotițe de legătură care transmit mișcarea între rotițele mai mari. Ori de câte ori am încercat să pun ceasul la loc, mi-au rămas mereu câteva rotițe … în plus. Am constatat însă că fără ele … ceasul nu merge! Chiar și cele mai mici rotițe sunt strict necesare pentru buna funcționare a ceasului.

Vladimir Pahomi nu este un nume foarte cunoscut pentru majoritatea creștinilor români. El a funcționat ca una din acele „rotițe mici”, fără care nu se poate face mișcarea „rotițelor mai mari” din ceasornicul cel mare și important al „deșteptărilor” religioase.

De când îl cunosc, Vladimir a stat în preajma oamenilor din prima linie. Mereu la dispoziție, mereu gata de plecat la drum, mereu gata de risc și de osteneală.

– „Taloș, ne trebuie cineva să ne ducă cu mașina!”
– „Lasă că-l chem pe Vladimir.”
– „Ne trebuie cineva să fugă după Pavel Nicolescu!”
– „Lasă că-l trimit eu pe Pahomi.”
– „L-a luat iar pe Popescu la anchetă. Trebuie să anunțăm în Biserică.”
– „Lasă că anunță Vladimir.”
– „Trebuie cineva să țină ora de rugăciune!”
– „O s-o țină Vladimir.”
– Frate Țon, trebuie cineva care să ridice problema aceasta delicată în adunarea generală a Comunității.”
– „Lasă că o ridică Vladimir.”
– „Cine-l duce pe Olah?”
– „Aranjăm cu Pahomi.”
– „Cine face procesul verbal? Ne trebuie un secretar de zi.”
– „Este aici Vladimir Pahomi.”
– „Unde tragi frate Gug când ajungi la Los Angeles?”
– „La Vladimir, unde să trag? La Vladimir, ca întotdeauna.”

Sărăca sora Lenuța, soția lui Vladimir! Numai ea știe ce viață a dus alături de omul acesta pus pe altar trup și suflet, mereu la dispoziția Domnului și a celor ce-L slujesc pe El.

Pe vremea când se făceau „memoriile” către conducerea țării și către Ceaușescu, păstorii nu aveau aproape niciunul mașină. Cel care i-a dus pe toți și pe fiecare, în mai toate direcțiile pentru ca să fie la toate sfaturile de taină a fost … Vladimir „cel fără frică.”

Dacă este adevărat că Dumnezeu îi va răsplăti fiecăruia după osteneala sa, Dumnezeu va trebui să-i dea lui Vladimir ceva în schimbul Fiatului 850 pe care l-a distrus în drumuri fără număr făcute ca vizitiu al păstorilor. Astăzi la Alexandria, mâine la cine știe ce înmormântare, poimâine la gară, … Zile pe drumuri, nopți nedormite …

În Los Angeles, chiar din zona în care locuiește acum familia Pahomi, s-a construit o nouă autostradă care duce exact până la aeroportul Internațional. Mai în glumă, mai în serios, prietenii au numit aceasta nouă arteră de circulație „autostrada lui Vladimir”, făcută expres pentru musafirii lui, să ajungă mai repede și mai direct de la aeroport … la el acasă.

Judecata și răsplătirile lui Dumnezeu nu se vor face după cantitatea sau specificul slujirii făcute, ci după calitatea ei și, mai ales, după credincioșie. „Mulți dintre cei dintâi vor fi cei de pe urmă, și mulți dintre cei de pe urmă vor fi cei dintâi.”

Dea Dumnezeu ca „în ziua aceea”, să fim cât mai mulți dintre “cei din față.”

Comunitatea București: Geabou Pascu, Iosif Serac, Vladimir Pahomi, Vasile Taloș, Vasile Brînzei – reîntâlnire la Bethel, Anaheim, 2001

,,Gata pentru plug sau pentru jertfă“

Deviza aceasta a fost motto-ul multor generații de păstori pregătiți la Seminarul teologic din București. Ne-a fost rânduit nouă să-i încercăm limitele. În umbra întâmplării cu Avraam și Iacov gata de jertfă pe muntele Moria, generația noastră a fost și ea oprită în ultimul moment de la jertfă de Dumnezeul harului.

Providențial, în săptămâna aceea cu excluderea noastră din Seminar, o delegație de la Alianța Mondială baptistă a vizitat Bucureștiul și au venit și la biserica păstorită de tatăl meu. Profitând de trecerea pe care o aveam acolo, m-am apropiat de Gerhard Class și de Denton Lotz (ginerele lui Billy Graham) și le-am spus în engleza mea abruptă despre ceea ce ni se făcuse. În seara aceea și-au schimbat predicile și noi am plâns mult ascultându-i. Eram bucuroși că au simțit cu noi și nu știu nici până azi cât de importantă a fost mijlocirea lor pe lângă autoritățile române. Cert este că ne-au primit pe toți înapoi la cursuri. Ca să salveze totuși aparențele, la doi dintre seminariști le-au găsit ,,nod în papură“ și i-au exmatriculat prin conducerile ,,Comunităților teritoriale“, care le-a retras recomandarea pentru Seminar. Ioanculovici Dimitrie și Ionel Prejban au trebuit să plece acasă.

La cutremurul din 1977 au mai murit doi dintre noi, Ioan Rusu și Nicu Morocoș, așa că în promoția noastră am absolvit doar 16 din cei 20 care începuserăm.

Experiența memoriului și a cvasi-excluderii noastre din Seminar ne-a fost însă necesară, iar urmările ei au fost bune pentru formarea caracterului. Dumnezeu a rânduit să ne facă prin cei plătiți să ne ,,desfacă“, să ne zidească prin cei chemați să ne dărâme, să ne formeze prin autoritățile care creaseră un sistem pentru deformarea noastră. Nu glumesc și nu exagerez cu nimic. Am să vă dau un exemplu despre aceasta.

Marcu Nichifor, unul din cei mai necompromiși și mai activi evangheliști pe care i-a avut neamul românesc, a fost acostat în gara din Brașov de un reprezentant al Securității comuniste.  Marcu călătorea mult prin țară și deși nu era un factor de influență revoluționară, era unul care știa foarte bine pulsul bisericilor baptiste. Reprezentantul comuniștilor a vrut să știe ce se coace înaintea Congresului electiv în care baptiștii aveau să-și aleagă o nouă conducere.

,,Marcule, de ce nu-i mai vreți voi pe cei care v-au condus până acum? De ce vreți să alegeți alți oameni în conducere? Ce-aveți cu domnul X ?“
,,Lumea s-a săturat să fie reprezentată de oameni compromiși. Pentru că m-ați întrebat direct despre fratele X, părerea mea este că este un pervertit, un om fără demnitate și fără caracter.“
,,Așa e, Marcule. Ai dreptate. Este un om pervertit. Și de ce vreți să alegeți pe altul ca să-l pervertim noi și pe acela? Nu vă ajunge unul pervertit? Vreți doi? Crezi că ar putea conduce cultul baptist un om care să nu fie pănâ la urmă așa cum ne place nouă? Lăsați-i pe aceștia care sunt acum. De ce vreți să-i mai nenorociți și pe alții?“

Veți spune că exemplul de mai sus nu e bun, că ceea ce a auzit atunci Marcu în gara din Brașov au fost doar vorbe goale, amenințări neputincioase … Nu aveți dreptate. Am dovada. La conducerea cultului baptist s-au perindat de-a lungul anilor conducători, după conducători. Unii au ajuns acolo plini de intenții bune. În scurt timp însă, toți, dar absolut toți au devenit ,,oamenii lor“, nu oamenii noștri, simple curele de transmisie prin care autoritățile comuniste își impuneau voia în bisericile baptiste din România. Vremea noastră era însă vremea marilor schimbări făcute de Dumnezeu în Europa. Iar acestea au produs și schimbările din cultul baptist din România.

,,Reeducarea“ noastră spre o colaborare obedientă cu autoritățile comuniste n-a reușit. Dimpotrivă! Am evoluat, cum ne-a explicat cineva mai târziu, ,,prin dezgust și reacție“, deciși să nu fim ca aceia pe care i-am văzut desfigurați în conștiință prin colaborarea cu Securitatea și Departamentul de Stat pentru Culte.

Ne-am și distrat pe chestia asta! Unul dintre noi, Petru Bozianu, venit în anul întâi când noi eram deja prin anul al treilea, a luat haina de piele a lui Liubimirescu, i-a ridicat gulerul să nu se vadă decât o mustață falsă și niște ochelari fumurii pe care-i luase dintr-un bâlci, și-a pus pălăria unui alt coleg și a luat sub braț o mapă neagră, deghizându-se astfel într-un ,,inspector de la Departament“. Profitând de întunerecul nopții, el i-a chemat pe unii pe trotuarul din fața Seminarului și i-a luat la întrebări. Știa din povestirile noastre unde fusesem și ceea ce făcusem în duminica respectivă, așa că Bozianu ne-a luat din scurt, citându-ne din predici și îndemnându-ne să spunem tot, ,,că și așa noi știm totul“. A doua zi, la capelă, el a scos din mapă un mic casetofon și ne-a pus să ascultăm bâlbâielile și mărturisirile din seara precedentă. Unii au râs, alții s-au supărat, dar de prins bine, ne-a prins bine la toți. A fost un exercițiu care ne-a pregătit pentru confruntările viitoare.

Curăția noastră de cuget ar fi trebuit să fie un mesaj pentru cei care erau atunci conducătorii cultului baptist. Aseară, când rememoram câteva din aceste evenimente cu David Nicola, șeful de clasă de atunci, acum păstor la Lugoj, dar aflat într-o vizită în Los Angeles, ne-am amintit de unul din fragmentele de generic rămase ca un ecou făcut atunci de generația noastră. A fost rostit de colegul nostru Herbei Pavel într-o predică ținută la capela Seminarului:

,,Dacă Dumnezeu ți-at fi dat și ție un cocoș, ca lui Petru, de mult ar fi răgușit cântându-ți  lepădarea!“

,,Sistemul“ de formare prin deformare instituit de comuniști la Seminarul Teologic Baptist din București a încercat să mai percuteze o dată în generația venită imediat după noi.

La început, anticipând că ne vor da pe noi afară, Departamentul Cultelor a aprobabt un număr neobișnuit de mare de locuri la Seminar. Când n-au reușit să ne exmatriculeze, au redus numărul la 24…

Apoi i-au pus pe cei aprobați să înceapă un an nou de curs să semneze niște declarații că nu vor face în nici un caz ceea ce am făcut noi. Acțiunea s-a dovedit contraproductivă și zadarnică. Venise vremea înnoirilor și sistemul comunist din România era pe ducă. Presiunile din țară și din afara țării deveneau din ce în ce mai puternice. Băieții din generația de după noi nu s-au lăsat nici ei îngenuncheați la altarul închirății idolatre către autoritățile Statului ateu. Isprăvile lor au fost chiar mai mari decât ale noastre. Las însă loc unora dintre ei să scrie sau să vorbească. Nelu Gug, unul din exponenții acelei promoții, îmi spunea zilele trecute că ,,numai cei cu pete pe trecut sau pe conștiință mai refuză azi să spună adevărul despre vremurile acelea“.

S-a meritat să merg la Seminar?

Valoarea unei școli nu este dată de confortul dormitoarelor, de gustul mâncării de la cantină sau de eleganța sălilor de curs, ci de calitatea profesorilor ei.

Dacă țineam seama de această realitate, la întrebarea din titlu se pot da două răspunsuri, și ,,Da“ și ,,Nu“.

,,Nu“, nu s-a meritat, pentru că Seminarul n-a avut pe atunci profesori (la plural). Cel care trudea încercând din toate puterile să salveze aparențele a fost Ioan Bunaciu, directorul Seminarului. Ne-a ținut mai toate cursurile posibile, de la teologia sistematică, Noul Testament, până la limba greacă. La ultima, ne-a spus o perlă care simplifică orice explicație aș putea da eu. Cu un manual de limba greacă scris în limba franceză în mână și încercând să scrie litere grecești cu stilul dânsului lăbărțat, dânsul a bufnit în râs și, întorcându-se spre noi a spus: ,,Măi băieți, voi vreți să învățați limba greacă de la mine, iar eu n-am învățat-o în toți anii ăștia de când sunt la Seminar!“

Cine privește pozele absolvenților de pe vremea aceea vede repede că ,,oficialii“ încercau să ascundă lipsa profesorilor, invitând să se pozeze cu absolvenții pe cei din conducerea cultului și chiar pe … administratorul Seminarului. În felul acesta, invitații puteau fi confundați cu ,,corpul profesoral“.

Am să ilustrez lipsa noastră de cunoștințe biblice printr-o întâmplare petrecută la Arad.

+++

Am descoperit Aradul când m-am îndrăgostit de Daniela. Aradul m-a descoperit mai ales din vizitele pe care le-am făcut la Bujac, biserica păstorită de Liviu Oláh și mai ales la Șega, biserica tuturor dezidenților, păstorită de Marțian Cocian. Cu o simpatie pentru mine pe care n-am meritat-o niciodată, fratele Marțian și biserica din Șega M-au scăpat odată de la exmatricularea pusă la cale de Departament și conducerea Seminarului, imediat după memoriul nostru.

În duminica despre care vreau să vă vorbesc, la Șega se adunase parcă toată lumea din Arad. Fusese invitat fratele Chiper de la Deva, un avid traducător al cărților lui De Haan, celebrul profeților din Chicago. Tema era Venirea Domnului, iar în contextul construirii societății comuniste asta era un mare act de curaj.

Mare șoc! Cu puține minute înainte de începerea serviciului, Securitatea l-a arestat pe fratele Chiper. Cineva trebuia totuși să predice. Fratele Marțian i-a întrebat pe toți păstorii prezenți, dar nici unul n-a vrut s-o facă. Aveau prea mult de pierdut …

Din cauza sălii arhipline, eu stăteam așezat pe scările care duceau la amvon. Fratele Marțian m-a privit și i-a venit o idee:

,,Frate Daniel, nu vrei să predici dumneata?“
Cu inconștiența și fronda specifică tinereții am spus imediat:
,,Bineînțeles, dacă vreți dumneavoastră“.
,,Vreau. Trebuie să ieșim cumva din încurcătura asta“.
Știu și acum predica aceea, care nici măcar n-a fost o predică … A fost mai mult o pledoarie pentru studiul profețiilor. Veți remarca imediat că n-am spus nimic … din Biblie.

,,De ce trebuie să studiem profețiile?

Închipuiți-vă că v-a scris cineva care vă iubește și pe care-l iubiți o scrisoare de trei pagini. Le veți citi pe toate sau vă veți opri după pagina a doua, zicând: ,,Ajunge, restul nu mă interesează?“ Bineînțeles că nu. O veți citi până la capăt. Fiecare cuvânt contează și v-a fost trimis de cineva foarte important pentru dumneavoastă.

La fel este și cu Biblia! Dumnezeu ne-a scris despre trecut, despre prezent și despre viitor. Cum veți justifica în fața lui Dumnezeu că nu v-a interesat ,,pagina a treia“, că n-ați citit profețiile?

Care sunt avantajele studierii profețiilor? Ele produc în noi trei sentimente, trei stări, pe care ei le numesc: anticipare, detașare și angajare.

Anticipare, pentru că ne-au fost lăsate ca ,,semne“ de traseu. Când mergeți cu trenul sau cu mașina vedeți pe marginea drumului semne care vă spun pe ce drum mergeți și cât mai aveți de parcurs până ajungeți la destinație. La fel este și cu profețiile! Ele ne asigură că suntem pe drumul cel bun și ne anunță să ne pregătim că vom ajunge curând acasă.

Detașare, pentru că profețiile ne spun ,,mai dinainte“ ce va fi și cum va fi. Este ca la un meci de fotbal la care-i știm dinainte rezultatul, ca la o partidă pe care o urmărim în reluare. Vecinul meu de curte din București a fost singurul care a avut televizor când s-au transmis meciurile de fotbal de la campionatul mondial din Mexic. L-a scos în curte să putem încăpea toți. Dânsul ținea pe genunchi cățelul casei și-l mângâia superstițios ca să câștige ai noștri. Când au dat brazilienii gol, vecinul meu a dat cu câinele de pământ. Era un pachet de nervi, pentru că trăia fiecare clipă, neștiind care va fi rezultatul final.

Biblia ne spune cum se va termina ,,meciul nostru“. Profețiile ne ajută să nu ne mai încordăm, să nu ne mai temem, pentru că știm deja rezultatul final. Când dau ei un gol nu mai intrăm în panică. Când ne mai țin de tricou sau ne dau la picioare și arbitrul nu fluieră nimic știm de ce: jucăm ,,în deplasare“! Arbitrul ține cu echipa gazdă. Chiar dacă ne mai dau ei un gol, tot nu ne pierdem cu firea, pentru că profețiile ne spun că se va termina cu victoria noastră … La fluierul final, victoria va fi a noastră!

Al treilea sentiment este o stare de angajare.  Fiind de partea Biruitorului jucăm cu mai multă energie și cu mai mult entuziasm.  Orice ni s-ar întâmpla, nu ne mai descurajăm, ci-i dăm înainte …“

Privind retrospectiv, marea mea mirare a fost că cei prezenți au spus atunci cu bucurie: ,,Amin!“ la aceast mic discurs motivațional al meu. Unii și-au dat însă foarte repede seama de carențele mele. I-am auzit, fără să vreau, discutând în camera din spatele amvonului despre cele întâmplate:

,,Daniel este un vorbitor bun. Când va cunoaște Biblia va ajunge și un predicator bun.“

Nu m-am supărat! Dimpotrivă! Cei care o spuseseră erau prietenii mei. Pe atunci, deşi crescusem în casă de predicator, eram mai la curent cu poezia şi cu filosofia decât cu Scripturile. Am luat această remarcă a lor drept o încurajare şi, de ce nu, … drept o provocare. Pasiunea mea cea mai mare de astăzi este studiul Bibliei. Am ajuns şi eu să cred că diferenţa dintre vorbitori şi predicatori este măsura în care stăpâneşti Cuvântul (sau mai bine zis, măsura în care te stăpâneşte el pe tine).

Așa am ajuns să fiu cooptat în cercul lor de studiu biblic. Se adunau la Nelu și Gigi Ban acasă, fratele viitorului meu socru. Ceilalți, pe care cei din Arad îi veți recunoaște imediat, au fost: Florian Guler, Cucuiat Ion, Mihai Raețchi, Petrică Suciu, Sorin Aioanei, Aurel și Aaron Mladin, Mia Iovin, Traian Ban și David Ban.

Lor le datorez primi pași făcuți în tainele Cuvântului și tot prin ei am ajuns să-l cunosc și să-l vizitez pe fratele Vasilică Moisescu. Dânsul era o figură proeminentă în Arad. În doar câteva ore, am învățat de la el lucruri pe care nu le-am aflat în patru ani de teologie la București. Conversația a fost fascinantă. Foarte bun matematician și fost profesor universitar, Vasilică Moisescu era o enciclopedie ambulantă. Mi-a vorbit despre simetriile cerești și despre tiparul divin de șapte înscris în sfeșnicul din Templu, în zilele săptămânii, în notele muzicale și în culorile curcubeului. Cel mai periculos subiect al lui era însă Marea Piramidă Keops din Egipt, pe care o vedea drept o ,,mărturie în piatră“ a planului profetic al lui Dumnezeu cu lumea. Cunoștea mai toate dimensiunile piramidei și le punea în calcule matematice foarte sofisticate din care extrăgea apoi concluzii legate de marile evenimente ale lumii. Peste ani am aflat că ceea ce făcea el se numea ,,piramidologie“, un subiect care-i pasiona și pe alți matematicieni ai lumii.

Ca mai toți oamenii de geniu, Vasilică Moisescu devenise o figură legendară. Trăia într-un fel de arest la domiciliu pe care il impuseseră comuniștii după anii petrecuți în închisoare, unde-l puseseră împreună cu un lot de creștini care se adunau prin case pentru rugăciune și studiu biblic. Se numeau ,,betaniști“.

O vizită la dânsul acasă echivala deci cu ceva periculos, dar atrăgător totodată.  L-am descoperit ca pe un om simplu și copilăros, nesofisticat în ciuda faptului că te năucea foarte repede cu șuvoiul de informații pe care-l revărsa asupra ta. Camera lui era plină de planșe și caiete de studii. Trăia în alte sfere, părând că se coboară de acolo pe pământ doar pentru ca să petreacă câteva minute cu tine. De altfel, era complet lipsit de simț practic, un geniu mereu distrat. Într-o zi în care s-a dus la cantină să ia de mâncare a venit mirat că toată lumea îi zâmbise amabil pe stradă. Soția lui l-a lămurit. Plecase din casă în pijama … Altădată l-a trimis să arunce o pisică în Mureș ca să scape de ea. A pus-o într-o pungă, s-a dus pe malul Mureșului și s-a întors acasă cu … pisica. Aruncase în schimb, ascultător, punga.

Cercul de prieteni care m-au primit printre ei în Arad erau într-un fel urmașii  ,,betaniștilor“, care făcuseră în felul acesta pui și în altă generație. Voi reveni asupra lor într-un alt capitolul …

+++

În urma nemulțumirilor noastre nu ne-am ales mai cu nimic. Pe lângă fratele Bunaciu, Singurul nostru profesora adevărat la Seminar ne-a fost fratele Vasile Alexandru Taloș, păstor la una din bisericile din București. El ne-a predat Vechiul Testament, puțină ,,Profetologie“ și Elemente de Drept Bisericesc. A fost singurul păstor de la care am învățat ceva peste nivelul școlilor duminicale. Au fost singurele ore de curs pe care, ca la biserică, le începeam cu rugăciune și le încheiam cu rugăciune sinceră, caldă, din inimă, nu de formă ca la celelalte. Fratele Taloș a fost profesorul pe care-l acceptam cu plăcere oricând să ne țină și în pauză, pentru că-i simțeam inima bătând alături de ale noastre, îndrăgostit ca și noi de Dumnezeu și de lucrarea Lui. La una din ocazii, am ales să ne fotografiem numai cu dânsul, din motive lesne de înțeles.

Morocoș și Rusu sunt însemnați cu un aproape invizibil semn pe umărul drept.

Din alt punct de vedere însă, ,,Da“, s-a meritat să mergem la Seminar din motive mult mai adânci și mai durabile. Valoarea unei școli este dat de valoarea profesorilor, este adevărat. Timp de patru ani am avut privilegiul de a fi puși deoparte pentru o părtășie mai intimă cu Învățătorul cel Mare, Domnul Isus. Niciodată în viață nu am mai avut o astfel de perioadă în care să fim scutiți de alte griji. Au fost patru ani în care am citit Biblia ca niciodată, ne-am rugat ca niciodată și am stat în părtășia unora din cei mai devotați tineri din generația noastră. Asta nu este de ici, de colo. Dinainte de zorii dimineții și dincolo de miezul nopții, fiecare dintre noi și-a avut locul lui de părtășie personală cu Dumnezeu. Pe scările dintre etaje, într-un colț de capelă, în dormitoare, în sala de mese și chiar … pe acoperișul clădirilor (da, acum o putem spune că nu ne mai dă nimeni afară!) ne-am trăit maturizarea și creșterea personală. Pune oricând 20 de tineri consacrați laolaltă în aceleași condiții pe care le-am avut noi și nu le va părea rău niciodată de timpul pe care l-au petrecut împreună.

Ca să facem practică prin rotație în toate cele șase din bisericile baptiste din București am fost împărțiți în grupe de câte trei. Eu am nimerit în grupă cu Nelu Rusu și cu Mate Ștefan (un frate maghiar). Așa cum v-am spus, Nelu Rusu fusese lider sindical, crescuse la amvon în Mănăștur alături de fratele Mihai Hușanu și predica în biserici mult peste nivelul nostru și chiar al altor păstori cu vechime. A fost deci foarte ușor să ne împărțim responsabilitățile: Mate la ora de rugăciune (unde nu trebuia să se chinuiască așa de mult cu limba română), eu la Școala Duminicală, iar Nelu Rusu la predică. Cât de talentat a fost Nelu Rusu? Suficient să spun că eu cred că de prea mult talent l-a luat Domnul acasă la cutremur. Putea fi în pericol din cauza oratoriei lui extraordinare.

Într-una din duminicile petrecute ca echipă în biserica Mihai Bravu eram așezat pe ultima bancă alături de Vasile Taloș, păstorul local. La amvon predica Nelu Rusu. După un timp, fratele Taloș, care-l simpatiza foarte mult pe Nelu Rusu și-l lăsa bucuros să predice în locul lui, s-a plecat spre mine și mi-a șoptit:

,,Dane, vezi și tu ce văd eu?“
Întrebarea părea retorică, așa că am strâns din umeri.
,,Dane, tu vezi ce talent are? Îl ascultăm toți de douăzeci de minute cu gura căscată și … încă n-a spus nimic! Extraordinar!“

Nelu putea vorbi oricând, oricui, despre orice. L-ai fi putut trezi la două noaptea prin surprindere ca să-l duci să vorbească la Sala Palatului și nu te-ai fi făcut de rușine. Înmormântarea lui la Cluj, după cutremurul mare din București, a fost un eveniment cu foarte mare importanță în oraș.

Nelu Rusu și Nicu Morocoș, decedați la cutremur.

Liviu Olah pregătindu-se să predica la înmormântarea de la Cluj.

Copilul lui Nelu Rusu în fața siciului tatălui său.

Colegi de Seminar lângă siciul lui Nelu Rusu

Aș putea scrie o carte doar despre anii petrecuți la Seminar cu colegii mei minunați. Ar fi plină de lupte, de înfrângeri și de biruințe, de lacrimi și de glume, de partide de fotbal jucate în curtea interioară a Seminarului (când mingea zbura pe fereastra fratelui Bunaciu, dânsul ne-o confisca, dar Otniel ne-o dădea întotdeauna înapoi) și de pățanii trăite prin bisericile din țară în care ne-am făcut practica. Nu este însă loc aici … Sau poate că este? Îngăduiți-mi să vă spun doar două:

Când erau prea ocupați, păstorii din București ne trimiteau pe noi la înmormântări. Așa se face că am ajuns vreo trei colegi la înmormântarea unei bătrâne care murise singură, fără nimeni prin preajmă. La cimitir am dat de cei de la capelă și de groparii care stăteau rezemați în cazmale.

,,Hai s-o băgăm repede în groapă, până nu vine popa lor“, ne-a sugerat groparii. Asta în ciuda faptului că eram îmbrăcați toți trei în costumele noastre cele mai bune, doi aveam pălării, iar sub braț purtam Bibliile noastre cele mai mari, cum fusesem sfătuiți la orele de ,,teologie practică“.

Am tușit puțin încurcați, le-am explicat groparilor care este situația, și-au cerut scuze și ne-au lăsat să facem ce știam noi că trebuie. Am cântat, am vorbit puțin, ne-am rugat, iar apoi ei au coborât sicriul în groapă și tocmai începuseră să arunce pământ peste el când … dinspre capela cimitirului, o mulțime furioasă în frunte cu un popă furibund care striga cu o falcă în cer și alta în pământ se apropia amenințătoare de noi.

Ce se petrecuse? Le furasem ,,moarta“, confundând sicriile. Care era tragedia? O coborâsem în mormânt fără să facem actul strict necesar al ,,dezlegării“, iar acum moarta lor trimisă ,,împiedicată la pășuni verzi“ și condamnată la neputințe eterne. Ce mai! Totul s-a terminat cu o cursă de urmărire a noastră printre morminte. Am fugit de ne zburau pălăriile din cap și ne scânteiau picioarele. În condițiile acelea, nu știu nici până astăzi ce s-a ales de ,,moarta noastră“.

Altă dată a pățit-o Belciu Busuioc. Era un bărbat tânăr și frumos, foarte plăcut la vorbă și vesel din fire. Singurul lui defect a fost că nu purta … verighetă. Asta l-a pus pe el și ne-a pus pe toți într-o situație foarte stânjenitoare. Nu știu de ce, foarte multe familii își doreau să-și vadă fetele neveste de păstori. Una din aceste familii ne-a invitat la o petrecere la ei acasă. Erau destul de mulți, masa era surprinzător de îmbelșugată, iar gazdele erau suspect de amabile. Pe noi ne-au așezat cam pe la mijlocul mesei, dar pe Mate l-au dus să stea în capul mesei unde erau puse două scaune. Lângă el a venit să stea fata gazdei. Noi simțeam că se întâmplă ceva greșit și îl priveam pe Mate cu o foarte mare și veselă curiozitate. Și-a dat seama și el. A luat cuvântul și, spre surprinderea tuturor invitaților și mai ales a gazdei, a început să vorbească despre soția lui și despre copiii de acasă. A scos chiar și poze din portofel și s-a oferit să li le arate. N-a avut cui … Fata a izbucnit în plâns și a fugit în altă cameră. Noi ne-am făcut mici și am fi intrat sub masă. S-a spart toată petrecerea și toată lumea a fost supărată. Toate acestea numai din cauza unor biserici care le interziceau membrilor lor să poarte verighetă. Aviz amatorilor.

Mai aveți răbdare pentru încă una?

Ca să răspundă cumva dorințelor noastre după o pregătire teologică mai bună, un creștin din Anglia a făcut pentru noi mai mult decât toți cei din conducerea cultului baptist: ne-a trimis un magnetofon Grunding, pe care să ascultăm studiile ținute de fratele Iosif Țon la Biserica Baptistă din Ploiești. În felul acesta dânsul ,,se strecura“ înregistrat pe bandă la Seminar, nu așa cum cerusem noi în ,,memoriul nostru“. Fratele Iosif Țon mi l-a încredințat mie, cu precizarea expresă să nu-l dau directorului Seminarului. Bineînțeles că acesta s-a supărat. Mi-a cerut să il dau imediat, dar eu am refuzat, spunând că magnetofonul aparține grupului de studenți, nu Seminarului. Asta mi-a atras cea de a doua notă de șapte la purtare, prima venind cu ocazia ,,memoriului“.

Fratele Bunaciu nu l-a putut lua cu forța, dar ne-a interzis să-l folosim. Ca să mă scoată puțin din încurcătură, Miheț Titus, colegul meu, s-a oferit să-l țină el la ei în dormitor. Fratele Bunaciu i-a spus să-l țină ,,sub cheie“, înțelegând prin aceasta că nu trebuie să ascultăm la el. De fiecare dată când își aducea aminte, fratele Bunaciu îl întreba iar pe Titus:
,,Măi, tu cu magnetofonul acela … Este sub cheie, așa cum ne-am înțeles?“
,,Sub, cheia, sub cheie, frate Bunaciu“, îl asigura el și ca să nu mintă, ori de câte ori oprea magnetofinul după ce ascultam câte un studiu și punea capacul pe el, Titus punea o cheie deasupra …

Pe lângă magnetofon, altă sursă de studii biblice au fost predicile lui Ieremia Hodoroabă și ale lui Pitt și Alexa Popovici pe care le ascultam pe unde scurte la radio. Când nu aveam recepție bună sau când Buni dorea să ne adune urgent pe toți la el în cameră, puteam asculta aceste predici recitate din memorie de Bunian Cocar. Înzestrat cu o memorie fotografică, prietenul meu putea spune pe dinafară sute de poezii sau de predici, iar darul lui de imitator îl ajuta să ne transmită nu numai conținutul, ci și personalitatea celor ce predicau la radio.

Oare dece ,,răul și greul“ de altădată ni se pare așa plin de farmec când îl privim prin lentilele amintirilor?

Nu doar promoția noatră are amintiri pe viață din anii petrecuți se strada Berzei din București, alături de celebra clădire a bisericii ortodoxe „Cuibul cu barză”, unde s-a produs trezirea aprinsă de predicile preotului Tudor Popescu și micile tractate traduse de Dumitru Cornilescu.

A rămas de pomină regula restrictivă formulată în versuri de fratele Bunăciu:

„Lemne trei! / Cărbuni câți vrei.”

Singura baie, al cărei boiler trebuia încălzit o veșnicie, a provocat și ea multe conflicte, mai ales când unul punea focul, iar altul se furișa înaintea lui s-o folosească „pentru că pierdea trenul”. Doi colegi dintr-alt an „s-au hârjonit” puțin într-o astfel de situație. După incidentul „acvatic” petrecut în baie glumeau cu nuanțe teologice:

„Eu te-am botezat prin cufundare!”

„Eu te-am botezat prin stropire!”

Și câte altele n-au mai fost! Tinerețea ieșea repede de sub hainele noastre de „seminariști”. Deasupra noastră plutea însă amenințarea celor ce „nu știau de glumâ”.

Conform tuturor amenințărilor primite în ultimii doi ani de studiu, la absolvirea celor patru ani de Seminar, în cadrul serbării de absolvire de la biserica nr. 2 din Timișoara, Pavel Bărbătei, secretar general al Uniuni Bapteste, mi-a înmânat o diplomă ,,nesemnată“ și ,,neștampilată“. Eram astfel lipsit de ,,recunoașterea legal necesară“ ca să funcționez ca păstor în bisericile cultului baptist. Autoritățile nu uitaseră ..tărășenia“ cu Memoriul nostru și nu puteau trece așa de ușor peste numele pe care-l purtam.

,,Un Brânzei este de ajuns pentru cultul baptist. Nu mai vrem unul ca tatăl tău și n-ai dat în nici un fel semne că ai fi altfel decât el“, mi-au spus ei neceremonios și rece.

La înmânarea diplomei, nesemnate de directorul Departamentului Cultelor și neștampilată de el, fratele Pavel Bărbătei a plâns. Ne simpatiza în neputințele lui interioare și probabil că ne invidia pentru verticalitatea de care dădusem dovadă în anii de Seminar. La fiecare absolvent, dânsul alesese câte un verset potrivit. Pentru mine a recitat întrebarea lui Darius din cartea profetului Daniel:

„Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” (Daniel 6:20).

Era un fel de ,,inside joke“, cunoscut doar de câțiva. Fratele Mircu Cocar dela Sibiu mă tot alinta cu simpatia lui pentru peripețiile mele din Seminar, spunându-mi:
,,Daniele, om scump și preaiubit“.
Eu îi răspundeam cu capul în piept:
,,Sunt om scump, frate Mircu, dar nu prea sunt iubit“.

N-am putut să-i răspund fartelui Bărbătei și nici dânsul nu se aștepta la un răspuns de la mine. Problema era încă deschisă. Viitorul avea să ne răspundă la amândoi. M-au dat și pe mine lacrimile, am luat diploma și m-am dus înapoi să stau la locul meu din corul de seminariști, între Bunian Cocar și Beniamin Poplăceanu, prietenii mei. Ne-am uitat împreună la diplomă, iar eu am început să plâng cu hohote. Săreau hainele pe mine de plâns. Cei doi au încercat o vreme să mă liniștească, dar și-au dat seama că era mai mult un plâns nervos, o descărcare de tensiuni acumulate în ultimul an. Mi se spusese și de către directorul Seminarului și de către cei de la Securitate că diploma mea nu-mi va da dreptul să fiu ordinat ca păstor. Știam deci, dar una este să ți se spună și alta este să ai diploma goală în mână. M-a trezit din starea mea un cântec interpretat de Daniel Petrescu de la Sibiu pentru noi, seminariștii. L-am auzit de la refrenul care a străpuns negura care se lăsase peste plânsul meu …

,,Mă-ncred în El
Chiar și când nu-nțeleg
Eu voia Lui întotdeauna aleg.
Lovit de val ajung la mal
Cerescul Tată m-a călăuzi“.

De atunci și până când voi merge la Domnul, cântecul acesta mi s-a lipit de suflet cu o semnificație existențială aparte. L-am auzit providențial cântat mereu în zilele mele de mari încercări, ca pe o confirmare că Dumnezeu este cu Mine, că va fi bine, că El știe și are de grijă…“ Și așa a fost. Privită acum în America, diploma mea are chiar aerul unui certificat de persecuție. Dacă n-aș fi așa de mândru de smerenia mea, mai că aș începe să mă laud cu ea.

Publicitate