Cum este corect să răspunzi dușmanilor? Probabil că soluția celui neprihănit este undeva între alternativele întrupate de cei doi frați Popovici: Alexa și Pit (sau Petru).
Prin anii 1984-1985, când ieșeam din sala de ședințe a păstorilor din Convenția RBA (Romanian Baptist Association) care avea loc la Chicago ne-a așteptat un ,,neică“ despre care toți știau că este omul comuniștilor din România. Trebuia să dea rapoarte de la majoritatea activităților noastre așa că se pricopsise cu un aparat de fotograf și dorea să poată dovedi că ,,a fost și el acolo“.
Primul care i-a ieșit în cale a fost Alexa Popovici. La solicitarea informatorului de a se fotografia cu el, Alexa, fire impulsivă cu grai tăios și tranșant i-a spus direct:
,,Fugi d-aici, că ești un drac!“
Era lume multă împrejur și Alexa a ținut să fie auzit de toți când a zis lucrul acesta.
După Alexa, al doilea care a ieșit a fost Pit Popovici. Cu blândețea smerită a celui care spune, dar nu jignește, el i-a răspuns solicitantului de fotografii astfel:
,,Dacă un drac vrea să se pozeze cu mine, eu n-am nimic împotrivă …“
Acesta este omul care m-a chemat să vin alături de el în California. Îl știam puțin din țară, când l-am admirat cu câtă autoritate îi mustra pe foștii lui colegii păstori din comunitatea Arad și nici unul din ei nu s-a supărat. Dimpotrivă!
,,Aud că vă repetați predicile și nu mă mir. Unii dintre voi n-ați mai citit o carte de ani de zile. Nu citiți nici Biblia. O răsfoiți doar ca să căutați subiecte de predică …“
L-am îndrăgit imediat pentru aceste cuvinte.
Pentru baptiști, Alexa și Pit au reprezentat câțiva ani în România și mult mai mulți ani în America două puncte de referință, două faruri. Când m-am dus să iau viza de la Consulatul american de la București, baptiștii se întrebau unii pe alții: ,,Unde te duci?“ Nici unul nu spunea ,,la Chicago“ sau ,,la Los Angeles“, ci doar atât: ,,La Alexa“ sau ,,La Pit Popovici“.
Mutarea din Detroit în California a însemnat pentru mine o mare binecuvântare. Lipsa de exemple personale și de învățători de până atunci a fost compensată prin privilegiul de a sta în preajma unor oameni excepționali. Cu cine să încep? Am să-i numesc deocamdată de-a valma și-i voi lua apoi la rând pe fiecare: Pit Popovici, John MacArthur, Simion Cure, Liviu Olah și Richard Wurmbrand.
Pitt Popovici
M-a chemat în California cu gândul să mă trimită la San Francisco, unde murise fratele Boțan, păstorul bisericii.
,,Vino cu avionul prin Los Angeles și te ducem de aici cu mașina“, mi-a zis dânsul.
Când am ajuns, am rămas surprins de climă. Plecasem din Detroit în miezul iernii, iar la Los Angeles, fratele Pit m-a așteptat în mânecă scurtă. Noi eram încotoșmănați ca de viscol, așa că am transpirat din cap până-n picioare până am ajuns la dânsul acasă și ne-am lepădat hainele ,,de corp“. A doua surpriză au fost palmierii, aceste lumânări îndreptate spre cer. Michigan-ul este ca România, cu o climă temperat continentală. California este o cu totul altfel de lume …
Am ajuns miercuri și mă aștepta o surpriză.
,,Frații de aici ți-au plătit biletele și vor și ei să te cunoască, să te asculte“, mi-a spus fratele Pit. Asta a însemnat să trec prin câteva seri de ,,evanghelizare“, adică eu să vorbesc și fratele Pit să stea în prima bancă să mă asculte.
,,Nu pot, frate Pit. Vorbiți dumneavoastră și ascult eu. Și mai este ceva: eu nu sunt evanghelist. Eu sunt mai mult cu studiul …“
,,Lasă, lasă, că-ți aducem o tablă, cretă și ne ții câte studii vrei dumneata.“
După cea de a treia seară, m-a dus în biroul bisericii, unde era adunat tot Comitetul.
,,Nu ți-am spus de la început … Frații au vrut să te asculte și pentru că avem o misiune aici în oraș, la Hollywood. Ne-ar trebui și aici un păstor. Ce zici? Fraților le-a plăcut de dumneata …“
Alternativa m-a buimăcit, dar m-a și bucurat. Mi-am făcut repede câteva socoteli, m-am rugat în duhul meu și apoi am răspuns:
,,Atunci eu zic să nici nu mă mai duc la San Francisco. Acolo am să fiu iar singur și nu mă descurc cu românii din America. S-ar putea să mă încurc iarăși. Aici, dacă intru în probleme, strig ,,Ajutor!“ și dumneavoastră veniți să ne scoateți la liman …“
Le-a plăcut sinceritatea și modestia mea. Spuneam însă adevărul și gândeam cu glas tare. Mă speriasem tare de cele petrecute la Detroit.
,,Ba te duci acum și la San Francisco, că le-am spus celor de acolo că te duci. Mergi, vezi și apoi poți să faci o decizie mai bună“ a încheiat fratele Pit.
Decizia noastră era însă ca și luată. Nu era vorba despre cum arată orașul sau biserica, ci de posibilitatea de a rămâne pe lângă un asemenea om de la care să învăț, ceea ce nu învățasem în cei patru ani de Seminar. Aveam în sfârșit un ,,model“ după care să mă iau. Deși era o biserică din afara granițelor României, adunarea din Bellflower avea cam tot ceea ce-și poate dori un păstor harnic: clădire proprie, grup numeros, cor mixt, cor bărbătesc, corul surorilor, corul tinerilor și corul copiilor, tipografie, stație de radio pentru împrejurimi, dar și studiou pentru înregistrarea emisiunilor transmise prin Trans World Radio și Monte Carlo.
M-am dus deci la San Francisco, dar m-am dus hotărât să nu-mi placă. Am fost nedrept cu orașul și cu cei de acolo. Astăzi, când merg pe acolo, nu înțeleg cum de a putut să nu îmi placă …
După câteva duminici, fratele Pit a făcut un scurt anunț la terminarea serviciului divin de duminică dimineață:
,,Cei care doriți să fiți membrii în biserica din Hollywood împreună cu fratele Brânzei să mergeți în clasa de școală duminicală din curte“. Au venit aproximativ 47 de persoane, dintr-un total de aproape patru sute. Cu ei am început cea de a doua biserică din Los Angeles. ,,Cea de a doua“ este un fel de a spune pentru că am continuat să fim întotdeaua o singură biserică așezată în două locuri din motive de strategie a lucrării. În Hollywood ne adunam doar duminica după amiaza și Joia seara, astfel că Duminica dimineața și vineri puteam să mergem împreună la biserica din Bellflower, de pe strada Alondra. Pentru că eram puțini, biserica mare mi-a plătit la început jumătate de salariu, iar eu am funcționat o vreme la ei și ca păstor cu tineretul.
Nu ne-am putut muta cu locuința în Hollywood. Nici o familie decentă nu s-ar fi mutat acolo. Din ,,strălucirea“ de altădată a orașului cinematografiei americane nu rămăsese decât poleiala. Conținutul fugise spre vest în Beverly Hills. Foarte mulți oameni veniți din toate colțurile lumii invadaseră celebrul oraș pentru că au vrut să-și ascundă începuturile sărace sub adresa faimoasă pusă pe scrisorile trimise acasă. Au dat năvală ca muștele la miere și mierea s-a … stricat.
Frații ne-au așezat într-un apartament din Gendale, peste deal de Hollywood, de unde am făcut naveta la biserica episcopaliană ,,St. Stephen“, de pe strada Yucca din Hollywood. Am plătit $375, la un apartament cu un dormitor pe strada Harvard, iar apoi am trecut la două dormitoare pe strada Maple, pentru care am plătit $425. Sumele par derizorii față de prețurile de azi, dar și salariile erau … pe măsură.
Dumnezeu a făcut să fiu împreună cu familia lui Emil Dumitru, un prieten care dăduse examen la Seminar în același an cu mine. N-a fost primit pentru că, la întrebarea: ,,Ce crezi despre lucrarea Duhului Sfânt“, i-a răspuns fratelui Bunaciu: ,,Tot ce scrie în Biblie“, iar asta n-a fost … corect. Emil a fost la noi și apoi la biserica baptistă din Sacramento un stâlp în lucrare, un om de bază, consacrat trup și suflet, dar pe vremea examenului aceluia de la Seminar, fratele Bunaciu era tare pornit împotriva a tot ceea ce putea semăna a influențe … pentecostale.
O altă surpriză a fost să cunosc familia Perneș. Vasile Perneș fusese, fără să știu eu, ucenic la bunicul meu și învățase de la el cum să repare stilouri și ochelari. Ne-am împrietenit repede pentru asta și, mai ales, pentru faptul că îi plăcea foare mult studiul biblic.
Ca să pot funcționa ca păstor a trebuit să fiu ,,ordinat“, lucru care nu se întâmplase în România din cauze pe care le cunoașteți deja. Am avut plăcerea și privilegiul de a-l avea printre cei ce și-au pus mâinile peste mine și pe Dr. Curtis Nims, omul providențial care m-a scos din România. Camarillo, orașul în care locuia, se află la aproximativ o oră jumătate de condus cu mașina de Los Angeles. ,,Bătrânul“ acesta cu părul alb și-a făcut timp să fie cu noi la bucuria noastră.
Astfel, la vârsta de aproape 29 de ani și la 4 ani după absolvirea Seminarului Teologic din București, am fost promovat ca păstor în biserica baptistă din Hollywood, California, găzduită provizoriu în clădirile bisericii episcopaliene ,,St. Stephen“, din Yucca St.
În ciuda primirii foarte frumoase pe care ne-au făcut-o familia lui Tony și Rodica la Detroit și fratele Pit și biserica la Los Angeles, trebuie să recunosc că am trecut printr-o perioadă de stres și oboseală. Așa cum am mai scris, chiar și o plantă, când o muți dintr-un strat în altul, se ofilește pentru câteva zile. Unele plante își revin mai repede, altele nu-și mai revin niciodată. ,,Adaptabilitatea” lor este diferită. Ca unul care asist de ani de zile la examenul acesta de ,,adaptabilitate” al emigranților, pot spune că, dupa ce au văzut America, puțini mai au șansa de a se adapta în altă parte. Fără excepție, toți cei pe care-i știu eu că au plecat înapoi în țară, au stat un timp și apoi au revenit în America.
Cunoașterea și identificarea cu un nou set de realități și valori cere timp, răbdare, capacitate de asimilare și … interes personal. Din această cauză, integrarea se face în funcție de capacitatea fiecăruia de a o ,,lua de la capăt”. Bineînțeles că tinerii și copiii sunt favorizați și tot bineînțeles că bătrânii și unii adulți sunt mult prea ,,formați” pentru procesul de ,,remodelare”.
Țin minte că m-a întebat cineva din România dacă ,,e greu să o iei de la capăt“. M-am gândit puțin, iar apoi i-am răspuns evreiește:
,,Interesantă expresie ai folosit! Dacă stau să mă gândesc puțin, în România n-am reușit niciodată ,,să o scot la capăt“, așa că America a reprezentat un pas înainte. În America am depășit punctul mort și am luat-o în sfârșit ,,de la capăt“ înainte. Cum să nu fie bine când aici ai dintr-o dată ceea ce n-ai avut niciodată în România: mașină, telefon, mâncare, haine și bani de buzunar, chiar dacă stai pe Ajutorul Social!“
Pentru reușita “identificării” cu noua realitate se recomandă două metode: una este cufundarea bruscă și ireversibilă în noua cultură (crash course), cealaltă este o pendulare temporară între cele două culturi prin vizite dese în țara de baștină. Timpul măsoară ,,alienarea noastră” de vechea cultură și ,,integrarea” noastră în cea de a doua.
Am avut cazuri de familii care au plâns ani de zile și au dormit cu pistolul sub cap, de frica americanilor. Principalele motive ale suferinței lor a fost ,,incompatibilitatea“ cu America. De exemplu, o familia foarte dragă mie s-a trezit dintr-o dată ,,infirmă“ pe meleaguri americane. Nici ea și nici el nu știau o boabă de limbă engleză. Ea era dactilografă, el taximetrist. Cum să-ți faci meseria în aceste condiții? Vina n-a fost a Americii, ci a proastei lor pregătiri dinainte de emigrare. Nu-i de mirare că au vrut să plece înapoi …
Astfel de oameni s-au vindecat prin cumpărarea unui bilet de avion și printr-o vizită în România. Unii au planificat vizita pe patru săptămâni, dar au venit înapoi în America după numai trei … Confruntarea cu vechea realitate (idealizată și deformată între timp) i-a trezit ca un duș rece. Au revenit zicând: ,,Am pierdut degeaba câțiva ani de viață cu bocetele noastre …”
Locul nostru în America
Primii ani trăiți în California, la umbra fratelui Petru Popovici, m-au stabilizat și mi-au redat sentimentul de valoare a lucrării creștine printre români. De simțit ,,acasă“ însă nu m-am simțit decât atunci când m-am integrat în comunitatea bisericilor din North American Baptist. Fuseseră pe vremuri o Asociația tipic etnică a fraților germani. Cel de-al doilea război mondial i-a pus însă într-o lumină proastă. Americanii, care și-au văzut copiii plecați sub arme să moară pentru obrăznicia germană din Europa, au început să le spargă geamurile clădirilor bisericești cu pietre și să-i huiduie pe stradă. Și-au schimbat atunci numele din ,,German Baptist“ în ,,North American Baptist“ și au renunțat la limba germană în serviciile bisericești.
Când i-am găsit eu, în Los Angeles erau câteva astfel de biserici, dar, pe lângă ei, în Asociație se mai aflau și alte câteva biserici mexicane, indiene, chineze … Noi am fost prima biserica română din Asociația lor. Ne-au primit cu o simpatie dosebită, pentru că eram europeni ca și ei. În câțiva ani, când numărul lor s-a micșorat drastic, ne-au lăsat în moștenire toate proprietățile lor, clădirea mare, cea administrativă și de clase pentru școlile duminicale și casa pastorală, fără să ne ceară un singur cent. La vremea aceea, asta însemna aproximativ 3.200.000 de dolari. ,,Noroc de jidan!“ au zis unii. ,,Binecuvântare divină“, am spus noi.
Moderatorul bisericii Bethel m-a ,,înfiat“ și a făcut o ambiție să mă învețe să vorbesc mai bine limba engleză. De două ori pe săptămână ne întâlneam, ne plimbam și mă punea să-i povestesc ceva ce-mi era familiar, din România sau din familie, obligându-mă astfel să mă obișnuiesc să gândesc despre ele în limba țării în care am ajuns.
Mai târziu, moderatorul Asociației, văzându-mă în continuare retras și fără o dorință prea mare de a-i integra pe ,,ai noștri“ în Asociație, m-a luat deoparte și mi-a zis:
,,Daniel, de ce faci așa? Creștinii trebuie să trăiască împreună și să se ajute unii pe alții. Dacă știți ceva mai bine ca noi, veniți să ne învățați și pe noi. Dacă noi știm ceva mai bine ca voi, învățați voi de la noi. Nu stați deoparte“. Vă veți închide ca într-o enclavă etnică și veți pieri într-o generație, două. Născuți, crescuți și educați în America, copiii și nepoții voștri nu vor sta cu voi.
,,Nu este vorba despre aceasta .., am bâiguit eu. Este vorba despre diferențele etnice care ne fac să fim ,,altfel“. Încă suntem foarte români“.
,,Și ce este rău cu asta?, mi-a replicat el. Hai să-ți dau o lecie de istorie. Mai întâi, continentul acesta a fost al indienilor. Nu se știe precis de unde au venit ei. Apoi au venit exploratori și coloniști din câteva țări ale Europei. Erau olandezi și englezi care fugeau de persecuția religioasă. Dacă te uiți pe hartă, ei au ajuns în colțul de nord-est al Americii. Când au venit mai mulți, au format primele treisprezece state ale Uniunii Americane. După englezi au venit foarte mulți vorbitori de limbă și cultură germană. Ai auzit de Pensilvania?“
,,Am auzit. Seamănă cu ,,Transilvania“, o regiune împădurită din România“.
,,Și Pennsilvania înseamnă tot cam așa. Conducătorii vremii au dat niște teritorii împădurite domnului Wiliam Penn și în acele teritorii s-au așezat foarte mulți urmași ai lui Simon Mennon, un lider anabaptist din inima Europei. Ei vorbesc un fel de dialect german și astăzi se numesc ,,menoniți“ și ,,amish“. După ei au venit în America emigranți din Franța, fugiți de persecuțiile religioase de acolo. Dacă te uiți iar pe hartă, orașele cu influență engleză au terminația ,,city“, cele cu influență germană au terminația ,,burg, Pittsburg, Wiliamburg, etc, iar cele cu influență franceză au terminația ,,ville“, Marysville, etc. Pe francezi, englezi și germani i-au împins afară din teritoriile lor și i-au forțat să meargă în vest, așa că astăzi există o centură franceză la limita coloniilor de atunci, de la Quebecul canadian și până la New Orleans în ,,Luis“-iana.
După aceste trei valuri mari de emigranți, în sud au venit spaniolii, numiți aici mexicani. În sudul Floridei există o puternică influență cubaneză, iar Alaska am cumpărat-o de la ruși. Foarte puțini mai știu azi că rușii au stăpânit la un moment dat coasta de vest a Americii, cam până la mijlocul Californiei de astăzi, unde există un râu care se numește chiar așa ,,Russian River“ (Râul Rușilor). Coloniștii americani și mexicani i-au împins înapoi în Asia în urma mai multor războaie …
Din Asia au venit japonezii, coreenii și, mai ales, chinezii. Ai văzut că mai toate orașele americane majore au câte un cartier cu specific chinezesc, numite ,,China Town“. Istoric și social, America este țara mai multor ..specificuri etnice“ care conviețuiesc și se ajută reciproc. Deviza Americii este ,,Trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască!“
Instrumentul care îi ajută să viețuiască împreună este limba oficială unică folosită, limba engleză. Probabil că nu știi că și pentru asta a fost o luptă. S-a făcut un plebiscit național pentru a se alege limba oficială între cea engleză și cea germană. Știi? Limba engleză a câștigat la o diferență foarte mică de voturi. Puteam vorbi acum toți … limba germană!
Ei bine, dacă aceasta este America, crezi că-i strică și ceva influență … românească? Are influență engleză, germană, franceză, rusească, chinezească, indiană, mexicană, turcă, filipineză, italiană, cubaneză, vietnameză … Nimeni nu vă spune să renunțați să fiți ,,altfel“. Continuați să fiți cum vi se potrivește mai bine, dar învățați limba engleză și veniți alături de noi în trupul lui Christos. Crezi că americanilor le-ar strica ceva influență românească? Crezi că nu le-ar place și lor ceva mâncare de-a vostră? Mai ales ceva … ,,sarmale“?
Mai târziu, la biserica ,,Grace“, păstorită de JohnMacArthur am învățat despre strategia biblică a lucrătorului creștin.
,,Daniel, când ai aterizat sau ai sosit cu mașina în Los Angeles, trebuie să începi să gândești că ești un trimis al apostolului Pavel în zona aceasta. Toți, dar absolut toți oamenii de aici au nevoie de Isus Christos, nu numai românii. Toți, dar absolut toți ceilalți lucrători de aici, americani, mexicani, filipinezi, etc. sunt colegii tăi care te pot ajuta și pe care trebuie să-i ajuți. N-o vei putea face cu toți, dar Dumnezeu te va așeza în apropierea câtorva dintre ei. Nu fugii de ei. Fugi ,,spre ei“. Roagă-te pentru ei și spune-le să se roage pentru tine. Sunteți părtași aceleași slujbe. Slujiți același Domn. Aveți aceiași nădejde în revenirea lui Christos. Aveți aceeași datorie: să-i chemați pe oameni la mântuire. Ei în limbile lor, tu în limba ta. Consideră-te un Timotei sau un Tit lăsat de apostolul Pavel în Creta și strânge rândurile cu toți lucrătorii creștini din zona ta.“
Fără această deschidere către celelalte biserici din America și fără îmbrățișarea culturii americane, orice biserică românească este condamnată să ajungă un fel de ,,muzeu al satului“, plin de obiceiuri străine celor din jur și, ceea ce-i și mai grav, depășite între timp de cei care și-au modernizat viața în România contemporană. Am observat aceasta în Detroit, unde unii din cei mai în vârstă foloseau expresii și accente din perioada interbelică, uitate între timp în România.
California unui om pocăit
Există însă și ceva neschimbabil, ceva cu care am venit din România și care nu trebuie să se schimbe niciodată: pocăința sinceră și râvna până la sacrificiu în slujirea lui Dumnezeu. Iată de ce am dat acestui capitol titlul ,,California lui Pit Popovici“. Există și alte Californii, ale altor oameni. Eu am cunoscut însă ,,această“ Californie și vreau să vă scriu puțin despre ea.
Petru Popovici L-a iubit pe Dumnezeu, i-a iubit pe oameni și a fost gata să se jertfească în slujirea creștină. Acum, la atâția ani de la plecarea dânsului din Los Angeles, trăim încă în ceea ce eu numesc ,,umbra lui Pit Popovici“, influența pe care ne-a lăsat-o el în urmă.
Iată câteva crâmpeie din lucrurile pe care le-am învățat de la dânsul:
În privința pregătirii academice:
M-am ridicat de sub ,,compozerul“ german pe care-l reparam împreună cu fratele Pit și m-am pregătit să plec să-mi iau diploma de la ,,Logos Bible Institute“, unde studiasem prin bunăvoința lui John MacArthur.
,,Frate Daniel, vezi să nu fii ca cei care-și atârnă o foaie de hârtie colorată pe perete și nu mai studiază nimic toată viața. Eu n-am diplomă, nici un fel de diplomă și asta mi-a dat sentimentul că sunt ,,neterminat“ și m-a făcut să muncesc toată viața. De fapt, eu n-am terminat nimic. N-am terminat școala, n-am terminat armata, n-am terminat Seminarul. Ca unul ,,neterminat“ muncesc încă, citesc ca unul care se tot pregătește … Scriu ca unul care mai are de dat lucrări … Studiază și dumneata, dar să n-o faci doar pentru diplome …“
M-am uitat preț de câteva zeci de secunde la acest om ascuns vederii pe jumătate, murdar de cerneală de tipar, care a umplut România cu cărți și a udat-o cu predici la Monte Carlo și Transworld, în vârstă, dar mult prea ocupat ca să se pensioneze … și mi-am zis: ,,Dacă dânsul le-a putut face pe toate acestea fără diplomă … de ce ai avea nevoie tu de una? S-o pui pe perete? Să o agăți de amvon? Să ceri un salariu mai mare?“
Concluzia a fost simplă: ,,Dați-vă mai încolo, frate Pit. Nu mă mai duc după nici o diplomă …“
În privința ajutorului pastoral:
,,Dumnezeu nu te duce în nici o situație unde să nu fie și El cu tine“. M-a văzut nemulțumit că n-a insistat mai mult să dădăcească pe cineva care cochetase cu păcatul și trecea acum prin chinuri amare.
,,Frate Daniel, dumneata ești acum ca omul bun care vede vasul de lut băgat de olar în foc, pentru arderea finală, pentru întărire, pentru fățuire. Din arșița flăcărilor, vasul strigă: ,,Vai! Mă doare! Scoateți-mă de aici!“
Dumneata, cu inimă bună, ești gata să bagi mâna în foc și să-l scoți de acolo, dar olarul îți spune:
,,Mai lasă-l! Încă nu e gata“.
N-o să poți purta durerile tuturor. N-o să poți să-i scutești de suferință. E tratamentul prin care vrea să-i treacă Stăpânul. Și El îi iubește. Și numai El știe cât trebuie să-i țină în flăcări pe unii. Când vei vedea vasul gata … o să înțelegi că El a știut ce face“.
În privința rugăciunii și a postului:
Când era la Timișoara, Liviu Olah a învățat de la fratele Pit să fie un om al rugăciunii.
Sora Tenzi, trecând peste discreția fratelui Pit, mi-a destăinuit într-o zi la Atlanta:
,,Pit are un carnet în care sunt trecute numele TUTUROR oamenilor pe care i-a păstorit vreodată. A început depe când era la Arad … Se roagă mereu pentru fiecare dintre ei. Îi taie numai pe cei despre care a auzit că au murit. De postit, Pit a început cu două zile pe săptâmână. Acum, că nu mai muncește atâta, postește patru zile pe săptămână, uneori chiar cinci“.
În privința singurătății pastorale:
Venit proaspăt în America, Nelu Gug a fost invitat să ia masa la familia Popovici. Ca un tânăr care nu vroia să scape ocazia, Nelu l-a întrebat pe fratele Pit:
– Care este secretul succesului dumneavoastră în slujirea de 17 ani la biserica Bellflower?
Răspunsul a fost scurt, dar vrednic de ţinut minte:
– Am colaborat cu oamenii, dar m-am încrezut numai în Dumnezeu.
În privința răsplătirilor:
Când m-a chemat la Los Angeles, fratele Pit lucra intens la tipografie. L-am găsit murdar până la urechi, cu tot felul de scule în mână, umblând la un „compozer” electromecanic vechi, cam de vârsta mea.
În scurtă vreme, prin amabilitatea unor tineri electroniști pricepuți, scoteam împreună din imprimantă prima revistă, gata așezată pentru tipar.
„Vedeți frate Pit, ce simplu este! Nu mai trebuie să tot reparați hârbul ăla. Nu ne mai chinuim să tăiem cu foarfeca și să lipim cu clei. Mult mai ușor și mai repede!”
„Da,” ne-a răspuns dânsul, ,,dar și răsplata voastră de la Domnul va fi mai mică! Eu știu că Domnul mă va răsplăti pentru toată migăleala mea și nu va uita de strădaniile mele. Nu căutați să vă fie întotdeauna ușor. Dumnezeu merită să-L slujim și cu transpirație și chiar cu … lacrimi.”
Altă dată, când priveam îmbufnat un teanc de cărți „greșite” la tipar, mi-a șoptit blând: „Nu te necăji, nimic nu-și pierde răsplata! Chiar și munca aceasta „zadarnică” nu va fi uitată. Dumnezeu se uită la inimă și va ști să răsplătească. Noi nu lucrăm doar pentru oameni, ci pentru Domnul.”
În privința locului pe care stă păstorul în adunare:
Majoritatea păstorilor, confirmând unele bănuieli ale Domnului Isus, aleg să stea în locurile din faţă în adunarea sfinţilor. Când nu s‑au urcat încă la amvon, ei stau „pe banca întâi”.
Spre surprinderea mea, fratele Pitt, care venea de obicei primul şi ar fi putut să‑şi aleagă orice loc din adunare, prefera să stea pe banca din spate, ultimul loc de la margine spre mijloc. Cred ca dânsul câştiga astfel două lucruri: putea vedea adunarea în întregimea ei, ca un veritabil veghetor, şi era prezenţa inevitabilă cu care trebuiau să se întâlnească toţi aceia care „întârziau” la casa de rugăciune. „Amin-ul” rostit de el din ultima bancă acoperea sonor toată audienţa şi stabilea parcă un ton sănătos al închinării.
În privința atenției în discuțiile pastorale:
Una din trăsăturile caracteristice ale unui Păstor cu „P” mare este capacitatea de a asculta cu atenție și de a înțelege. Ceea ce m-a impresionat întotdeauna la fratele Pit a fost felul în care te făcea să simți că atunci când vorbești cu dânsul ești cea mai importantă persoană din lume.
Între darul de învățător și acela de păstor este o mare diferență. Un învățător te ascultă cu mintea și este mereu gata să te întrerupă, ca să-ți dea o povață. Un „păstor” îți dă senzația că te ascultă cu amândouă urechile și mai ales cu …inima. Se spune că există cam trei trepte în această capacitate de a asculta și de a înțelege: treapta indiferenței, la care simți că vorbele tale zboară pe lângă urechile celui ce te ascultă, trepta simpatiei, la care simți că cel ce te ascultă reușește într-adevăr să te și înțeleagă și treapta „empatiei”, la care cel ce te ascultă îți dă senzația că ți-a luat asupra lui parte din problemele tale și te-a eliberat într-o mare măsură de „povară.”
Iată ce a spus despre capacitatea de a asculta un scriitor medic din Anglia:
„O parte esențială a abilității de a asculta este „identificarea”, o temporară punere de o parte a propriilor convingeri și prejudecăți, o abandonare a propriului cadru de referință și a dorințelor cu scopul de a experimenta lumea interioară a interlocutorului, de a încerca să te așezi în papucii lui. Această identificare a celui ce ascultă cu cel care îi vorbește este în esență o mărire și o extindere a noastră înșine, o dobândire a unor cunoștințe de care n-am avea altfel parte. Mai mult încă, din cauză că această „identificare” implică o abandonare temporară a propriei personalități, ea ne înlesnește o totală „acceptare” a celuilalt. Simțind această acceptare, vorbitorul se va simți din ce în ce mai puțin vulnerabil și din ce în ce mai înclinat să destăinuiască celui care îl ascultă. Pe măsură ce se întâmplă aceasta, vorbitorul și ascultătorul cresc în apreciere unul pentru altul și duetul acestui dans al dragostei poate începe.”
În privința vocabularului predicilor:
,,M-am străduit toată viața să așez hrană în ieslea de jos a oilor, nu în cea înaltă a boilor. Dumnezeu m-a trimis să dau hrană oilor. Pe boi să-i păstorească alții …”
În privința ispitei de a le face pe toate:
Învățătorul mediocru spune. Cel bun explică. Cel și mai bun demonstrează, iar cel mai bun inspiră.
În primii ani de ucenicie lângă fratele Pit l-am auzit spunându-mi: „Frate Daniel, să lași întotdeauna o margine de lucru pentru Domnul. Să nu vrei tu să rezolvi toate lucrurile. Sunt păstori care se poartă de parcă Dumnezeul lor ar fi neputincios sau în concediu. Tu să nu faci așa. În viața mea eu m-am învățat să spun ce cred că trebuie, să fac ceea ce cred că este necesar și apoi să aștept ca Domnul să facă restul. Să n-ai niciodată pretenția să faci tu totul. Lasă o margine de lucru pentru Domnul. Vei vedea atunci cum El este lângă tine și intervine cu puterea Sa.”
Probabil că în această „strategie de lucru” stă secretul reușitelor fratelui Pit. El n-a căutat să „le facă pe toate”, acceptându-și limitările omenești și făcându-I loc „Celui Atotputernic” să-Și împlinească voia. Cei din jur n-au priceput întotdeauna „ce se întâmplă”, dar au văzut rezultatele și s-au grăbit să-l proclame pe fratele Pit un „om al lui Dumnezeu”. Prin aceasta, ei au recunoscut implicit că Dumnezeu se implică personal în lucrarea fratelui Pit și-i transferă ceva din caracterul Său dumnezeiesc. De fapt, măreția nu este niciodată a oamenilor, ci doar împrumutată, ca lumina soarelui într-un bob de rouă.
În privința crizelor din Biserică:
A-ți place să predici este una, iar a-i iubi pe cei cărora le predici este alta!
Am fost cu fratele Pit Popovici să împăcăm doi păstori și două biserici aflate în ceartă. Unul din păstori venise după celălalt în localitate și acum îi rupsese o parte din turmă, deschizând o a doua biserică. În căldura „argumentației” l-am auzit pe fratele Pit spunându-i păstorului nedreptățit:
„Nu faci bine, nu cu răzbunare se câștigă inima oamenilor. Ai să-ți golești biserica. Dacă vrei să câștigi, fii înțelept și fii bun! Oamenii sunt niște „cerșetori după dragoste”. Merg acolo unde simt că sunt iubiți. Nu te supăra pe cei ce pleacă. Cheamă-i înapoi pentru o serbare de despărțire și mulțumeste Domnului în public pentru vremea în care ați slujit împreună. Fă-i să simtă că îi iubești din toată inima, indiferent dacă vor sta sau dacă vor pleca în altă parte. Când vor apare probleme în cealaltă adunare, și nu este Biserică unde să nu apară probleme, oamenii aceștia își vor aminti că undeva este un păstor care i-a iubit și îi iubește. Vor veni înapoi și vei fi mult mai câștigat atunci. Nu ține pe nimeni cu forța. Nu uita că oamenii merg până la capătul lumii pentru cineva care îi iubește. Fii tu un astfel de om”!
Mi-am dat seama atunci că este imposibil să-i ridici pe alții la un nivel mai înalt decât acela la care te afli tu însuți. Mărimea influenței pe care o avem asupra altora depinde de grija pe care le-o purtăm.
În privința deschiderii unei alte biserici:
Când disputa a ajuns la cote incandescente, fratele Pit a rostit în cuvinte o soluție duhovnicească nesperată: „Fraților, nu trebuie să ne despărțim, ci să ne împărțim. Orașul e mare și românii sunt răspândiți peste tot. Să mai deschidem o misiune în partea de sud și o alta în partea de Nord a regiunii.”
Iată niște cuvinte surprinzătoare și sublime prin simplitatea lor: „să ne împărțim, fără să ne despărțim.” A te despărți are întotdeauna o conotație negativă, implicând dușmănie și adversitate. A împărți un grup din motive strategice sau chiar și pentru liniștea fiecăruia exprimă o stare de maturitate duhovnicească în care nu se rup toate legăturile și nu se prăbușesc punțile lucrării împreună.
Așa a fost și așa mai este încă în Los Angeles, unde ,,o singură biserică baptistă“ se adună în două locuri deosebite din motive de strategie misionară. Trăim încă în această viziune a fratelui Pit.
În privința nemulțumiților care se mută dintr-o biserică în alta:
Anticipând pericolele unui asemenea aranjament, când m-a chemat să vin alături de el, fratele Pit Popovici a stabilit un principiu:
,,Frate Daniel, oamenii firești sunt mai râvnitori decât noi. Să nu accepți niciodată să te lupți la nivelul lor. Ridică ștacheta sus. Cheamă Biserica la post și la rugăciune. Predică Cuvântul și vei vedea că, pe tărâm duhovnicesc, ei nu rezistă că n-au suflu, nu sunt obișnuiți să trăiască la nivelul acela.
Vor veni unii de la mine și-ți vor spune că vor să se mute la dumneata pentru că Pit este așa și pe dincolo, iar ei nu mai pot … Alții vor veni la mine la fel, vorbindu-te pe dumneata de rău. Hai să facem o înțelegere: Nici unul din noi să nu primim nemulțumiții din cealaltă parte. Să nu primim mutări dintr-o parte într-alta decât cu acordul și recomandarea celuilalt păstor.“
Așa am făcut și … cât am făcut așa a fost bine.
În privința meritelor personale
,,Ați primit exemplarul din cartea ,,Amintiri cu sfinți“? Vi l-a trimis Daniela …“
,,L-am primit și chiar doream să te sun …“
Așteptam politicos și nerăbdător să aflu părerea dânsului despre ultima mea carte. Mare parte din cuprinsul ei erau și întâmplări pe care le trăisem cu dânsul. Altele erau amintiri cu nenea Richard, Simion Cure și alți ,,mai mari“ care-mi luminaseră cărările vieții.
,,Cam multă lăudăroșenie ai pus în ea … Mi-ai pus în seamă o sumedenie de lucruri pe care nu le-am făcut eu, ci Domnul …“
Am izbucnit în hohote de râs și am căutat să o întorc:
,,Astea sunt amintirile mele! Dacă Domnul va dori să spună și El ceva despre viața și activitatea dumneavoastră o va face cu siguranță în ziua evaluărilor … Deocamdată, acestea sunt amintirile mele și așa mi-ați rămas dumneavoastră în suflet …“
Ca elev crescut în tipografia de la biserica Bellflower, eram curios să aflu părerea dânsului despre cartea în sine și despre ,,calitatea“ scrisului. Țineam foarte mult la părerea ,,profesorului“ meu. Nu știam însă cum să aduc vorba … dar mi-a luat-o dânsul înainte.
,,Bine, bine. Domnul să aibă toată lauda … Să mai scrii …“
Și asta a fost tot. Asta e tot ce am obținut de la dânsul: ,,Să mai scrii …“ A fost însă destul și încă prea destul de la un om obișnuit să dea slavă numai … Domnului.
În privința structurilor parabisericești
Fratele Pit n-a fost un om al funcțiilor. Autoritatea lui nu s-a manifestat organizatoric, ci organic. Adevărata maturitate duhovnicească influențează nu instituțional, ci individual. Scingurele schimbări durabile sunt obținute prin dragoste, nu ,,diktat“! De aici și ,,paradoxala manifestare a autorității divine“ în problema relațiilor:
,,Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii“ (Ioan 15:17).
Când păstorii de pe coasta de vest s-au gândit să se organizeze pentru a păstra o bună comunicare între ei și pentru a colabora în lucrare, m-am trezit un mezin între niște frați mai mari: Iosif Serac, Vasile Brânzei, Aurel Popescu, Simion Cure. Fiecare și-a spus părerea, fiecare a făcut propuneri.
,,Ca să fie clar că nu este vorba despre un fel de șefie, a spus fratele Pit, eu zic să alegem în primul mandat de coordonator al lucrătorilor de pe coasta de vest pe Daniel. El n-are cum să se creadă mai marele nostru … “
Și așa a fost.
I-am dat dreptate și am militat apoi și eu ca pozițiile de coordonare și îndrumare să fie ocupate de păstori prin rotație. Cam așa a fost toți anii aceștia pe coasta de vest a Asociației. Respectul reciproc este o condiție absolut necesară acolo unde există intenția de colaborare și coordonare. Interdependența creștină nu se poate instaura decât între ,,egali“ care știu cât de important este fiecare mădular în trupul lui Christos.
În privința ambiției de a fi în frunte
Nu știu cum, dar fratele Petru Popovici a fost gata să se dea la o parte. Foarte rar l-am văzut luptând cu ambiție pentru ceva. Convingerea lui a fost că singurul strict esențial în lucrarea lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși. Noi, toți ceilalți, suntem dispensabili. Această convingere l-a făcut să nu accepte decât foarte rar funcții de conducere în Asociație. A preferat poziții de lucru, la revista Asociației sau la Calendarul Școlii Duminicale.
Când s-a hotărât să se retragă de la Bellflower și să plece la Sacramento, m-am dus la dânsul acasă și l-am întrebat: ,,De ce? Nu-mi închipui Los Angeles-ul fără dumneavoastră! Venim și noi la Sacramento?“
Mi-a răspuns: ,,Frate Daniel, simt că mi-am încheiat mandatul dat de Domnul aici. Eu n-am bătut niciodată cu pumnul în masă ca să fiu ascultat. Nu mi-am impus punctul de vedere. I-am lăsat pe alții să vorbească mai întâi, iar eu am tras concluziile la urmă. Dumnezeu a făcut ca vorbele mele să fie primite și acceptate de ceilalți. Autoritatea vine de la Domnul. Acum, aici nu mai este așa. Este semn că trebuie să mă retrag în altă parte și să vină un altul. Dumnezeu vrea să dea autoritatea Sa altuia, nu mie.”
Paradoxal, această atitudine i-a adus peste ani o poziție de autoritate pe care nu o mai are nici unul dintre păstorii în viață. M-am uitat la oamenii care-l ascultau în sala bisericii. Cuvintele dânsului erau ca loviturile unui ciocan plecat să despice stânca. Inimile erau cercetate și răspundeau cu interes la intensitatea celui care le predica. Fratele Petru Popovici le vorbea ,,ca unul care avea putere”.
Pribeag la răscruci de vremi 