7. Pașcani – vremuri rele, oameni buni

Nietzche a spus:  ,,Se poate aprecia calitatea unui om dupa cantitatea de singuratate
pe care o poate suporta“. N-aș puta spune că am trecut cu bine la această probă …

Pașcani! Candidatul perfect pentru ,,târgul în care nu s-a întâmplat niciodată nimic“, o urbe așezată nehotărât, nici la șoșeaua națională, nici pe Siret, jumătate în luncă, lângă linia ferată, mereu amenințată cu inundațiile, jumătate pe deal, unde puteai fugi fatalist și tipic pentru istoria României, ,,la vreme de nevoie“. Oraș rupt deci în două jumătăți, cusute nefericit printr-o scară cu mult prea multe trepte pentru confort …Logitech Exif JPEG

Pașcani! Un orășel adormit, împins artificial spre importanță de Ceaușescu prin construirea unei fabrici de perdele, a uneia ,,de zahăr“ și a unui spital județean, aflat în construcție chiar în anii când am stat noi acolo …

Ce a reprezentat Pașcaniul pentru mine?

A fost în primul rând un loc în care n-am ajuns de voie, ci de nevoie, predestinat deci parcă să nu-mi placă. Venisem doar să stau puțin, înainte de a fi instalat păstor la Iași și să mă mut acolo.

În al doilea rând, Pașcaniul a fost locul în care am experimentat din plin ,,realizările comunismului“. Orașul era așezat prea departe de pădurea Moțca, unde se afla ,,Hanul Ancuței“ și mult prea aproape de crescătoria de porci, lipită simbiotic de fabrica de porci, de unde era alimentată cu borhotul de sfeclă rămas din prelucrarea zahărului. La Fabrica de perdele lucrau femeile scoase de la munca câmpului, iar la fabrica de zahăr lucrau venetici ca și noi veniți de pretutindeni.

Noile obiective industriale cereau brațe noi de muncă, iar Partidul comunist demarase rapid construcția unor cartiere de blocuri pentru cei care veneau din alte părți. Pe lângă cochetele case cu curte din cartierul vechi, noile blocuri păreau excrescențe monstruoase de beton, veritabile depozite umane, tumori ale îmbolnăvirii sociale, semnul inconfundabil al ne-grijii Partidului pentru demnitatea umană.

La început, pe noi ne-au găzduit într-un ,,cămin muncitoresc“ insalubru, cu baia comună la capătul culoarului. Am petrecut câteva nopți de groază, presărate cu țipetele bețiilor și violurilor care țineau toată noaptea. Apoi ,,am primt“ repartiția într-o garsonieră dintr-un bloc cenușiu, încă neterminat. Prin nu știu ce logică, constructorii din România făceau mai întâi blocurile și numai la sfârșit căile de acces, așa că la întoarcerea acasă ne înfundam până peste glezne în mocirla de șantier, cărând totul pe culoare și apoi în garsoniere.

2172791461_e0ffbe4440_o

Prin 1991, ne-am întors în România cu fetele noastre, Christine și Sarah, ca să-și vadă și ele ,,rădăcinile“ din care au ieșit. Printre altele, am revăzut garsoniera din Pașcani și le-am prilejuit o întâlnire periculoasă cu gara din Arad:

Când sora mai mica a Danielei, Dorina, a venit să stea un timp cu noi am trăit un accident unic, tragi-comic. Noaptea, în drumul dela gară la bloc, bâjbâind pe întunerec, mă țineau amândouă de braț, una la stânga, iar cealaltă la dreapta. Vorbeam tare ca să alungăm câinii, când bufff, am căzut toți trei într-o groapă de canal. ,,Între două nu te plouă“, spune zicală, dar pentru mine ,,între două“ a însemnat că nu m-am lovit de marginile de beton ale gropii. S-au lovit ele în schimb. A doua zi, pe lumină, ne-am dus să vedem groapa. Era absurd de mică și ne-am mirat cum de am încăput toți trei în ea …

În plină criză economică națională, Pașcaniul a fost lovit crunt. Mai întâi, parcul de taximetre a fost redus la jumătate, asta însemnând că din cele două taxiuri nu mai circula decât unul. Apoi, magazinele au rămas dintr-o dată goale, vânzătoarele fiind mereu într-un fel de stânjenitoare prezență ca să vândă … nimic.

În marea criză de alimente, oamenii încercau să facă haz de necaz ca să supraviețuiască. Îmi aduc aminte că eram în cofetăria din culmea dealului, unde mă adăpostisem să aștept curmarea deluviului de afară. Peste oraș ploua ,,cu găleata.”

Eram numai eu singur și vânzătoarea. De afară, a pășit înăuntru un ,,domn”, îmbrăcat într-un trenci lung care-i dădea o înfățișare distinsă. Nu știu de ce venise, dar, ca să-și facă de treabă, omul s-a uitat pe rafturile care acopereau trei din cei patru pereți ai cofetăriei. Pentru a masca lipsa de articole de specialitate, și ca să justifice cumva prezența și salariul unei vânzătoare, pe toate rafturile erau rânduite frumos, unul lângă altul, zeci, sute de borcane cu … muștar. Întreaga cofetărie era pavoazată în culoarea iute a muștarului.

Cu un zâmbet pe jumătate uluit și pe jumătate ștrengar, omul în trenci și-a dres puțin glasul, iar apoi a rostogolit spre vânzătoare niște cuvinte molcoame, calde, rotunde și colorate ca niște baloane de bâlci:

“Tovarășa vânzătoare, … aveți cumva … din întâmplare, ceva … muștar?”

Am izbucnit toți trei într-un râs poznaș și complice, într-o veselie pornită cumva subversiv împotriva ,,organelor comuniste de conducere și de Stat”. Râsul nostru dovedea că omenia n-a pierit și că, în ciuda tuturor supravegherilor și a terorii exercitate de Securitate, mai păstram încă în noi bunul simț și sănătatea intelectuală.

Garsoniera primită de la Fabrica de zahăr s-a dovedit a fi totuși cadoul ideal pentru doi tineri căsătoriți. Nu puteai să pleci ,,în altă cameră“ și să trântești ușa în urma ta. Trebuia să stai în acea singură cameră, din care erau decupate la colțuri o bucătărie minionă și o baie minusculă. Din lipsă de spațiu, erai forțat să te împaci foarte repede. Îmi aduc aminte că cineva ne-a întrebat pe atunci:
,,Cum vă împăcați?“
Am răspuns:
,,Foarte bine și foarte des“.
Fiind însă așa de departe și de părinții mei și ai lui Daniela, toată lumea a rămas cu ideea că noi am avut o căsătorie perfectă încă de la început.

Din fericire, găsisem de cumpărat o mobilă adecvată perfect, care se făcea ziua fotoliu, iar noaptea se transforma într-un pat. Cu spălatul aveam mari probleme. Glumind, oamenii locului spuneau că ,,Apa caldă vine tot pe țeava de apă rece“. Pe țeava de apă caldă nu venea nimic. Fratele meu ne adusese de la București un ,,termoplonjor“ uriaș cu care ne încălzeam cada din baie, la fel cum își încălzeau alții ceaiul și cafeaua. Colac peste pupăză, am luat într-un an ,,râie“ și a trebuit să fierbem în fiecare zi așternutul și hainele de corp. Ne-am dat peste tot cu o alifie de sulf. Am făcut-o cu mai multă râvnă, cu cât vedeam că nu ne mai trece mâncărimea de piele. Când ne-am dus să ne arătăm la doctor, am aflat că râia ne trecuse de mult, dar ne chinuiam singuri cu alifia. Pierdusem boala, dar ne chinuiam cu tratamentul!

Caloriferele, ca mai toate din vremea aceea, erau mai mult un obiect de decor, decât o sursă de căldură. Bine că eram noi tineri …

Daniela lucra 12/24 la Fabrica de zahăr. Asta însemna că mergea la lucru 12 ore consecutiv, iar apoi stătea acasă 24. Programul era nimicitor. Lucra ziua, apoi noaptea, ziua și iar noaptea. Organismul era scos total din ritmul circadian, nemaiștiind când să doarmă și când să stea treaz. Iarna, drumul ei pe jos de acasă până la Fabrică era o aventură prin nămeți. Sunt convins că ați auzit de viscolurile din Moldova … Sosea acasă înghețată bocnă, cu căciula trasă pe ochi și cu fularul până peste nas. Păstra doar o ,,vizieră“ îngustă prin care să vadă pe unde merge. Era țeapănă și mă ruga să o ajut să își dea jos căciula și paltonul.

,,Tehnologia“ de la fabrică era în stadiul de copilărie. S-a spart un furtun cu apă fierbinte și Daniela a fost opărită la picioare. S-a chinuit mult. Venea Tudorel Sfatcu, pe atunci student la medicină în Iași, să o panseze tot la câteva zile. A rămas pentru toată viața cu niște cicatrice urâte la gleznă. Cicatricile din suflet, mult mai mari nu i le-a văzut însă nimeni. Oamenii sunt răi, iar viața în ,,colectivul de muncă“ al laboratorului din fabrica de zahăr a fost dificilă. Cu zahărul a mai fost cum a mai fost, dar ,,produsul“ mult trâmbițatului ,,om nou, de tip socialist“, întârzia cu încăpățânare să apară.

În al treilea rând, Pașcaniul a fost locul în care am întâlnit unii dintre cei mai frumoși oameni din România. Iosif Morcan m-a învățat o lecție:

,,Dumnezeu va lua de pe pământ numai două lucruri: Cuvântul Său și oamenii Săi. Doar astea sunt ale Lui acuma. Restul va arde, va fi distrus. Să ne concentrăm și noi prioritar asupra acestor două“.

Vremurile grele de la Pașcani au făcut să iasă în evidență și mai vizibil oamenii buni. Am să vă scriu ceva despre familia Teodorescu, despre familia Hogaș și despre securiștii și oamenii Partidului din Pașcani.

Teodoreștii

Inginerul Teodorescu era un om prețuit și iubit de oamenii atelierelor CFR. Dânsul, într-o vreme de persecuție cruntă și de marginalizare a ,,pocăiților”, se dovedise indispensabil  și ocupa una dintre pozițiile principale din intreprindere. Locuia la una din casele ,,cu curte“, semn că se număra printre familile foarte respectate din oraș.

Ca să înțelegeți ce au însemnat ei pentru noi am să vă redau ,,O poveste cu două piane“ din cartea ,,Amintiri cu sfinți“:

Primul pian este gata să fie vândut de o profesoară universitară din inima Bucureștiului care se pregătește să plece definitiv din țară la rudele ei din Canada. Casa este mare, frumos mobilată, iar pianul este integrat armonios în decorul camerei de zi. Câteva cărți și niște lucrușoare așezate cu gust pe pian întregesc ,,ca la expoziție” o imagine cu aromă ,,clasică.” Totul în jur miroase a liniște și eleganță.

Cumpărătorul este un proaspăt parvenit, îmbogățit peste noapte și probabil peste gemetele multora. Chipul lui este arhetipul unui ,,burghez gentilom” din operele lui Moliere. L-am întâlnit însă și în alte vremuri, pe care le traversează mereu constant și întotdeauna egal cu imaginea lui de impostor cultural, de om purtător de mască, de asudat, rău mirositor, pomadat cu tot felul de parfumuri ,,scumpe”. L-am cunoscut în timpul lecturilor obligatorii din timpul liceului sub numele de ,,Dinu Păturică”, om fără suflet, cocoțat fălos peste edificiul unui morman de suflete ucise. Și l-am revăzut multiplicat în noianul de ,,intelectuali și ingineri proletcultiști” ai comunismului, cu studii falsificate, dobândite la ,,seral” și la comandă, ,,pe puncte”.
Omul venit să cumpere nu se târguiește la preț. Plătește cât i se cere, flămând după filigranul acela de noblețe care plutește deasupra pianului. Îl vrea așezat în casa lui cea nouă, cea goală, cea clădită ,,la vedere”, să stea ca un spine în ochii rivalilor săi de aceeași teapă.

Gazda dă să ia obiectele așezate deasupra pianului. Surprins și supărat, cumpărătorul o oprește brusc:
,,Nu, doamnă, le cumpăr pe toate, îmi place așa cum stau pe pian. Vă dau oricât costă. Eu nu știu să cânt la pian, dar vreau să-l așez chiar așa cum este la mine acasă.”

Gazda zâmbește înțelegător și tolerant, chiar prea tolerant după părerea mea. Oricum, ea va pleca foarte curând departe de astfel de oameni, chiar foarte departe …

Ca un scârțâit care-i sfâșie visarea, ca un behăit vulgar nelalocul lui într-o sală de concerte, cumpărătorul continuă:

,,Da, … doamnă, … niște clape de rezervă n-aveți? …”

Cel de al doilea pian este obosit, vesel și stă în camera de zi a locuinței familiei Teodorescu din Pașcani. Povestea pianului dintâi mi-a adus-o în minte pe cea de la Pașcani, trăită de mine ca într-un miraj prin anii 1979-1980. Într-unul din albumele mele cu fotografii există niște pagini grupate sub tema: ,,Vremuri grele, oameni buni.” Din același capitol evoc și amintirea familiei Teodorescu.

Dacă valoarea unei persoane se măsoară prin diferența dintre ea și nivelul mediului care-o înconjoară, familia Teodorescu a fost una din cele mai remarcabile familii pe care le-am întâlnit vreodată. Într-un oraș tern și adormit, dânșii erau o familie elevată în muzică, tehnică, filosofie și teologie.

Acasă la familia Teodorescu, sora Marta organiza serate muzicale și șezători de discuții distinse. Ca o oază în deșert, casa familiei lor era mereu deschisă pentru cei ce doreau ,,ceva pentru suflet”. Acolo l-am întâlnit și pe prietenul meu de mai târziu, inginerul Nelu Chițescu, care venea periodic de la Iași să predice în adunarea creștinilor după evanghelie din Pașcani și devenise unul ,,de-al casei”.

Mai toți copiii sorei Marta, româncă de extracție germană, cântau la pian. Îi ascultam cu plăcere interpretând piese complicate compuse de pianiști celebri. În sărăcia Pașcanului, pianul acela asaltat de mânuțele lor îndemânatice strălucea ca un altar de civilizație la care se aduceau jertfe de pioșenie și de exaltare a sensibilităților. Carmen, Eduard, Valentin și Iulian, au trecut rând pe rând prin școala sorei Marta.
,,Un, doi, trei, … un, doi, trei, … Ține măsura! Fii atent la digitație! Un, doi, trei, …. un, doi, trei, …”

Îmbogățiți și desăvârșiți la acea școală de frumos, copiii au ajuns astăzi oameni în toată firea care compun ei înșiși muzică și cântă spre dezmierdarea și înălțarea multora. Pe pianul familiei Teodorescu s-a zămislit în multe suflete ,,taina închinării adevărate.”

Era să uit de … clape. Nu, nici pianul de la Pașcani n-avea clape de schimb … Avea însă clape muncite din greu, clape jertfitoare, clape prin care s-a scurs mult talent și multă bucurie.

Cu sora Marta Teodorescu am avut în America o surpriză. Ani de zile am fost fascinat de personalitatea ei deosebită. Ani de zile m-am bucurat să-i calc pragul casei. Ani de zile am păstrat prietenia familiei ei, am dialogat cu copiii ei prin spațiul virtual al Internetului și am urmărit progresul lor în România. Totuși, ani de zile n-am știut, nici nu mi-a trecut prin cap, că dânsa era … evreică.

Azi, 18 Septembrie 2002, mi-a căzut în mână cartea ,,Trandafirul alb”, o autobiografie scrisă de Bianca Adler. La pagina 75 am citit cu uimire:

,,Casa de copii Agape este condusă cu devotament de către un cuplu în vârstă, Petru și Marta Teodorescu, care au inima frântă pentru mulțimea copiilor pe care nu ii pot primi. Marta se trage dintr-un cuplu mixt de origine ebraică și germană. Părinții ei, pe care i-am cunoscut foarte bine, au fost persecutați de naziști, pentru că erau evrei și de către sovietici, pentru că erau nemți. Tatăl ei a murit într-un lagăr de concentrare sovietic. Când era copil, Marta a fost ascunsă în casa familiei Wurmbrand, pentru a impiedica deportarea ei pentru crima de a avea sânge german.”

Am repetat repede în memorie amintirile mele cu dânsa, când m-am simțit atras de casa ei, fără să știu atunci că era ,,glasul sângelui“.

 

Familia Hogaș

Cealaltă familie care ne-a legănat singurătatea în îmbrățișarea lor a fost familia Hogaș. Oameni simpli care locuiau într-un apartament muncitoresc la două blocuri de noi, familia Hogaș avea bogăția copiilor, vreo 7 sau 8 la număr. Veta era mereu suferindă din cauza unor polipi pe esofag, iar Ion avea o carieră de pietre la rinichi. Mai în glumă, unii îi spuseseră să ceară doctorilor să nu-i mai lege operația, ci să-i pună un fel de fermoar ușor de deschis la vreme de nevoie.

Ce am admirat la oamenii aceștia a fost o deosebită foame după Cuvântul lui Dumnezeu și o dorință neobosită de a-și vedea copiii ridicați peste nivelul din care veniseră ei. Deși nu m-am priceput prea mult, m-am lăsat convins să fac muzică cu fetele mai mari și să le învăț să cânte la mandolină. Am avut eleve foarte talentate, care și-au depășit foarte repede și foarte mult profesorul.

În Pașcani nu exista o adunare baptistă, dar funcționa una foarte bună de Creștini după Evanghelie. Spre deosebire de practicile din alte locuri, liderii locali promovau închinarea cu instrumentele, așa că aveau un harmoniu și o bună orchestră de mandoline. Când nu eram la Iași sau într-un alt oraș cu biserici baptiste, mă duceam de regulă la ei. Mi s-a dat mereu cuvânt, mai ales când doreau să afle ceva despre profeții. După un astfel de studiu, s-a apropiat de mine o soră cam de cincizeci de ani și m-a întrebat:
,,Chiar vine Domnul, frate?“
,,Vine, soră, bineînțeles că vine“.
,,Tare bine, maică. Tare mă bucur, că am niște datorii …“
Uluit pentru câteva clipe, mi-am revenit însă repede și am mustrat-o: ,,Nu așa soră! Nu din cauza aceasta Îl așteptăm pe Domnul.“
Ea se întorsese însă deja cu spatele și mi-a dat a lehamite din mână un fel de ,,Ce știi dumneata…Viața e grea, frate Daniel.“

Și pentru că veni vorba despre adunarea Creștinilor după Evanghelie, trebuie să vă spun că acolo l-am cunoscut pe unul din cei mai duhovnicești lideri creștini cu care m-am întâlnit vreodată. N-avea studii înalte, dar avea un foarte înalt nivel de duhovnicie. Era un om care mergea doar cu picioarele pe pământ, pentru că în suflet umbla deja prin cer împreună cu Domnul și răspândea în jur autoritatea prezenței divine. Numele lui? Corneliu Almășanu

Fratele Corneliu m-a învățat ca adevărații urmași ai lui Christos sunt frați și surori cu cei pe care-i întâlnesc îngenuncheați la poalele crucii de la Calvar.

Pe când colindam cu Evanghelia orașele și satele Moldovei, la Piatra Neamț, mi s-a întâmplat să fiu într-o Biserică Creștin după Evanghelie, invitat de Coneliu Almășanu. El mi-a făcut atunci cea mai grozavă prezentare pe care am auzit-o vreodată. Au trecut aproape patruzeci de ani și m-am străduit din răsputeri să fiu la înălțimea a ceea ce a spus el atunci despre mine:

,,Știți, ca și mine, prietenul și fratele meu este dintre acei credincioși adevărați din toate bisericile. El este ,,catolic” pentru că face parte din Biserica triumfătoare trimisă până la marginile pământului. Este ,,ortodox” pentru că-i place Cuvântul adevărat și-l propovăduiește pretutindeni. Face parte din minunata ,,oaste a Domnului” care luptă pentru sfințenia Evangheliei. Este ,,pentecostal” pentru că face parte din Biserica născută la Rusalii și se lasă călăuzit de Duhul Sfânt. Este ,,baptist” pentru că L-a mărturisit pe Domnul în apa botezului Nou Testamental. Este ,,creștin după Evanghelie” în toată strădania lui de a împlini cu viața Biblia și este ,,adventist” pentru că-L iubește pe Isus și-L așteaptă să vină să ne ia la cer.”

Numai ,,copilăria noastră” spirituală ne amăgește să ne împărțim în cete și să ne justificăm răutatea prin acest joc al ,,numelor” care ne dezbină: ,,eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Chifa, eu sunt al lui Apolo și eu sunt al lui Christos.”

Oamenii dintre neoameni

Paradoxal, Pașcaniul a mai reprezentat pentru mine și un adăpost în care am fost tolerat de securitate și de inspectorul de la Departament. Nu puteam sta in Pascani, lângă Daniela, mai mult de trei zile pentru ca imi refuzasera viza de flotant și am trăit într-un fel de navetă continuă. Aveam voie să stau doar trei zile cu ea ca ,,vizitator“, după care trebuia să plec măcar pentru o zi în altă parte. Plecam cateva zile la Piatra Neamț si reveneam acasa. Plecam cateva zile la Iași si reveneam. Plecam cateva zile la Roman sau Bacău si reveneam iar pentru un maxim de trei zile. Fericirea ni se dadea cu ratia si portia mea era tare mică. Trei zile la Pașcani, una la Iași; trei zile la Pașcani, una la Roman; trei zile la Pașcani, una la Bacău; trei zile la Pașcani, una la Piatra Neamț. Și apoi, de la capăt … Când ești tânăr și iubești, nimic nu este prea greu, așa că nu m-a deranjat prea mult aranjamentul acesta.

Când eram la Pașcani, în acele trei zile consecutive studiam și traduceam cărți din limbile franceză și engleză. Păstorii din Comunitatea București m-au rugat să le fac un fel de ,,Ghid de educație sexuală“. Am strâns niște cărți, mi-au mai dat și ei câteva și așa s-a născut o carte cum nu mai exista alta în România. Mi-au confirmat-o medicii cărora le-am dat s-o corecteze. Le-am dat-o și păstorilor să scoată din ea ceea ce li se pare nepotrivit cu cultura din România. Mi-au dat-o înapoi nemodificată: ,,Las-o așa, șocantă cum e. În bisericile nostre, 80% din conflictele din familii sunt pe fondul relațiilor trupești. Oamenii nu știu, noi n-am învățat la Seminar, cărți n-avem să le dăm să citească. Fă-o pe aceasta și o să le-o lăsăm pe masă s-o citească singuri o lună. Românul e pudic și nu vrea să discute astfel de lucruri, dar de citit, vor citi cu siguranță. Ne-a folosit nouă. Precis, le va folosi și lor“.

Răspândită atunci pe foi bătute la mașină, cartea s-a tipărit după revoluție împreună cu alte două, sub titlul ,,Ghidul familiei creștine“. Ea continuă să se vândă foarte bine și azi în librăriile creștine din România. Am scris sau tradus și alte cărți, dar nici una nu s-a răspândit mai mult ca aceasta și nu mi-a adus mai multe mulțumiri și … condamnări.

O altă carte pe care am lucrat-o atunci a fost ,,Agonia bătrânei noastre planete“ de Hal Lindsey (o puteți citi aici). Era o interpretare a evenimentelor actuale în lumina profețiilor. Conținutul era periculos pentru vremea aceea, pentru că putea fi interpretat ca un atac împotriva ideologiei comuniste. Ei bine, n-a fost așa.

Vecinii noștrii ne avertizau mereu că în lipsa noastră de acasă, când eram plecați la Iași, ,,cineva“ intră în garsoniera noastră și stă pe acolo câteva ore. Am aplicat și eu ceva din practicile detectivilor din cărțile polițiste și, după semnele mele, mi s-a confirmat că ,,cineva“ venea și citea tot ceea ce băteam eu la mașină. M-am temut la început, pentru că asupra mea plana amenințarea temutului decret 153, care-i trimitea la închisoare pe toți cei ce refuzau să fie încadrați în muncă, iar eu n-aveam nici un fel de angajare la biserica baptistă din Iași. Cu vremea însă, am primit mesaje indirecte foarte surprinzătoare. ,,Cititorii mei“ de la Securitate simpatizau cu persoana mea și erau încântați de traducerile mele. În afară de faptul că mă tot controlau să fiu plecat după fiecare trei zile petrecute alături de soția mea nu mi-au făcut niciodată vreo altă neplăcere. Ca oriunde și întotdeauna, există oameni și-ntre neoameni. Mulți securiști s-au ridicat peste obligațiile de servici de atunci, căutând să rămână ,,omenoși“ în adevăratul sens al cuvântului.

Morcan Iosif la Iași

Pașcaniul n-a fost însă în intențiile noastre o destinație, ci doar un loc temporar de popas. Visam să ajungem cât mai repede la biserica din Iași. N-a fost însă să fie așa …

Pascani_map

După aproape doi ani de la absolvirea Seminarului, mi-am dat seama că biserica din Iași dorește și are nevoie de un păstor stabil, consacrat și harnic. Pentru că nu aveam ,,recunoaștere“, eu n-aveam șansa să le împlinesc această dorință. M-am gândit la prietenii mei. Mi-a venit repede în minte chipul lui Iosif Morcan, venit la Seminar în promoția de după noi și căsătorit între timp cu Sanda din Galați, colega convertită a lui Daniela. M-am apropiat de el și i-am spus:

,,Iosif, știu că nu sunt Duhul Sfânt, dar dacă aș fi … tare te-aș mai călăuzi să mergi păstor la biserica din Iași. Ce zici?“
,,Nu-i de mine, frate Daniel, mi-a răspuns modest. Iașul este un oraș studențesc, iar eu nu sunt un om cu studii superioare“.
Mă rugasem și cred că Domnul mi-a dat atunci ce să-i spun lui Iosif:
,,Iosif, ce crezi că așteaptă Dumnezeu de la cel care va merge păstor la Iași? El nu vrea că noi să-i învățăm pe credincioși matematică, filosofie, geografie sau cine mai știu eu ce. Singurul lucru pe care dorește Dumnezeu să-i învățăm este … pocăință. Uite cum văd eu situație: S-ar putea ca în biserica din Iași să fie unii mult mai pregătiți intelectual ca mine, să fie unii care să predice chiar mai bine decât mine, unii care să se roage mai frumos ca mine … Un singur lucru n-am voie să existe în biserica din Iași, un om mai pocăit decât mine! Dumnezeu vrea ca păstorul de la Iași să fie cel mai pocăit om din biserică și tu și cu mine n-avem nici o scuză să spunem că nu putem face asta“.
,,Nu știu, frate Daniel … Am să mă mai gândesc.. Am să vorbesc și cu Sanda. Am să mă rog …“

Nu sunt eu chemat să evaluez lucrarea nimănui. Sper că ați observat deja că mă feresc să judec ceva ,,categoric, definitiv“. Am învățat de la Richard Wurmbrand să respect onest porunca dată de apostolul Pavel, cel care a trăit în mijlocul a tot felul de oameni:

,,De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu“ (1 Corinteni 4:5).

Cred însă ,,bazat“ pe mărturiile strânse de-a lungul anilor, că Iosif Morcan a fost ,,un om al lui Dumnezeu“ în biserica din Iași, un păstor pocăit, matur și stabil în umblarea lui cu Domnul, probabil cel mai regretat păstor pe care l-a avut vreodată biserica aceea.

Vă atașez trei poze de la nunta lui Iosif și Sanda Morcan din 8 Iulie 1979. Îi puteți vedea pe ei, ne puteți vedea pe noi, veniți special de la Pașcani la Baia Mare (unde Sanda își luase ,,repartiția“) și le puteți vedea pe colegele pocăite de la Universitatea din Galați:

Ca să nu mă bănuiți de subiectivism, vă pun la dispoziție ce a scris Marius Cruceru despre Iosif Morcan (aici).

Prezența familiei Morcan la Iași nu a însemnat că noi n-am mai fost pe acolo. Dimpotrivă! Iată o poză în care suntem în curtea casei pastorale de pe strada Șipoțel împreună cu fratele Taloș, venit în vizită de la București și cu Lidia Coroamă, de la Vicov. În prim plan este Andreea Morcan.

morcan5

Umbra lui Wurmbrand

Cum? Nu v-am spus despre fratele Wurmbrand și ,,să nu judeci nimic înainte de vreme“? V-am scris-o în ,,Amintiri cu sfinți“, dar dacă ați uitat, o mai spun o dată:

Fratele Richard Wurmbrand mi-a ţinut într-o dupămasă o întreagă prelegere biblică pe tema: „Oameni deosebiţi, destine deosebite, planuri deosebite, circumstanţe deosebite” (ca o dezvoltare a unei alte teme favorite a dânsului: Orice punct de vedere este un punct de „orbire”).

Stârnit de polemica acestui subiect, caut acum să-mi amintesc câteva dintre exemplele pe care mi le-a arătat dânsul atunci.

Primul exemplu: cei trei tineri în cuptorul aprins.
În Babilon, au fost de fapt patru tineri care s-au decis să nu se spurce. Unde a fost Daniel când tot poporul a trebuit să se închine înaintea chipului cioplit din valea Dura? Ca oficial, Daniel ar fi trebuit să stea lângă împărat. S-a închinat el? De ce nu ni se spune nimic despre el?
Răspunsul: destine deosebite pentru oameni deosebiţi în circumstanţe deosebite.

Al doilea exemplu: groapa leilor.
Unde au fost cei trei neînfricaţi luptători pentru credinţă atunci când Daniel, neoprindu-se să se roage, a fost pedepsit şi aruncat în groapa leilor? S-au oprit cei trei să se roage? De ce nu ni se spune nimic despre ei?
Răspunsul: Destine deosebite pentru oameni deosebiţi în circumstanţe deosebite.

Al treilea exemplu: Petru şi Ioan în curtea Marelui Preot.
Toţi îl ocărâm pe Petru pentru că s-a dus la foc străin şi a ajuns să se lepede, … dar uităm repede și comod că cel care l-a băgat pe Petru înăuntru, în curtea duşmanilor lui Christos, a fost Ioan, care avea trecere liberă şi în curtea şi casa Marelui Preot. Să nu fi ştiut Domnul Isus că ucenicul care-şi punea capul pe pieptul Său este rudă şi prieten cu Marele Preot?
Răspunsul: Destine deosebite pentru oameni deosebiţi în circumstanţe deosebite, pentru împlinirea unor planuri deosebite.

Al patrulea exemplu:  Timotei a fost tăiat împrejur de chiar acela care le-a spus galatenilor: „Dacă vă veți tăia împrejur, Christos nu vă va folosi la nimic!” (Gal. 5:2) Cum se explică aceasta?
Răspunsul: Destine deosebite pentru oameni deosebiţi în circumstanţe deosebite, pentru împlinirea unor planuri deosebite.

Timotei a fost tăiat împrejur ca să poată fi luat de Pavel în vizitele sale la evrei. Galatenii aveau alte circumstanţe, pentru împlinirea altor planuri, iar apostolul a dovedit o flexibilitate de excepție:

,,Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea“ (1 Cor. 9:19-23).

Adaug aici restul cuvintelor auzite atunci de la nenea Richard.

Wurmbrand a fost omul surprizelor. Îi surprindea pe cei din jur și se aștepta să fie surprins mereu de ei. Mai bine zis, s-a așteptat ca Dumnezeu să-i facă surprize și să schimbe oricând, oricât, oriunde pe oricine. Nenea Richard a urmat el însuși o traiectorie sinuoasă, imprevizibilă: fiu de evrei, crescut în copilărie pe la turcii din Bosfor, unde tatăl său a fost dentist, întors în România, devenit trup și suflet comunist, școlit și trimis la Moscova, căsătorit cu o studentă care a fost secretara organizației comuniștilor de la Sorbona pariziană, revenit iar în România alături de Pătrășcanu, îmbolnăvit de plămâni, convertit la sanatoriu printr-un german, ajuns păstor și misionar pentru misiunea norvegiană, închis alături de legionari și comuniști de-a valma, schingiuit și ajuns un spectru plin de tuberculoză de care se minunau toți, capelan în celula morții, răscumpărat și scos din România pe bani grei, dus de ofițeri NATO să vorbească în America, adoptat de această țară pentru care n-a ridicat nici un deget, îndrăgostit și parcă îndatorat până la moarte tuturor creștinilor persecutați pentru credință din toată lumea … Eu l-am cunoscut la locuința lui din Palos Verdes, situată aproape de oceanul Pacific ca să aibă aer curat la plâmânii lui bolnavi. Era total lipsit de duh de judecată și refuza cu încăpățânare să condamne definitiv pe cineva. Avea cuvinte blânde până și despre oamenii comuniștilor de la Uniunea Baptistă din România:

,,M-am dus la un târg de carte din Germania cu cărțile mele. Am făcut multă vâlvă. Europenii continuau să creadă în iluzia comunistă din Rusia și erau reținuți în atitudini.  M-au vizitat ziariști și reporteri de la radio și televiziune. Ca să diminueze efectul prezenței mele acolo, comuniștii români i-au trimis la târg pe Iochim Țunea și pe Nicolae Covaci, secretarul general și președintele Uniunii Bisericilor Baptiste din România. Ei au contrazis afirmațiile mele despre ,,biserica subterană“ și despre persecuția creștinilor. I-am primit prietenește și i-am rugat să-mi răspundă la o singură întrebare. Au acceptat.

Eu le-am spus: ,,Puteți predica orice?“
Ei au răspuns: ,,Orice din Biblie“.
Dar despre balaurul roșu din Apocalipsa 12:3 puteți vorbi?“
… După câteva secunde de ezitare, Țunea a zâmbit și a recunoscut: ,,Despre balaurul roșu nu putem predica“.
Ne-am despărțit ca prietenii. Eu am plătit. Evreul Wurmbrand le-a dat câteva zeci de dolari să-și cumpere ceva de mâncare și să ducă ceva cadouri acasă“.

,,Vezi tu, Daniel, în Rusia există două categorii de creștini, cei care refuză să se înregistreze la stat și n-au nici un fel de legături cu statul și cei care sunt recunoscuți de stat și sunt folosiți de stat în relațiile cu bisericile. De multe ori, cei care s-au ,,compromis“ cu statul află de la stat unde vor să meargă și pe cine vor să aresteze. Pe căi secrete, ei îi înștiințează repede pe cei vizați ca să aibă timp suficient să se ascundă. … Numai Dumnezeu știe cine are o viață mai ușoară: cei care dorm liniștiți în peșterile prin care se ascund sub persecuție sau cei care se perpelesc de nesomn încercând să determine statul să nu sufoce de tot mișcarea creștină …“

,,În Israel, pe vremea Domnului Isus, existau doi mari rabini, Șamai și Hilel. Șamai era intransigent, aspru și necruțător. Hilel era blând, îngăduitor și tolerant. S-au certat odată pentru necurăția unei găini. Șamai a zis că orice găină în gușa căreia se va găsi o piatră mare trebuie declarată ,,necurată“. Hilel a întrebat: ,,Și cât de mare trebuie să fie piatra?“ Știi, găinile înghit pietricele ca să macine mâncarea din gușă … Nimeni n-a putut hotărî care să fie limita de mărime a pietrei. Hilel a câștigat“.

Toți suntem păcătoși. Toți avem păcate. Unii le împart în ,,păcățele“ și păcate mari, dar numai Dumnezeu știe să le judece. În ochii Lui toate sunt la fel de mari sau la fel de … neînsemnate. Avem un Dumnezeu al harului. Ar fi bine să arătăm că suntem copiii Lui.“

Bineînțeles că n-am acceptat atunci punctul de vedere al fratelui Richard. Eram prea tânăr și prea necopt. Vedeam încă lumea doar în alb și negru, fără nuanțe de cenușiu. M-am gândit însă mult după aceea și … încă mă mai gândesc și astăzi. Am citit deunăzi că ,,orice sfânt are un trecut și orice păcătos are un viitor“, un ecou al marilor posibilități de schimbare care există la Dumnezeu.

Și da, Wurmbrand a avut și el legături cu Iașul. Legături mari, intense, dureroase … Una din cele mai dureroase s-a numit Feinstein

Pentru noi, Iașul este și va rămâne pentru totdeauna ,,capitala sentimentală a României“.

dezradacinatulÎnainte de a pleca definitiv din țară, m-am mai dus o dată pe Ceahlău. Mă legau de el niște amintiri frumoase și un simbolism literar de-al lui Vasile Alexandri:

,,Ceahlăul sub urgie
Nu scade mușuroi.
Eu Dan, sub vântul soartei
Să scad păgân nu voi!“

Am găsit acolo ceva potrivit pentru starea mea sufletească și m-am fotografiat într-un montaj pe care l-am numit: ,,Dezrădăcinatul“. În urechi îmi răsunau ecourile unor versuri ale lui Tudor Arghezi:

,,De ce-ai plecat
De ce-ai mai fi rămas“.

8 gânduri despre „7. Pașcani – vremuri rele, oameni buni

  1. August 9 at 4:01pm ·

    De la: Eduard Teodorescu

    N-am stiut, draga Daniel, ca la Pascani ai stat ca intr-o „inchisoare” si mai ales, ca la noi acasa, tu veneai de fapt ca in „permisie” 😀 . Daca am fi stiut, aranjam cumva sa ai „permisii” cat mai dese 🙂 . Ma bucur ca mama a avut aceasta inspiratie sa aranjeze vizitele voastre la noi.

    Eu eram un mic adolescent atunci si mi se parea ca tu vrei sa mergi mai des prin Iasi decat sa stai in Pascani, ceea ce ma cam intrista… Dar noi tinerii pascaneni ne bucuram tare mult cand veneai si predicai la noi. Te ascultam cu gura cascata, de parca vizionam un film frumos, de actiune, cu Praslea si zmeul fioros 😀 (doar pop corn-ul ne mai lipsea din mana! :))).

    Pana la urma si Ap.Pavel a stat in inchisoare, dar de acolo a scris acele epistole adanci, miezoase, atat de folositoare pentru multele generatii care au urmat. Iata ca si tu ai scris / tradus niste carti asa de faine in „inchisoarea din Pascani” ^_^ .

    Da, imi amintesc de garsoniera ta mica, mica, unde abia te vedeam printre multele rafturi pline de carti ce stateau parca gata, gata sa cada peste tine. Doar pe Vasilica Moisescu l-am mai vazut asa, la Arad (alt privilegiu!), intr-o mica chiliuta, burdusita de carti, in care abia-l vedeai pe acel batranel genial (pare mai degraba un tamplar, in halatul lui vechi), despre care Nelu Chitescu zicea ca ar fi fost omul „proorocit” de M.Eminescu in scrisoarea I-a:

    „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, universul fără margini e în degetul lui mic”.

    Imi amintesc bine deci, de mica ta chiliuta (garsoniera 4x2mp) de la parterul unui bloc din cartierul „MTT” Pascani (cu Milițieni, Tărani si Tântari :D) care nu prea avea parte de soare, dar zambetul bland al sotiei tale Dana rezolva aceasta lipsa ^_^

    Deci te rog sa consideri Pascaniul drept o „inchisoare folositoare”, care poate ca te-a ajutat sa te consacri mai mult indeletnicirii tale de autor de carti (drept pentru care ii multumim Domnului, dar si tie si Danei). Sotia mea a citit de exemplu de cateva ori „Grija de frati”, aproape ca a rupt carticica aceea de atata citit si iar citit 🙂 Sau „Amintiri cu sfinti” – o alta serie de carti mult citite in casa noastra. Multumim pentru aceasta onoare deosebita, de a fi trecut si numele noastre acolo, dar cred este mai mult o consecinta a starii tale sufletesti legate de amintirile „bune” de la Pascani, pentru ca, in mod normal, noi n-am putea fi listati alaturi de titani precum nenea Wurmbrand si tanti Bintea, Marcu Nichifor, Simion Cure, Petru Popovici si altii ca ei.

    Cat despre Pascani, poate ca nu s-a intamplat ceva deosebit cat ai fost tu prin zona. Dar dupa plecarea ta in America, directorul tehnic al fabricii IMMR Pascani (de reparatii vagoane), a fost fortat de securitate sa se lepede de credinta. Acest proces a avut loc chiar in fata celor 4000 de muncitori subordonati lui. A fost un adevarat show! Spre stupoarea ofiterilor de securitate veniti special de la Iasi si a intregii audiente muncitoresti, directorul nu s-a lepadat de credinta lui la acest proces in stil santajisto-securist.

    Drept pedeapsa, securitatea l-a retrogradat, asa ca tatal meu (ca despre el este vorba – Petrica Teodorescu) a primit functia de Sef Serviciu, adica un fel de consilier tehnic, adica al patrulea om dupa director, pentru ca intreprinderea nu putea functiona totusi fara coordonarea lui. In aceasta noua functie a primit salar mai mare decat ca director tehnic si a avut o viata mult mai linistita, fara presiunea non stop a securitatii.

    Chiar daca securistii il amenintasera ca va deveni in curand „muncitor la pila” daca nu se leapada public de credinta, conducerea intreprinderii a aranjat ca nu cumva tata sa plece din randurile acesteia, deoarece aparea riscul de faliment. Tata era omul care le stia pe toate, tot ce misca in intreprindere, era omul de conducere activa nr 1 si de multe ori directorul general pleca in delegatii, lasand toata fabrica pe mana lui. Astfel, conducerea intreprinderii IMMR a sfidat decizia securitatii , care iata ca n-a avut cum sa se mai opuna. Tata era prea bun, ca sa poate fi mazilit, prea bun, prea profesionist !!!

    Chiar daca n-a mai fost director din ziua destituirii sale, muncitorii de la IMMR au continuat sa-i zica „Dom’ Director” pana la iesirea lui la pensie. In semn de respect si pretuire, sute de oameni de la IMMR Pascani au fost prezenti la inmormantarea tatalui meu , in semn de omagiu pentru un om atat de integru, care nu s-a lasat corupt, care nu a facut niciun compromis cu privire la credinta sa, care a avut curajul sa infrunte securitatea in mod victorios, in acele vremuri grele si apasatoare de comunism.

    Apreciază

  2. Iată o cerere la care eu n-am răspuns. Poate că o mai are cineva.
    Florica Si Ioan Serb
    Citesc cu mare placere tot ceia ce scrieti si am descoperit ca ati tradus o carte care ma intereseaza foarte mult,Agonia batranei noastre planete de Hal LINDSEY. Am citit aceasta carte acum cam 40 ani. Era batuta la masina si am primit-o pentru doar 2 zile si am citit-o noaptea.
    Acuma as vrea sa stiu daca aceasta carte poate fi procurata de undeva as da oricat sa o mai pot ceti. Inca odata.. Va multumesc mult pentru toate.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s