9. Roma – în căutarea unei noi identități

Ce se pierde când nu mai ai nimic? Ce rămâne când totul se schimbă? Cât din ceea ce suntem astăzi în America mai este ceea ce am fost în România?

Ieri am fost la un birou de pensii să traduc pentru o româncă. Mi-a spus că a avut o experiență neplăcută. S-a întâlnit cu alte două românce care înjurau birjărește și se mușcau una pe alta. ,,Domnule, Daniel, am avut spaima că sunt iar în România! Vi s-a întâmplat vreodată așa ceva?“

Bineînțeles că mi s-a întâmplat! Și iată cum. Eram la coada interminabilă de automobile care așteptau să treacă prin vamă din Ungaria în România. Am deschis radioul și am prins nerăbdător un post cu muzică populară. M-am dat jos și am vrut să stau de vorbă cu ceilalți șoferi … I-am văzut pe toți cu țigarea în gură și i-am auzit înjurându-i în toate felurile pe funcționarii de la vamă. M-am îngrozit! Nu de ei, ci de mine … Am avut dintr-o dată sentimentul că n-am plecat niciodată din România. Că așa sunt și eu; că acesta mi-e neamul și America a fost doar o frumoasă dar iluzorie realitate, un fel de ,,fata morgana“.

Să o luăm însă încetișor, ca pe canapeaua unui bun psihiatru … relaxați-vă … liniștiți-vă … spuneți-mi ce vă vine în momentul acesta în minte …

Cum de-am ajuns noi la Roma?

În primul rînd, am ajuns la Roma pentru că ne-au data afară din România.
După așteptarea tensionată de după ,,fomularele mari“, la oficiul de pașapoarte din București ne-a așteptat o surpriză neplăcută. Mai mult de jumătate din cei veniți acolo au avut neplăcerea să primească ,,pașapoarte maro“, adică fără cetățenie. Dezbrăcarea de identitatea legală română a fost bruscă și brutală. Dezbrăcarea de identitatea sufletească nu s-a produs la fel de ușor. S-a lăsat cu scandal. Am văzut oameni care până mai ieri erau gata să facă greva foamei pentru a scăpa din ,,raiul comunist“,din România, dar acum protestau că ,,proprieterii“ raiului comunist îi declarau nevrednici să se mai întoarcă înapoi. Priveam la oameni care n-au avut curaj, ca cetățeni, să se certe cu regimul, dar acum, ca necetățeni, se luau la harță cu el! Pașaportul maro însemna că deveneai automat ,,persona non grata“, o persoană căreia îi era interzis să se mai întoarcă vreodată pe teritoriul României.

,,Cartea de despărțire“

Iată de unde mi se trage numele de BRANZAI

Am ajuns un spectru așteptând …

Valabil DOAR pentru IEȘIRE

VIVA Italia!

Adevărata viză pentru America

Drept să vă spun, când m-am văzut în această situație și eu m-am revoltat. Mi se făcea un abuz. Cineva, în afară decât mine, hotăra fără să mă întrebe, identitatea mea și viitorul meu. Într-un plan sentimental, țara care mă născuse mă arunca afară din casă și-mi spunea răstit că n-am ce să mai caut înapoi acasă. Fusesem desmoștenit! Ne-au luat nu numai ce aveam, ci și ce eram! De avut n-am avut mai nimic al nostru, doar puțina mobilă din garsonieră și câteva vase de bucătărie. Le-am mutat bucuroși la familia Morcan din Iași, ca să avem acolo un cui al lui Pepelea pe care să-l vizităm din când în când. Ne-au luat însă ceea ce eram, ne-au desființat ca ființe umane, ne-au șters din cartea neamului românesc. Ni se dădea o ,,carte de despărțire“ oficială. Se ținuseră de cuvânt. N-au vrut să aibe un al doilea Brânzei în România. M-au aruncat afară.

Cinci ani de zile după această dezbrăcare de identitatea română m-am simțit un fel de ,,fiu al cerului“ aflat doar în călătorie pe pământ. Era singura cetățenie pe care o mai aveam și singura cetățenie care conta la urma urmei:

,,Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos“ (Filip. 3:20).

În Italia însă m-am simțit omenește ca un ,,fiu al ploii“, un copil al nimănui, un străin printre străini, nicăieri la el acasă. Umblam parcă dezbrăcați, oricâte haine puneam pe noi. Ne era sufletul gol. Se rupsese ceva înăuntru.

Îmi aduc aminte că în noaptea dinaintea plecării din România, oricât de mult dorisem să plec, n-am putut dormi. M-am furișat în dormitorul părinților dornic să-i mai privesc odată. Mi s-a pus un nod în gât și m-au podidit lacrimile. Eram sigur că n-am să-i mai văd niciodată. Sub regimul comunist, ei n-aveau voie să plece în vizite afară din țară. Din cauza pașaportului maro, nici eu nu mă mai puteam întoarce să-i văd. Gândul acesta m-a prăbușit într-un atac de panică. Cum va fi? Ce voi face?

Din cerul său înalt, Dumnezeu zâmbea și râdea iar de mine. În planurile Lui, pe care nu le cunoșteam atunci, comunismul avea să cadă în doar câțiva ani, iar părinții mei aveau să vină la mine în California, să-și petreacă anii cei mai lipsiți de griji din viață.

În ziua în care ne-am dus la aeroport, au venit de la Arad cei din familia lui Daniela. Mi-a fost tare jenă. Am uitat să vă spun: când m-am dus să o cer de la părinți ca soție, am spus familiei Ban, care puseseră actele să plece la fata lor de la Detroit, că mă căsătoresc cu o singură condiție: ca ei să accepte că fata lor nu va pleca niciodată din țară. Vorbeam categoric, cu o atitudine de erou. Le-a fost greu, dar au acceptat. Dumnezeu a râs de mine din cerul Său înalt. Știa încă de pe atunci că vom ajunge în Detroit înaintea lor.

Șocurile acestea ne-au făcut să simțim că ne fuge pământul de sub picioare. Nu mai eram români, dar nu eram nici americani. Nu mai aveam nici o cetățenie, nici o identitate națională, dar ne simțeam satisfăcuți pentru că eram siguri de cetățenia noastră cerească. Timp de cinci ani, până când ni s-a dat cetățenia americană, ne-am simțit legați de cer într-un mod trainic. Știam că dacă ar fi venit Domnul, ne-ar fi luat cu siguranță ,,acasă“.

În al doilea rând, am ajuns la Roma pentru că Italia funcționa ca gazdă intermediară în procesul de imigrare american (Third Country Process). Din prudență, America avea un filtru de imigrație în Italia. Cei ce veneam cu avionul stăteam la Roma, iar cei ce fugiseră peste graniță, așteptau ,,în camp“, la Latina. Mai era încă un lagăr de refugiați sub țările comuniste în Austria, la Traischirhen. Interpolul și FBI-ul mai verifica odată corectitudinea informațiilor din dosarele noastre. Cei care au mințit, au rămas prin Europa. Viața din ,,camp“-urile de refugiația  fost, pe alocuri, cruntă. Noi, cei de la ,,pensione“ am avut condiții de confort și civilizație. Cei din campuri au stat uneori în condiții precare. Au existat conflicte interetnice violente. Albanezi băgau spaima în toți ceilalți. Un prieten mi-a povestit că au găsit dimineața o țeastă în apropierea dormitoarelor. Femeile, mai ales cele care fugiseră singure, o duceau cel mai greu. Bănuiala unora a fost că țările comuniste trimeteau înadins ,,oamenii lor“ ca să facă viața din camp un iad pentru cei ce îndrăzniseră să fugă peste granițe. Au fost cazuri când oameni care au sperat că au scăpat definitiv de țările comuniste au fost răpiți de pe stradă și întorși acolo.

Am auzit printre români care au fugit din țară prin Iugoslavia că sârbii se ,,specializaseră“ în trierea celor prinși că au trecut granița. Pe unii, care se pretindeau creștini, îi puneau să spună ,,Tatăl nostru“, să cânte cântări creștine sau să țină o scurtă predicuță. S-a întâmplat însă și altfel …

Într-o Duminică dimineața a venit hotelierul la grupul celor fugiți din România și le-a explicat că în curte sunt două autobuze: unul îi va duce pe cei ce doresc să meargă ,,la adunare“, iar celălalt este pentru un meci de fotbal internațional care va fi pe stadionul orașului. Puțini s-au urcat în autobuzul pentru Biserică și mulți s-au înghesuit în celălalt. Numai că ,,celălalt“ i-a dus direct …în România. Întâmplarea mi-a fost relatată de un frate ,,pățit“, după ce a făcut 6 luni de pușcărie în România. El s-a scuzat astfel: ,,Fraților, nu fusesem în viața mea pe un stadion. Am vrut să văd și eu, măcar o dată, un meci de fotbal …“

Au fost însă și destule cazuri în care sârbi i-au dat înapoi pe români pentru vagoane cu sare primite din partea guvernului României …

Pensiojne Dina

Mortadella

La Roma, am stat la Pensione Dina. Italienii erau plătiți de statul american să ne găzduiască și să ne dea de mâncare. ,,Mafioții“ trăgeau cât puteau de fonduri și ne hrăneau numai atât cât să nu ne lase să murim de foame. Pentru că macaroanele erau ieftine și se umflau în burtă, am fost hrăniți cu paste făinoase cât pentru două cincinale! Dimineața ne dădeau, pe lângă ceai și pâine, câte o felie de mortadella, dar nu știu nici până astăzi cum de reușeau s-o taie așa de subțire! Puteai să vezi soarele prin ea! Cu puținele mele cunoștințe de limba italiană, am învățat-o pe Daniela să se ducă la bucătăreasă și să ceară ,,un poco di pane“, un mic supliment pentru bărbații de la masă.

În toată pensiunea nu puseseră nici un televizor, nici măcar unul singur în sala de așteptare de la recepție. Ne-am dus în vizită la niște români care stăteau la un hotel și acolo am văzut pentru prima dată un televizor color. Am făcut ochii mari de uimire. Nu uitați că plecaserăm dintr-o țară în care totul era alb-negru, mai mult negru …

Televizoarele color din Italia sunt pe sistemul PAL, iar acesta dă o extraordinară claritate culorilor. În Rusia și Europa de est se emite pe sistemul SECAM, iar în America în sistemul NTSC. De ce nu s-a făcut o uniformizare mondială? Pentru că fiecare putere regională a preferat să-și țină ,,supușii“ alăptați la sursa proprie de informații. Cine deține controlul informației controlează opinia publică. Europa occidentală n-a acceptat ca populația să-i fie alimentată nici de americani și nici de ruși, si … invers. Fiecare țară vrea să dețină monopolul informațiilor care circulă pe teritoriul ei. În felul acesta populația poate fi hrănită la nesfârșit cu minciuni. Apariția Internetului și circulația informației deasupra sistemelor specifice diferitelor continente a schimbat în mare situația, dar restricțiile și cenzurările persistă. Nu se compară însă cu ceea ce era atunci.

Blocada informațională ne-a făcut în România să credem minciuna că lumea capitalistă era ,,în putrefacție“, oamenii dormeau pe străzi și societatea era blocată de greve nesfârșite și manifestații de protest. Doar când am ieșit în ,,libertate“ am înțeles că nimeni nu face grevă când nu merge economia ca să nu-și piardă locul de muncă, pentru că la porțile uzinelor stau șomerii la coadă. Grevele se declanșează când economia duduie, când producția este insuficientă și când patronii au teribilă nevoie de muncitori. Atunci este momentul în care oamenii muncii pot să amenințe cu încetarea producției și să-i șantajeze pe patroni. Nu întâmplător cei din transporturi fac greve în preajma marilor sărbători anuale, când lumea ia cu asalt gările și aeroporturile …

În loc să găsim oameni săraci dormind pe străzi, Roma ne-a oferit o cu totul altă imagine. Nu uitați că Daniela era însărcinată în luna a patra și ochii noștrii nu văzuseră niciodată atâta abundență și varietate de alimente. În prima zi în care am ieșit în oraș împreună cu o altă pereche de tineri adventiști, soția prietenului meu ne-a făcut să ne întoarcem repede la pensiune. Plângea continuu la gândul că cei de acasă nu vor vedea niciodată ceea ce vedeam noi. Ne-a fost imposibil să o oprim din plâns.

În preziua decolării de pe Otopeni, părinții noștri ne-au trimis la Aprozarul din colț să cumpărăm niște cartofi, hrana săracului, ca să pregătească ceva pentru cei veniți de la Arad. Am stat la coada tradițională și, când am ajuns în față, între Daniela și vânzător s-a încins o dispută. Cartofii erau așa cum veniseră de pe câmp, pline de pământ. Daniela nu dorea să cumpere pământ și s-a apucat să separe bulgării de cartofii din tas. Vânzătorul a sărit ca ars:

,,Unde te crezi cucoană? Eu i-am primit pe bon cu pământ și tot cu pământ trebuie să-i vând. Sunt din pământ, sunt cu pământ. I-am primit cu pământ, îi vând cu pământ! Ce vrei să rămân în pierdere?“

Daniela s-a făcut că nu-l aude și a continuat să dea bulgării de pământ înapoi. Vânzătorul i-a aruncat cartofii înapoi în grămadă și a zis:
,,Următorul! Că doamna nu vrea să cumpere“.
,,Ba bineînțels că vreau să cumpăr, că de-aia am stat la coadă. Vreau însă cartofi, nu pământ“.

Lumea a început să vocifereze. Nici ei nu doreau să plătească pentru pământ. Vânzătorul a început să strige și mai tare. Eu am întors-o pe Daniela cu fața la mine și i-am șoptit: ,,Daniela, mâine plecăm. Lăsăm în urmă toate astea. N-are rost să încerci să-i schimbi. Daniela! Mâine plecăm!“

Nu știu dacă m-a auzit sau a fost doar o coincidență, dar l-am auzit pe vânzător justificându-se: ,,Ce credeți că în alte părți este altfel? Credeți că în America se vând cartofi fără pământ?“

Mi-am adus aminte de cuvintele lui când am ajuns în Italia și apoi în America. Pentru ,,aspectul comercial“ cartofii din occident erau parcă spălați, rași, tunși și frezați. Parcă fuseseră frecați cu periuțele de dinți …

Iată câteva imagini despre România din care am plecat noi. Vă mai aduceți aminte?

La Otopeni era cât pe aici să nu ne lase să plecăm. Parcă se jucau de-a șoarecele și pisica cu noi: ne dădeau puțin drumul și puneau apoi iar laba pe noi. Profitând de lipsa unei adeverințe ne-au separat de restul pasagerilor și ne-au dus într-o cameră, unde ne-au pus sub paza a doi soldați. Presimțeam că vor veni iar să-mi propună nu știu ce angajamente, pe care eu le refuzasem cu atâta înverșunare. N-au venit. Au vrut probabil doar să ne chinuiască până în ultima clipă, ca să ne ia dorul de a mai veni înapoi.

Ne-am îmbarcat după ora decolării. Toți ceilalți pasageri s-au uitat să vadă cine sunt cei pentru care s-a ținut avionul la sol. Am văzut în ochii lor o mustrare mută. Erau toți tensionați. Plecau, dar nu le venea să creadă. O doriseră atât de mult că acum nu mai aveau nici un fel de răbdare. Așteptau să se vadă odată ,,dincolo“. Când, după aproximativ 45 de minute de zbor, căpitanul a anuțat pe stația radio că tocmai am trecut granița și suntem în Iugoslavia, tot avionul a izbucnit în aplauze. La Roma, drumul de la aeroport până în oraș ni s-a părut o explozie de culori. După cenușia Românie, reclamele multicolore de pe marginea șoselei și apoi jocurile de lumini ne-au surprins ca pe niște copii veniți din provincie la târgul mare de la oraș. Nu mai văzuserăm așa ceva și eram copleșiți de emoții.

La ieșirea din pensiune, pe strada îngustă erau magazine lângă magazine, majoritatea la demisol, toate burdușite cu produse. Fiecare metru cub era îndesat cu tot felul de marfă. Și noi, care ne obișnuiserăm în România cu rafturile goale și cu magazinele pustii … Ori de câte ori mă gândesc la timpul petrecut la Roma îmi răsună în urechi strigătele negustorilor din Piața Vitorio Emanuele, de lângă gară: ,,Cento mile lire! Cento mile lire!“

N-avem însă bani italieni. Dumnezeu a făcut că ne-am întâlnit pe stradă cu tata fraților Căpușan din Cluj și, văzând-o pe Daniela însărcinată, dânsul ne-a cumpărat prima înghețată ,,adevărată“. Gelata italiana a fost cea mai gustoasă delicatesă pe care o gustaserăm vreodată!

Am stat cu totul în Roma cam 11 zile. Deși urmăream zilnic să vedem dacă ne apar numele pe listele de plecare spre America, ne-am străduit să le folosim și ne-am dus să vedem Vaticanul, Coliseumul și am fi dorit să vedem și catacombele. Pe mine m-a luat însă o criză teribilă de sceatică. Umblam frânt de spate, gemând printre zâmbetele pricinuite de surprizele extraordinare pe care le vedeam la tot pasul.

Gara Termini – stingheră și cu o poșetă goală

Daniela copleșită de abundență

Pe urmele martirilor din Colisseum

O pofticioasă în luna a patra.

Ca printr-o minune, depresia mea și atacurile de panică au dispărut. Am mai așteptat câteva zile, iar apoi m-am dus să arunc la coșul din hol cutiile cu Rudotel și Distonocalm. Din reflex, am privit în coș. Mi-a venit să plâng și să râd. Coșul era plin de cutii de Rudotel și de Distonocalm, semn că se ,,vindecaseră“ și alții care veniseră împreună cu noi. Slavă Domnului! Nu degeaba se spune:

,,O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă“ (Proverbele 13:12).

În al treilea rând, am ajuns la Roma pentru că așa trebuia pentru un fiu al Romei. Numele capitalei Italiei se află în primele patru litere din numele țării din care am plecat, Roma-nia. Departe de a se considera daci turcizați sau slavi maghiarizați, locuitorii spațiului carpato-dunărean țin din toate puterile să se numească ,,urmași ai Romei“, fii ai lui Traian și Decebal. După dobândirea libertății de a circula în afara granițelor în 1989, românii au plecat care încotro, dar în 2017 un milion aleseseră să stea în Italia. Le-a fost mult mai ușor să învețe limba și s-au simțit foarte aproape de temperamentul și cultura italienilor.

Ce-am simțit când am ajuns la Roma? Suficient să vă arăt ce versuri am scris atunci:

Precum un fruct căzut spre rădăcini
S-a-ntors din drum și-și află-acuma rostul,
Tot astfel ne-nțelegem astăzi sorțul,
Căci noi la Roma nu suntem străini!

Ne-am grăbit să mergem în centrul istoric ca să vedem ,,columna lui Taian“ pe care erau sculptați în bazorelief prizonieri daci. Ruinele erau în reparații, dar tot am văzut columna. În inimile noastre, răscrucea a apărut și mai dureroasă. Ce suntem de fapt? Daci, romani, români, italieni? Vom fi vreodată americani?

Europa era pe atunci un loc al naționalismelor puternice. Germanii îi numeau disprețuitor pe cei ce veneau la ei în țară ,,auslander“. Fiecare neam se simțea bine la el acasă și n-avea mare chef de musafiri. Am simțit-o pe pielea mea. Când am revenit în Europa peste câțiva ani, la Frankfurt m-au urmărit câțiva arabi care îmi văzuseră pașaportul de America. Pentru că trebuia să stau în aeroport peste noapte, un polițai m-a sfătuit grijuliu să-i stau prin preajmă … ca să fiu bine.

În Paris, sub turnul Eiffel, n-am scos-o în nici un fel la capăt cu un schimbător de bani. Dacă i-aș fi spus că sunt român m-ar fi scuipat în ochi. Dacă i-aș fi spus că sunt evreu aș fi avut parte de același tratament. Dacă i-aș fi spus că sunt american, m-ar fi înjurat de toți președinții … Mi-am ținut gura și m-am întrebat:

,,Oare de ce nu putem fi toți doar ființe umane? De ce nu ne putem trata ca frați în aceeași familie a lui Dumnezeu?“

Singurul răspuns pe care l-am primit atunci a fost:

,,Pentru că nu suntem toți purtători de cruce. Asta ne face așa de străini unii față de alții“.

O identitate ,,la purtător“!

În Roma, și mai târziu în America, am descoperit că omul își are casa cu sine, ca melcul. Trăim în cercuri concentrice. Cercul întâi, EU; cercul doi, FAMILIA MEA; cercul trei, PRIETENII MEI; cercul patru CUNOSCUȚII MEI; cercul cinci, CONCETĂȚENII MEI, etc.

În emigrare, cei care își au cu ei familia o duc mai bine, cei care reușesc să-și refacă urgent un anturaj de prieteni o duc și mai bine, cei care se integrează cu familia și cu prietenii într-o biserică o duc cel mai bine. La un moment dat, unul din românii de aici întreba cu tâlc: ,,Acasă suntem români, la biserică suntem români, la sindrofii onomastice suntem tot cu românii. Unde sunt americanii din Los Angeles? Pe undeva pe aici … îi tolerăm și pe ei …”

Nimeni nu are prietenie cu ,,milioanele de concetățeni“. Trăim intens în cercurile mai mici. Echilibrul ni-l dă faptul ca suntem ,,acasă” în familie și în cercul nostru de prieteni. Faptul că suntem între 340 de milioane de americani sau între 200 de milioane de europeni, nu ne afectează în prea mare masură. Parașutați-mă împreună cu Daniela în oricare colț al lumii și vă garantez că mă voi simți mai ,,acasă“, decât dacă aș fi, fără ea, în casa părintească de la București.

Ridicată la palierul duhovnicesc, mica mea digresiune de mai sus se reduce la fraza: ,,Oriunde îmi pot pleca genunchii înaintea lui Dumnezeu sunt acasă“. Fraza nu-mi aparține, ci a fost spusă de un lider creștin european de acum câteva secole care a fost forțat să plece în exil din cauza persecuției.

O identitate dată de umblarea cu Dumnezeu

La Roma, Dumnezeu a ținut neapărat să ne arate că este alături de noi, că este gata să ne poarte de grijă, că este în continuare preocupat de problemele noastre. Iată cum a fost:

Din Arad, una din verișoarele lui Daniela s-a căsătorit cu un student african venit să studieze avocatura și a plecat apoi cu el în Angola, unde au avut doi copii. Geta și Daniela au fost prietene bune. S-au botezat chiar în aceeași apă. Înainte de a pleca din România am aflat că Geta, Pedro și copii vor face o vizită părinților din Arad și vor trece prin … Roma. Sigur că ne-ar fi făcut o mare bucurie să ne vedem cu ei, chiar și doar pentru câteva minute, dar … cum să dai de ei fără să știi când sosesc și unde cazează? Eu am spus că nu se poate. Daniela s-a apucat însă să se roage și I-a cerut Domnului să facă o minune. M-am rugat și eu, dar spun sincer că n-am avut credință. Aveam toate șansele să trecem unii pe lângă alții ca două vapoare învăluite-n ceață. Mi se părea nerezonabil să-I ceri lui Dumnezeu să-ți găsească acul în carul cu fân! Cum să te întâlnești ,,din întâmplare“ cu cineva în mijlocul unei populații de câteva milioane? Ei bine, Daniela a crezut. Dumnezeu a văzut-o, a ascultat-o și s-a-ntâmplat minunea!

Într-una din zilele peregrinărilor noastre prin cetatea veche, înconjurați de o mare de oameni și cu privirile îndreptate mai mult spre ziduri decât spre oameni, cu cine dăm nas în nas, aproape să ne călcăm unii pe alții pe picioare? Cu Pedro, cu Geta și cu copiii!

Răscrucile sunt locuri în care cresc alternativele. Ele determină diferența între ceea ce ,,am devenit“ și ceea ce ,,am fi putut fi în altă parte, pe alt drum“. Pentru cei ce poartă crucea lui Christos, răscrucile sunt locuri de sărbătoare a călăuzirii. Un rob n-are voie să aleagă. El trebuie să se ducă acolo  unde îl trimite Stăpânul, acolo unde se va împlini voia Stăpânului pentru el, voia aceea bună, plăcută și desăvârșită.

Ce este schimbarea identității?

Majoritatea românilor au dorit să plece din ,,raiul comunist“. N-o puteau face. Nu degeaba l-au numit ,,lagărul țărilor comuniste“. Nelu Brisc, prietenul meu de pe coasta de vest a Americii, păstor la Portland, ne-a povestit o anecdotă care ilustrează realitatea descrisă mai sus:

,,Un om bătrân din Tinăud, unde Nelu Gug fusese păstor o vreme, când în România erau anii ăia grei de lipsuri, necazuri, greutăți, … era afară din cale de greu, s-apropie de el și-i zice:
,,Auzi, frate Nelu, te duci în America să te operezi de inimă?“
,,Da, frate, uite am pașaportul, am aprobările … Mă duc să mă operez de inimă“.
,,No, dacă vii înapoi să te duci să te opereze și de cap.“

Nu este ușor să vă scriu ce am de spus. Nu sunt sigur că mă veți înțelege. Ne despart gardurile atâtor experiențe ,,personale“. Am să încerc totuși …

Aș dori să mă întorc în Italia, măcar pentru câteva zile. Sunt sigur însă că n-aș putea retrăi sentimentele pe care le-am avut atunci. După 35 de ani sunt … american. Nu mai sunt român, mi-am schimbat identitatea, deși ori de câte ori mă uit în oglindă mă întâlnesc cu românul din mine.

Da, am ajuns în Italia! Ca mine au făcut alte sute de mii de români plecați din comunism să trăiască în capitalism, plecați din ortodoxie să trăiască în lumea eticii protestante anglo-saxone. Ce vreau să spun? Am să mă explic …

+++

Dacă tot am ajuns la acest subiect fundamental pentru fiecare dintre noi, dați-mi voie să anticipez capitolele următoare și să vă spun concluziile mele despre procesul de schimbare al identității la români.

Identitatea română în textele lui Pleșu, Patapievici și Liiceanu

Voi pleca de la un text al lui Horia-Roman Patapievici, publicat în cartea ,,O idee care ne sucește mințile“. Fragmentul ales explică specificul caracter-comportamant imprimat de istorie popoarelor est europene care au trăit în ortodoxie. Apoi voi spune cum am văzut schimbarea românilor odată ajunși în America.

Iată textul lui Patapievici:

,,România le apare străinilor şi nativilor deopotrivă o ţară inclasabilă, stranie, imposibil de prins într-o formulă. „Nu rimează cu nimic“, spunea Cioran despre ea în 1956: e „un rezumat al neantului sau o materializare a imposibilului.

Deşi europeană şi de cultură occidentală, România e europeană fără a fi occidentală. Ne-fiind occidentală, nu este nici orientală. Nu e nici balcanică, nici central-europeană. Iar când e ceva, e şi altceva pe deasupra sau nimic din ce te aştepţi. Prima deosebire majoră faţă de Occidentul a cărui cultură o împărtăşeşte, constă în faptul că România a devenit modernă fără a fi trecut printr-un Ev Mediu feudal şi regal, şi fără a fi cunoscut Renaşterea. Renaşterea, ca mecanism cultural al reînvierii valorilor si ca aspiraţie sufletească faţă de un absolut actualizabil, cât şi Evul Mediu, ca tradiţie instituţională şi condiţie intelectuală obligatorie a formării modernităţii, sunt specialităţi mai degrabă occidentale decât bizantine.

Or, România, dacă aparţine vreunei lumi – ne putem îndoi de asta! — , aparţine acelei lumi paradoxale şi magnifice care a fost prelungirea Imperiului Roman până la jumătatea secolului al XV-lea: Bizanţul.

Un Bizanţ care a fost cucerit de, şi încorporat mai apoi în, Imperiul Otoman, imperiu care a dominat Europa de Sud-Est până în secolul al XlX-lea. Or, ce este Bizanţul? Este, rapid spus, creştinătatea ortodoxă: o creştinătate care, spre deosebire de cea latină, s-a dovedit incapabilă să îşi asigure supravieţuirea sub forma unui stat universal apt să îi confere drepturi politice.

Din punctul de vedere al raporturilor religiei cu drepturile politice, creştinătatea ortodoxă este acea ramură a creştinismului global care s-a format intr-un stat moştenit de la o cultură care îi era ostilă (Imperiul Roman; păgânismul) şi a fost forţată să se adapteze la un stat construit după model bizantin în vederea protejării unei religii ostile (Imperiul Otoman; Islamul).

Iată cum formula Arnold J. Toynbee acest paradox:

In Imperiul Otoman, corpul principal al creştinătăţii ortodoxe a fost înzestrat, în urma năvălirii unor stăpânitori de altă credinţă şi de altă cultură, cu un stat universal fără de care societatea creştină ortodoxă nu mai putea exista, dar pe care se dovedise neputincioasă să-l înjghebeze ea singură. Astfel încât creştinii ortodocşi au fost nevoiţi să plătească scump pentru incapacitatea lor socială, prin aceea că au încetat să fie stăpâni în propria lor casă.

Cuceritorii musulmani care s-au aşezat şi au statornicit pax ottomanica pe meleagurile lumii creştine ortodoxe au cerut să fie răsplătiţi pentru aceasta, pentru serviciul politic pe care-l aduseseră supuşilor lor creştini, sub forma unei discriminări religioase.
Iar aici, precum în alte locuri, adepţii confesiunii dezavantajate au ripostat devenind experţi în îndeletnicirile la care activităţile lor fuseseră restrânse cu de-a sila. (Arnold J. Toynbee, Studiu asupra istoriei, Sinteză a volumelor I-VI, trad. de Dan A. Lăzărescu, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 182.)

In ce au devenit experţi supuşii creştini ai legii otomane, membrii discriminaţi religios şi excluşi de la viaţa politică ai statului universal otoman? Au devenit experţi în înşelarea autorităţii, în practica socială a dublului limbaj, în practica deopotrivă socială şi intimă a duplicităţii sufleteşti şi mentale, în ocolirea legii; pe scurt, au devenit experţi în dezvoltarea tuturor acelor comportamente nonpolitice care asigură supravieţuirea cuiva care este şi discriminat, şi exclus în viaţa de zi cu zi a unei societăţi politice. Această expertiză în duplicitate şi înşelăciune faţă de un spaţiu public ostil a devenit experienţa morală de referinţă a populaţiilor creştine din Imperiul Otoman.

Societăţile care sunt condamnate să trăiască în state care le persecută nu sunt numai lipsite de drepturi, ele sunt văduvite, în mod fundamental, de cadrul de referinţă public şi comun al adevărului si al rectitudinii morale.

Statul nu este numai un garant al drepturilor: este şi un îndreptar a ceea ce este comun, public şi drept. Or, dacă dreptul nu mai este al tău, atunci tragerea lui pe sfoară devine singurul tău drept. Aşa s-a ajuns ca ortodoxia aflată sub Islam să dezvolte filozofii politice aproape inversate faţă de cele dezvoltate de catolicismul care si-a făurit state proprii. Diferenţa nu provine din faptul că am avea de-a face cu creștinisme diferite, ci din experienţa politică radical diferită. Ceea ce este politic în sensul teoriei politice pentru unii, care sunt suverani ori reprezentaţi, este anti-politic ori nonpolitic pentru alţii, care sunt supuşi, excluşi, exploataţi ori călcaţi în picioare.

Această experienţă morală fundamentală faţă de stat şi faţă de spaţiul public, pe care Islamul a generat-o în populaţiile ortodoxe, ca răspuns la politica sa de excludere şi de persecuţie, nu a făcut decât să fie reactualizată şi întărită prin excluderea şi persecuţia la care aceleaşi populaţii, acum modernizate, au fost supuse de către statele comuniste şi dictatura ideologiei comuniste.

In sensul lui Toynbee, societăţile ortodoxe din estul Europei, cărora le-a lipsit un stat propriu în timpul dominaţiei otomane, au continuat să fie lipsite de un stat propriu şi în perioada confiscării statului modern de către dictatura comunistă. Acest fapt a creat o distorsiune majoră în relaţia oamenilor din Est cu spaţiul public, cu spiritul public, cu morala publică şi cu interiorizarea spiritului legilor (ca să vorbim ca Montesquieu).

Dacă n-ați reușit să parcurgeți tot textul lui Patapievici, îl rezum la o singură frază: istoria i-a făcut pe români ,,șmecheri“, oameni incapabili să se conducă singuri și condamnați să vadă pretutindeni structuri de autoritate care îi persecută. Răspunsul lor tipic este neseriozitatea și ,,descurcăreala șmecheră“ care sfidează regulile și caută obsesiv să păcălească autoritățile.

Așa am ajuns și eu în Italia și tot așa am ajuns și în America. Occidentul, și mai ales America, ne-a oferit însă confruntarea cu normalitate, cu structuri sociale care nici nu te persecută, nici nu te avantajează, ci te susțin și te dirijează să-ți găsești și să-ți ocupi locul care ți se potrivește.

Identitatea propriei valori

Libertatea funcționează asemeni unui uriaș vas de decantare în straturile căruia fiecare dintre noi ne odihnim exact la nivelul densității (valorii) personale. Altfel, chiar și o floare mutată dintr-un strat în altul se ofilește pentru câteva zile. Ea își revine însă și se dezvoltă în măsura în care patul germinativ în care stă este plin de ceea ce-i trebuie pentru creștere.

Am să vă dau un exemplu: Când a ajuns în Los Angeles, Petru Popovici nu s-a bucurat de sprijinul financiar al unei biserici baptiste pentru că aceasta … nu exista la ora aceea. Harnic, s-a angajat la o companie care făcea cutii de carton. Necalificat, a fost angajat să care cu un cărucior foile de carton evacuate de o presă și să le ducă în dreptul unei mașini care făcea operația următoare. Foarte ordonat din fire, Petru Popovici nu s-a mulțumit să lase foile de carton claie peste grămadă, ci, înainte de a le transporta, le-a aranjat frumos ,,la linie“, unele peste celelalte. Cel care supraveghea procesul de producție l-a văzut ce face, l-a notat într-un caiet și l-a mutat ca operator la o altă mașină, una care avea nevoie de un om atent care să așeze foile de carton exact între ghidajele care le prelua. Schimbarea locului de muncă i-a adus și o creștere corespunzătoare de salariu, așa că fratele Petru le-a povestit tuturor românilor despre ,,amabilitatea“ celui care-l promovase.

Aceștia au zâmbit înțelegător și i-au vindecat naivitatea: ,,Cel care va mutat s-a gândit la profitul companiei în primul rând, nu la câștigul dumneavoastră! La operația pe care o făceați inițial, compania câștiga pe oră $9, dintre care vă plătea cam $3 ca salariu. La noua poziție pe care ați primit-o, în urma operațiilor pe care le faceți, compania câștigă cam $16 pe oră, dintre care dumneavoastră vă plătește $4. Așa este făcută lumea pe aici. Toți profită și toți câștigă. Fiecare este promovat atât de sus cât câștig maxim poate aduce companiei. Crește corespunzător și salariul lui. Nu se fac favoritisme. Fiecare ajunge să capete ,,câte parale face“. Nu te persecută nimeni, dar nici nu te favorizează nimeni.“

Schimbând climatul României cu cel al Americii, românii au trebuit să schimbe ceva și în caracterul-comportamentul lor. Primul lucru la care au trebuit să renunțe, și nu le-a fost ușor, a fost tocmai ,,șmecheria“. A trebuit să-și însușească o altă etică decât aceea a lui ,,ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim“.

Am sponsorat și am ajutat să se reașeze în America sute de români. Bucuria mea a fost să văd cum cei care au acceptat foarte repede această schimbare de identitate au ajuns să înflorească, să se dezvolte, să devină exemplare umane de cea mai înaltă calitate. România s-ar putea mândri oricând cu ei, dar … nu-i mai are.

Identitatea românească prin ochii unui evreu

După ,,revoluția“ din 1989, un cunoscut evreu s-a dus în România să vadă ce afaceri ar putea face. S-a întors dezamăgit de ,,șmecheria“ de acolo. I-am cerut lămuriri. Iată ce mi-a spus:

,,Daniel, dacă m-ar fi lăsat, două lucruri m-ar fi tentat să încep o afacere acolo: apele minerale și stuful din Deltă. Aș fi vândut apa minerală arabilor pe petrol, iar petrolul l-aș fi vândut vest-europenilor. Stuful este una din singurele surse reînnoibile de celuloză, iar de celuloză este nevoie în toată lumea. În contextul nebuniei ecologiștilor, stuful din Delta Dunării poate aduce sute de milioane de dolari“.

I-am dat dreptate, dar am adăugat: ,,Poate că un bine tot le-ai făcut … le-ai deschis ochii și se vor găsi unii care să demareze pentru ei afacerile sugerate de tine“.

,,Mă îndoiesc“, mi-a răspuns el. ,,Sunt prea mulți șmecheri și hoți“.
,,Lasă, lasă că sunt hoți și în America, ca peste tot de altfel …“
,,N-ai dreptate. Hoții de aici sunt o minoritate suportabilă, ca purecii de pe un câine sau de pe un măgar. Ei pot să sugă sângele, pentru că există animalul și … trăiește! În România nu există câinele, nu trăiește măgarul care să tragă cinstit la jug. Toți sunt pureci și păduchi; toți vor să fure. Asta duce la blocaj de dezvoltare. Închipuie-ți că ai lua un pumn de pureci și păduchi și i-ai pune pe toți într-un borcan. Cât ar trăi? Cât s-ar putea suge unii pe alții? Vezi! Cam aceasta este acum situația în România și de aceea acolo nu va fi bine în curând“.

L-am ascultat cu îmi diseca fără milă țara și neamul. Nu mi-a plăcut ceea ce mi-a sus, dar … a trebuit să-i dau dreptate. Evreii ăștia știu ei ce știu …

Identitate transformată prin mărturia unui creștin chinez

Emigrarea te ajută să o iei de la început, să-ți reprogramezi identitatea și, de ce nu, să ți-o așezi la un palier superior. Există o noblețe a copiilor lui Dumnezeu care întrece însă orice formă temporară de civilitate, de nivel cultural. Sigur, traseul prin Italia și apoi reașezarea în America ne-a oferit șansa unei reeducări sufletești. Totuși, cele mai înalte exemple de caracter frumos le-am întâlnit și aici la ,,purtătorii de cruce“, la frații lui Isus Christos. Răscrucile vieții ne-au prilejuit întâlnirea cu creștini de pe alte continente.

Ca să nu mă bănuiți de nu știu ce ,,americanisme“, am să vă dau exemplul unuia venit în America de pe continentul asiatic, doctorul Harvey Yung. Este omul prin care Dumnezeu ne-a îngrijit sănătatea și care ne-a scăpat din câteva situații de mare criză.

Iată ce scriam în jurnalul meu personal la finalul anului 2014:

,,În sfârșitul acesta de an, cam din prima noapte de colind, un virus s-a furișat în sănătatea mea. Am dus-o pe picioare până sâmbătă, dar duminică am căzut la pat, iar luni m-am dus la doctor. Chinezul nostru, doctor de familie, m-a anunțat că e vorba de o infecție venită din sinusurile de deasupra ochilor, coborâtă în fosa nazală și scursă spre laringe și faringe, cu o destinație precisă și periculoasă, plămânii mei. Sperietura asta m-a făcut să accept cu mult entuziasm tratamentul lui destul de tare. La plecare, doctorul Yung s-a uitat în computerul lui la fișa mea și și-a dat seama că nu prea îmi place să-l vizitez deși este un om extraordinar. A observat că n-am venit să discute testul anual făcut în urmă cu câteva luni. Nu m-a mustrat, deși a pierdut banii pe care ar fi trebuit să-i primească de la asigurarea medicală pentru vizita aceea pe care nu i-am făcut-o. A zâmbit și mi-a dat de înțeles că, dacă mor din infecția asta, mor perfect sănătos pentru că rezultatele controlului anual au fost foarte bune.

Duminică seara am avut frisoane așa cu nu-mi aduc aminte să mai fi avut de foarte multă vreme. Nu reușeam în nici un fel să mă încălzesc, oricât mă înfofoleam și oricât mă acopeream în pat cu plăpumi și pături. Tremuram așa cum am tremurat astă vară în Alaska sau cum tremură piftia la apropierea cuțitului.“

L-am cunoscut pe acest doctor creștin prin 1987, în circumferința unui HMO foarte bine reglementat. Deși mai erau și alți medici acolo, l-am preferat pe el din cauza unei întâmplări nefericite și aproape nefaste …

Daniela se accindentase la picior, cam la nivelul tibiei, între genunchi și gleznă. Rana nu era periculoasă, dar era cât pe aici s-o încurcăm din cauza tratamentului. Cei din familia Ban au fost dintotdeauna adepții tratamentelor naturiste, așa că Daniela a acceptat să pună pe rană ,,propolis“, recomandat ca un desinfectant foarte puternic. Numai că în loc să vindece, tratamentul a agravat situația. Piciorul s-a umfat, s-a învinețit și a început să supureze. Am alergat urgent la clinică. Adunați repede la sfat, câțiva medici au diagnosticat: ,,Cangrenă și, probabil, amputare urgentă“.

Noi am stat pe gânduri și, palizi de groază, am cerut un răgaz de gândire … Dintr-un alt cabinet a apărut atunci acest chinez tânăr și volubil, care a cerut să vadă și el despre ce este vorba. Spre deosebire de ceilalți, dr. Yung ne-a întrebat: ,,Când s-a întâmplat? Ce tratament ați făcut? Ce ați pus pe rană? etc.“

I-am spus de ,,propolis“ și fața i s-a luminat dintr-o dată. Ne-a spus repede: ,,Nici o amputare! Asta nu e cangrenă, ci este alergie la propolis“.

Ceilalți doctori au bombănit câte ceva, au contestat opinia lui, dar … noi am luat-o ca pe literă de Evanghelie. Ne dădea o șansă! A urmat un tratament urgent pentru desensibilizare și totul s-a încheiat cu bine. După această experiență nu-i de mirare că ne-am lipit de el și l-am ales ca medic de familie.

Peste numai câteva luni însă, dr. Yung ne-a primit întunecat la față și foarte serios. Spre surprinderea noastră, ne-a informat că pleacă din sistemul HMO, pe care-l consideră o fraudă medicală, un fel de medicină industrială. Într-adevăr, cei din HMO erau obligați să reducă durata standard a vizitelor medicale cam la 15-20 de minute și să facă un anumit număr limită de vizite zilnic.

,,Asta nu este medicină! Asta este o afacere. Eu am jurat că tratez oameni. Nu pot să-i neglijez și să-i tratez pe bandă rulantă. Îmi deschid un cabinet medical particular. Știu că nu voi mai câștiga la fel de mult, dar am să fac medicină pentru oameni, nu pentru funcționari și afaceriști. Am obținut de la HMO dreptul de a vorbi cu fiecare dintre pacienții mei și să-i invit să vină după mine. N-o să am de la început condițiile de aici, dar mă voi strădui să fac o medicină mai bună“.

Identitatea creștină l-a forțat să aleagă o cale mai grea în viață, dar ne-a tras și pe noi după el, infectându-ne cu integritatea lui.

Am să vă mai spun încă o întâmplare cu el. Era cam prin vara anului 2007 sau 2008. Fusesem invitat să merg cu misiunea tinerilor româno-americani din bisericile baptiste și pentecostale în misiune prin Moldova și România. Programul cerea să trecem și prin Piatra Neamț. Ori … la Piatra Neamț eu avusesem cu câțiva ani înainte o cădere psihică, un atac de panică și o reîntâlnire cu depresia care mă-ncătușase în ultima perioadă petrecută la Pașcani înainte de plecarea în America.

De ce-o făcusem? Pentru că cu o seară înainte, la biserica din Piatra Neamț, cei prezenți au ținut neapărat să mă laude puțin înaintea musafirilor lor americani cu care venisem și să le povesteacă ,,persecuțiile de pe vremea când alergam dintr-o parte în alta, sub amenințarea comuniștilor“. În ciuda protestelor mele, mi-au cerut să traduc cuvânt cu cuvânt poveștile lor. N-am crezut că o să mă afecteze. Imediat după miezul nopții însă am sărit din pat ca un resort în capul oaselor, cu o inimă care se zbătea să-mi iasă din piept și cu o gheară care mă strângea de beregată. Eram găzduiți la aceeași casă toți ,,americanii“. Am încercat să nu trezesc pe nimeni. M-am plimbat prin sufragerie și am crezut că pot aștepta ivirea zorilor. Ceilalți m-au simțit însă și au venit să vadă ce se întâmplă. Le-am spus sincer. N-aș fi putut să-i păcălesc pentru că se vedea pe mine că nu sunt bine. M-au pus în genunchi și s-au rugat pentru mine. M-am rugat și eu, dar … totul a fost în zadar. Nu m-am potolit decât după ce am sunat în Los Angeles în acel ceas de noapte și i-am spus Danielei: ,,Nu mă interesează ce faci! Vinde casa, vinde masa, dar ia-mi imediat un bilet de avion ca să vin acasă…“

Mă aflam deci înaintea unei alte călătorii în România, trebuind să trec din nou prin Piatra Neamț, să-mi confrunt stafiile trecutului. M-am dus la dr. Yung și i-am spus care este situația. Știam că este un frate creștin și mă va înțelege. I-am cerut să-mi dea o rețetă ca să iau la mine niște Xanax pentru situații de urgență. M-a ascultat cu atenție, a zâmbit cu simpatie și, spre surprinderea mea, mi-a zis:

,,Nu-ți dau nici o rețetă, dar îți promit că vei fi bine. N-o să ai nici o depresie. Pleacă liniștit.“

Liniștit, liniștit! Pleacă liniștit! Asta s-o creadă el. Nu m-am dat plecat nici măcar din cabinetul lui. L-am privit ca un cățeluș plouat și rugător care invoca milă. Mi-a răspuns ca un om tare în credință.

,,N-o să ai nimic. Nu-ți trebuie pastile. Am alt tratament. Îți promit că eu și cu cei din grupul nostru de rugăciune ne vom ruga pentru tine pe toată durata călătoriei. Pleacă liniștit!“

De data aceea, doctorul a acordat asistență spirituală păstorului …, iar păstorul dădea din colț în colț. N-am avut nici o șansă să-l înduplec, așa că m-am înduplecat pe mine și m-am ridicat la înălțimea identității creștine de la care îmi vorbise el. M-am cățărat pe credința lui! M-am dus în România, am fost la Piatra Neamț, am venit și … a fost bine, a fost chiar foarte bine. Rugăciunile lor m-au ajutat mai mult decât m-ar fi putut ajuta toate pastilele din lume.

Identitatea – o problemă de creștere continuă

Plecați din România ne-am dobândit treptat, treptat o identitate națională nouă. Procesul n-a fost rapid și nici ușor.

Românii au un fel al lor de a fi. Identitatea este o carte de vizită, nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul ființei, care te prezintă oriunde, oricând și oricui. Ea se exprimă prin felul în care te îmbraci, cum te comporți în familie, în biserică, în societate, prin felul în care conduci bicicleta, căruța sau mașina; prin felul în care îți alegi prietenii. Toate adeveresc, fără grai, ce fel de caracter ai tu. Faptul că îți ții cuvântul sau ți-l calci, că ești punctual sau veșnic întârziat, că ești ordonat sau dezordonat, că privești lucrurile de fond sau doar pe cele de suprafață, că iubești curăția sau că te complaci în murdărie fac parte din identitatea ta. Studiată de specialiștii din Washington pentru încadrarea în forțele NATO, personalitatea românilor s-a dovedit a fi, în limbajul lor, ,,feminină“. S-a observat că suntem lipsiți de inițiativă, greu de organizat și lipsiți de virilitate războinică. Românii n-au ieșit niciodată în afara granițelor ,,să cucerească“ alte teritorii sau națiuni. Specificul lor a fost ,,să reziste eroic“ (ca la Mărășești) și să prefere să bombănească sub o autoritate străină, decât să-și ia în mâini propria soartă. Nu întâmplător, printr-un reflex demn de psihanalizele lui Freud, imnul României este ,,Deșteaptă-te, române!“ Citiți-i încă o dată textul și le veți da dreptate americanilor.

Când am plecat din România am fost impresionat de Italia. După ce m-am întors din America spre bătrânul continent am aflat că europenii îi socotesc pe italieni un fel de țigani ai Europei. Ca ,,american“ mi-e din ce în ce mai greu să mă încadrez în ocul acesta de-a superioritatea etnică. Statele Unite ale Americii sunt un creuzet uriaș în care dispar diferențele dintre etnii, un malajor în care suntem mai întâi măcinați, iar apoi amestecați într-o identitate nouă, tolerantă și binevoitoare.

Procesul de dobândire a identității țării în care ai ajus se numește proces de asimilare. Există chiar și un ,,coeficient de asimilare“ specific oricărui om și, generalizând, al oricărui popor. De exemplu, germanii și ungurii au un coeficient de asimilare redus. În schimb românii au unul din cele mai mari procente de asimilare., iar aceasta este foarte mult în folosul lor. La două, trei generații, românii se contopesc cu populația țării în care s-au mutat.

Din experiența mea personală și din asistența pe care le-am oferit-o altora să se reașeze în America în ultimii 45 de ani pot spune ceva despre  procesul acesta de schimbare a identității.

Ca declarație de principiu, trebuie să spun că cei plecați de acasă trec prin trei etape inevitabile și foarte bine definite:

1. Etapa ,,supraviețuirii” într-o altă cultură, când fiecare se străduiește cu disperare să-și ,,recreieze” o oază de românism în cultura țării în care au ajuns. Este un fel de schizofrenie cu o personalitate dedublata în care trupește trăim intr-o lume, iar afectiv într-alta. Ziarele și știrile ,,din țară” sunt ca medicamentele sau ca portța zilnică de drog.

2. Etapa ,,adaptării”, când curiozitatea și mai ales nevoia de progres personal ne fortează să învățam ,,sistemul” noii țări ca să-l putem folosi spre propașirea proprie.

3. Etapa ,,identificării”, în care interesul imediat este redirecționat spre lumea apropiata, ,,cealaltă” pierzându-și importanța și rămânând doar ca un ecou sentimental.

TEOLOGIC vorbind, ,,Al Domnului este pamintul cu tot ce locuieste pe el“  și peste tot ar trebui să ne simțim la fel. Suntem, din punctul lui Dumnezeu de vedere, „străini și călători”, în ,,căutarea unei patrii mai bune”, careia îi facem cu mâna ,,de departe” (Evrei 11).

PSIHOLOGIC vorbind, orice patriotism este în esență o forma de egoism generalizat. Identificarea tribala cu un anumit grup este o pedeapsă tributara turnului Babel.

SOCIOLOGIC vorbind, personalitatea noastra aparține unei anumite culturi, este produsul unui anumit grup etnic. Trecerea dintr-un astfel de mediu într-altul este dureroasă și se face cu atât mai greu cu cât virsta este mai înaintată.

EVREIESTE vorbind, există o ,,strategie a exilului!  Aflat in panica robiei babiloniene, Israelul a primit o scrisoare paradoxala din Ierusalim. Dumnezeu le recomanda cea mai bună metodă pentru a o duce bine acolo.  Nimeni nu este mai înțelept să poată contrazice această metodă. Dovada valorii ei stă în faptul că Israelul a supraviețuit ca neam și ca persoane oriunde au ajuns în lumea aceasta.

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel, către toţi prinşii de război pe care i-am dus din Ierusalim la Babilon:‘Zidiţi case şi locuiţi-le; sădiţi grădini şi mâncaţi din roadele lor! Luaţi-vă neveste şi faceţi fii şi fiice; însuraţi-vă fiii şi măritaţi-vă fetele, să facă fii şi fiice, ca să vă înmulţiţi acolo unde sunteţi, şi să nu vă împuţinaţi.Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!’ (Ieremia 29:4-7).

Pentru cei ce pot și vor să înțeleagă, în ascultarea de acest mesaj stă ascuns ,,secretul”, ,,cheia” succesului evreilor din toata istoria diasporei lor. AScultând de această strategie a exilului, oriunde ajung, evreii reușesc să se ridice, prin râvna și pricepere, în straturile superioare ale societații autohtone. Schimbați-le numele,  schimbați-le portul și limba, ca celor trei tineri și Daniel în Babilon. Asta nu-i impiedică în nici un fel să se simta, în inimile lor, evrei.  Ilustrând acest paradox social, Albert Einstein spunea: ,,Dacă reușesc în cercetările mele vor spune toți: Iata ce a facut germanul Einstein! Daca eșuez, vor spune: „N-a reușit nimic jidanul acela …”

Parafrazând textul din cartea profetului Ieremia, Dumnezeu le-a spus evreilor cam așa:

,,Dacă vreti să vă fie bine în Rusia, fiți cei mai buni ruși! Dacă vreți să vă fie bine în America, fiți cei mai buni americani! Dacă vreți să vă fie bine în Austria … Câți mai știu azi că acel Karl Marx a fost evreu, că Sigmud Freud (tatăl psihanalizei) a fost evreu, că Mendhelson a fost evreu, că Motzart a fost evreu, că Petre ROMAN și tatăl lui au fost evrei, că marea majoritate a câștigătorilor de premii Nobel sunt, sub dublă identitate natională, evrei?

ISTORIC vorbind, toate popoarele care au avut valuri mari de emigrație sunt popoarele de mare respirație și progres. Jumătate din populația Noii Zeelande este olandeză. Intâlnești italieni în toate colțurile lumii. Vecinii sârbi trag sevă din mai toate țările lumii. Până și comunistul Tito a înțeles că este mai bine să-ți lași cetățenii să plece ,,la lucru” pe alte meleaguri.

Chestia cu ,,fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea” a adus numai pagubă și prostire generală. Cei ce refuza contactul și confruntarea cu celelalte culturi se autocondamnă la sterilitate și slăbiciune. Țările care s-au închis în ele însele sunt azi lipsite de ,,vitalitatea” celor care dau tonul în simfonia sociala contemporanâ. Numai din interacțiunea cu celelate culturi și popoare ne poate veni progresul. Dacă jumatate din populatia Romaniei ar pleca în străinătate, în numai câțiva zeci de ani, cealaltă jumătate ramasa în țară ar dobindi o conștiinta mondială și un nivel material și spiritual net superior închistării noastre istorice.

În fiecare 20 Iulie, în satul Negreni este hramul sfântului Ilie. Vin oameni din toată țara și chiar din toata lumea. Acum s-a construit o clădire noua a bisericii, cu banii celor ,,plecati”. Ce s-ar fi făcut Negrenii dacă toți fiii satului ar fi rămas acasă? Ar fi fost Negreniul mai bine? Ar fi fost oamenii mai deștepti și mai pricepuți? Nu cred.

La nivel național, doar plecarea ,,la studii în străinătate” a copiilor de boieri a dus la bruma de progres democratic făcut de România în preajma anilor 1848. Nicolae Iorga spunea că ,,o călatorie în străinatate echivalează cu absolvirea unei universitâți.”

Identitatea unei persoane, ca și a unei națiuni, ar trebui să se schimbe, să crească valoric de-a lungul anilor. Pentru noi, transplantarea în America a însemnat tocmai o foarte bună ocazie pentru așa ceva.

Publicitate