3. Chemarea la lucrarea creștină

Fiecare ne naștem pentru ceva, numai că n-o înțelegem de la început și nici ,,dintr-o dată“. Napoleon a spus că ,,pentru a fi cu adevarat in stare de ceva,
abilitatea trebuie sa se insoteasca cu oportunitatea“. Așa a fost și cu mine.

Desprinderea de Metrologie

Apele s-au despicat foarte repede la ,,liceul de aparate de măsură și control“. După excluderea din UTC, pentru unii am devenit un fel de erou fără merite, iar pentru alții un dușman fără motiv. Cert este că m-au pus toți într-o categorie aparte. Când eram într-o excursie cu școala prin munții Lotrului, iar fetele se temeau să doarmă noaptea în corturi din pricina viperelor, eu am forțat ușa unei cabane și ne-am culcat acolo peste noapte. Una din fete a vrut neapărat să doarmă în același pat cu mine … Ilie Ion, colegul meu bulgar din Popești Leordeni, m-a luat deoparte și, foarte serios, mi-a spus: ,,Tu nu poți accepta așa ceva. Cu noi se poate, dar cu tine nu“. Bineînțeles că a avut dreptate.

Următorii doi ani de studii i-am trecut ca o pasăre cu o aripă frântă. M-am refugiat mai mult în activitățile sportive, fotbal și baschet. Fratele meu mai mare îmi lăsase o pârtie bună din cauza reușitelor lui. Cu echipa de fotbal a liceului am câștigat o cupă pe municipiul București, iar cu baschetul am călătorit prin turnee și cantonamente, descoperind astfel valea Lotrului și Brukenthalul din Sibiu. Cu muzeul a fost ca la curse. Am ajuns la el cu o oră înainte de închidere și omul de la poartă ne-a spus că nu vom reuși să-l vedem în întregime.

,,Noi?“, am replicat noi provocați. ,,Suntem doar în treninguri …“ Și am reușit nemaipomenita performanță să-l ,,parcurgem“ în doar treizeci și cinci de minute. O ,,performanță“ rară, vrednică de buni … sportivi. Să nu-ți pui niciodată mintea cu niște tineri în treninguri!

Nu-mi pare rău că am terminat liceul de Metrologie. Am întâlnit acolo câțiva oameni de excepție, de la care am învățat foarte mult. Am să vă scriu ceva despre doi profesori și despre un coleg.

Stavarache

Mic de statură, negricios și mereu bine dispus, domnul Stavarache a fost profesorul nostru de sport. Surprinzător, el ne-a învățat una dintre cele mai importante lecții de viață. Fără sofisticarea profesorilor de la materii mai simandicoase, Stavarache ne-a spus că ,,Viața este mai mult importantă decât sportul și mult mai mult decât școala“, dar cel mai mult ne-a învățat într-alt fel …

Nimeni nu ne-a spus vreodată cine a fost de fapt domnul Stavarache. Cert este că îl cunoșteau toți din București și mai toți aveau față de el o teamă plină de respect. Să fi fost mare în Partid? Să fi fost mare în Securitate? Nu știu. Cea ce știu este că peste tot pe unde ne-a trimis, orice ușă la care am bătut s-a deschis cu formula magică: ,,Ne-a trimis Stavarache“.  La aceste cuvinte toți și totul ne-a fost pus la dispoziție. Am adus nisip de la cariera de lângă răul Argeș. Am adus vopsea de la fabrica de vopsele, camioane de la garajul municipal, basculante de pe șantiere, buldozere și grebere de nici nu mai știu de unde. Am făcut șanțuri mari de-a lungul și de-a latul terenului de fotbal pentru drenajul apei de ploaie. Am nivelat totul și apoi am semănat iarbă …

Omul acesta și-a pus în cap să construiască cu noi lângă Liceul de Metrologie nici mai mult, nici mai puțin decât o … bază sportivă. Nici un profesor și nici directorul nu i-au stat împotrivă. Deși eram elevi, am fost tot timpul plecați după materiale sau ne aflam ,,pe șantier“. Treceam pe la ore doar ca să ni se pună notele în catalog sau să ne dăm lucrările scrise. Stavarache ne-a învățat meserie, dar mai ales ne-a învățat ceva care să ne folosească în orice situație.

A fost un om complex. Știa mult mai multe decât i-ar fi fost nevoie pentru un simplu profesor de sport. ,,Ia arată-mi unghiile … Ce-i cu noițele astea? Ai lipsă de calciu!“ Când a aflat că am avut hepatită mi-a spus: ,,Dă tricoul jos și întoarce-te“. M-a privit de jur împrejur și apoi mi-a spus: ,,Ești binișor. Am căutat să văd dacă ai vânătăi sau pete. Este semnul caracteristic al celor cu ficatul bolnav“.

Ne-a iubit, ne-a fost prieten, s-a coborât la nivelul nostru, dar a fost o atitudine anumită pe care n-a acceptat-o niciodată. Știa că suntem niște adolescenți tipici, adică știa că vrem toate privilegiile adulților, dar că refuzam orice responsabilitate, asemenea unor copii răsfățați. Anticipa că ne apucăm repede de o treabă, dar că ne lăsăm și mai repede de ea. Veneam la el și-i spuneam: ,,Nu se poate“. El ne răspundea invariabil:

,,Cu răspunsul ăsta venea la mine orice babă știrbă și orice moș neputincios. Tu să-mi spui altfel … Ce propui? Ce soluție ai? Înțeleg că nu s-a putut cum am spus eu. Caută tu altă soluție! Știi că trebuie s-o facem, așa că vino la mine numai atunci când ai o propunere“.

Cu fraza asta, Stavarache a făcut din noi bărbați în toată firea. Și astăzi mă mir de ceea ce a reușit să facă cu noi și, mai ales, din noi.

,,Domnule Stavarache, nu putem scoate băncile din tribunele de la Tineretului. Șuruburile sunt vechi și ruginite, imposibil de scos …“

,,Nu-mi spune asta! Spune-mi ce propui?“
,,Păi .. le-am putea pune în gaz sau le-am putea tăia cu pânze de bonfaier …“
,,Vezi că știi? Vezi că poți mai mult ca o babă știrbă?“
,,Da, … dar n-avem nici gaz și nici pânze de bonfaier …“
,,Du-te la uzinele 23 August. Caută-l pe directorul general și cere-i lui. Spune că te-a trimis Stavarache“.

Am aplicat lecția lui Stavarache când mi-am crescut fetele și am repetat-o cu fiecare generație de tineri crescuți la Bethel … ,,Nu-mi spune că nu se poate! Orice babă stirbă poate asta. Tu spune-mi ce propui? Ce gândești? Cum vrei să faci? Ce soluție ai?“  A dat rezultate. Vi-o recomand și vouă.

Ghervasie

Un împătimit de matematică și de țigări, domnul Ghervasie a fost unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut.  N-a reușit să mă facă să-mi placă trigonometria, pe care am considerat-o întotdeauna prea speculativăși din cauza căreia era cât pe ce să rămân corijent, dar la geometrie m-am bătut cu el de la egal la egal.

,,Brânzei, bătrâne, ieși la tablă și spune-mi cum o rezolvăm pe asta. Să mă ia naiba dacă știu! N-am nici o idee. Mai citește-o și tu încă o dată și spune-mi de unde s-o apucăm“.

Geometria era o treabă de privit în spațiu, iar la așa ceva eram foarte dotat ,,de la natură“ … Ne sfătuiam minute în șir, spre deliciul celorlalți din clasă. Ghervazie era glumeț, era șarmant, era … teribil de sincer și de fără complexe. Dacă ar fi trăit acum în America s-ar fi spus despre el că este Cool … sau Hot …

Când nu se mai aștepta nimeni, … am văzut-o! Am pus mâna pe cretă, am făcut câteva calcule și, acompaniat de încurajările lui de profesor transformat în galerie, am rezolvat problema.

,,Bravo, bătrâne! Pe cinstea mea, a fost frumos. Bravo! Ce notă vrei să-ți dau? Spune-mi tu ce notă să-ți pun și, pe bune, p-aia ți-o pun“.

În atmosfera glumeață i-am răspuns: ,,Păi numai nota 2 n-am încă. 1 am că am suflat, 3 și 4 … le am pe toate celelalte. Numai nota 2 nu mi-a dat încă nimeni“.

,,Doi ai spus, 2 îți dau!“ a spus el și luîndu-și stiloul s-a aplecat peste catalog să scrie. Bineînțeles, credeam că glumește. I-am dat carnetul de note și nu mi-a venit să cred ochilor … Îmi pusese într-adevăr nota 2. Au râs toți, a râs și el, am râs și eu, dar … după câteva minute mi-a cam pierit râsul pe buze. M-a lăsat așa câteva zile. S-a făcut că nu s-a întâmplat nimic, dar vedea și înțelegea că nu mai aveam cheful de mai înainte.

M-a oprit după oră și m-a tras deoparte: ,,Bătrâne, ești supărat pe mine, dar nu trebuie. Tu nu înțelegi acum, dar vei înțelege altă dată … Am vrut să-ți arăt că valoarea ta nu stă în nota dată, ci în ceea ce ști. Când vei termina anul, notele le lași aici sau poate le pui printr-o diplomă. Tu ești mult mai mult decât niște note. Valoarea ta este alta și se măsoară altfel. Nu umbla în viață după note. Umblă după viață. Notele sunt pentru alții. Viața este pentru tine.“

A fost cea mai importantă lecție pe care am primit-o de la un matematician, o adevărată soluție pentru marea ecuație a vieții. De-atunci, ori de câte ori văd cifra 2, îmi aduc aminte de domnul Ghervasie …

Ion Gheorghe

SnagovDintre colegii mei, inima mi s-a lipit încă de la început de Ion (Nelu) Gheorghe, venit la Metrologie din Ghermănești, de lângă Snagov. A fost mai toți anii ,,șeful clasei“, dar asta n-a contat prea mult în prietenia noastră. Ne-a plăcut pur și simplu să fi împreună. Îmi amintesc vizitele pe care i le-am făcut acasă. Prin el am descoperit, ascuns prin păduri seculare, lacul Snagov, mănăstirea de acolo, în care se spune că mormântul lui Vlad Țepeș-Dracula a rămas gol. Pădurea Snagov face parte din codrii Vlăsiei care înconjurau pe vremuri orașul București. Împreună cu Nelu am gustat viața molcomă și mirifică din colțișorul acela de rai de la nordul capitalei, unde mai toți ștabii Partidului Comunist aveau vile. Vila 10 era rezervată pentru familia Ceaușescu.

Ia să văd dacă mai țin minte … Snagov, Ghermănești, Ciofliceni, Vlădiceasca (malul sudic al lacului Snagov), Tâncăbești (malul Nordic). Lacul Snagov este cel mai mare lac din Campia Romana, cu o lungime de 16,5 km  si o adancime maxima de 9 m. Are o bogata fauna piscicola, predominand somnul, crapul, stiuca, bibanul, platica. L-am străbătut aproape tot cu barca. M-am îndrăgostit de stuf, de nuferi și am sângerat poezie pe malurile acelea.

Am păstrat legătura cu Nelu Gheorghe și după absolvirea liceului. Ne vizităm și acum, când eu sunt în America, iar el inginer de elită cu studii și stagii în Japonia, merge prin China cu o firmă comercială de import-export. Nepoții mei și cu nepotul lui sunt prieteni.

Prin August 1988, familia lor a trăit o mare dramă, în ultimii ani de domnie, Ceaușescu a avut nebunia să reducă vatra satelor românești pentru a reda agriculturii cât mai multă suprafață arabilă. Împreună cu alte case din Ghermănești, gospodăria familiei Gheorghe a fost rasă cu buldozerele de pe fața pământului. De fapt, au făcut mai întâi o groapă mare și apoi au înmormântat casa acolo. A fost echivalentul unei alte ,,colectivizări forțate“ prin exproprietăriri arbitrare. I-au mutat în niște apartamente mizere din blocuri comuniste de beton. Părinții lui au rămas șocați pe viață, ca niște buturugi noduroase scoase din rădăcini. Nelu a avut coșmare aproape un an de zile. I se tot năzărea că n-ar fi fost demolată chiar toată casa, că ar mai fi rămas în picioare vreo două-trei camere, iar el nu reușea, nu primea aprobare să mai meargă acolo …

Pritenia cu Ion Gheorghe și vilele protipendadei de la Snagov, ne-au ajutat pe amândoi să vedem cât de găunoasă era ideologia comunistă. Pe vremea ,,revoluțiilor“ care au produs emanciparea robilor, omenirea a căzut în iluzia lui ,,liberte, egalite, fraternite“ și au apărut țările socialiste în drum spre utopica societate comunistă.  Pentru cei care au avut însă ochi să vadă, nu s-a schimbat nimic. Tot aproximativ 1% din populație se bucura de rezultatele muncii celorlalți. Acel, ,,fraternite“ din lozincă suna fals pentru că era logica unui orfelinat în care copiii se lepădaseră de Tatăl care le dădea valoare ideii de familie mondială. Ce fel de ,,fraternite“ fără credința creștină în Creator? Mai degrabă o nemiloasă lege a junglei pe o planetă a maimuțelor în care ,,poporul bea șampanie prin reprezentanții săi“.

Înapoi la biserică

Cei care s-au bucurat cel mai mult de excluderea mea din UTC au fost părinții mei. Nu mi-au zis nimic, dar am înțeles totul din privirile lor luminoase. Bineînțeles că nu le-am povestit despre cele întâmplate la liceu, dar au fost alții care le-au spus.

Am început să merg la biserică cu o altă atitudine. Nu mai era din obigație sau de dragul lor, ci din plăcere. Eram însă un ,,outsider“, un tânăr necunoscut celorlalți. Singurii care mă știau bine erau copiii familiei Bucurescu. Dan, Magda, Cristi, Carmen, Roxana, Mihai, Dana și Liviu fuseseră în anii aceia un fel de a doua mea familie. După câteva minute petrecute în biserică, părinții mei mă pierdeau din vedere, iar eu mă refugiam în casa lor care avea gard comun cu curtea bisericii și ne jucam împreună sau ne uitam la televizor. Când eram în sala bisericii, stăteam la balcon, deasupra celorlalți și în mare măsură izolat de ei, ca majoritatea ,,balconiștilor“ din toate generațiile.

Dumnezeu a rânduit ca omul prin care să prind curaj ca să mă alătur tinerilor de la cor să fie Vasile Iuga, un fost lăutar precoce de pe valea Oltului (cum îi spuneam noi). Venise în București de curând la mamana Văleanu și învăța croitorie. Cu câțiva ani mai mare decât mine și foarte prietenos, ,,Vasi“ devenise în scurt timp ,,inima grupului de tineret“. Nici până astăzi nu știu dacă din proprie inițiativă sau sfătuit de părinții mei, Vasile s-a apropiat de mine, m-a invitat să merg cu tinerii la colind, m-a luat alături de el să cânt la bas în corul bisericii și apoi am coborât amândoi în aceeași apă la botez. Dumnezeu mi l-a dăruit să ne continuăm prietenia și în Los Angeles, iar acum, când copiii îl cheamă alături de ei în Nord Carolina, simțim amândoi că se rupe ceva în lăuntrul nostru. sau poate că am să mă duc și eu acolo după el …

,,Băiatul păstorului“ are automat un fel de statul special preferențial între tineri. Așa este probabil peste tot. Chiar dacă am revenit cam târziu printre ei, fetele cucernice de la tineret m-au împins foarte repede în față și m-au îndemnat să conduc studiile biblice. De la ele am învățat cum să mă rog fierbinte și cum să trăiesc un creștinism practic și nesofisticat. Știu și acum numele lor: Mariana Nica (devenită Cocar prin căsătoia cu cel mai bun prieten al meu din Seminar, Bunian Cocar), Violeta Ursan (devenită Dupu prin căsătoria cu un verișor de al meu, Costel Dupu), Violetuța sau Violeta mică și Dorina, două studente ale căror nume de familie nu mi le mai amintesc și nici nu mai contează pentru că sau căsătorit probabil și ele.

Nu mi-a fost greu să vorbesc în limbajul creștin. De data aceasta făceam procesul invers și transformam discursurile mele despre Partidul Comunist în micile mele predicuțe despre Dumnezeu. Lepădând copia, revenisem astfel la varianta ,,originală“ a închinării.

Teoria ca teoria, însă practica … n-o deprinsesem încă. Providențial, Dumnezeu a folosit un om, pe Pavel Niculescu, să mă inițieze în primii pași. Redau aici ceea ce am scris deja în cartea ,,Amintiri cu sfinți“:

pavel-nicolescu-centruldeistoriesiapologetica-wordpress-com-nov-2011Este oare posibil ca o predica, un fragment de discurs sa te afecteze asa de mult ca sa-ti schimbe apoi tot restul vietii?

Da, se poate! Rezultatul si dovada unei astfel de situatii sunt chiar eu!

Este vorba despre una din predicile rostite de Pavel Nicolescu la “Sfanta Treime”. A ales sa vorbeasca despre “Ce este si ce nu este spiritualitate crestina”. Ca sa ne ajute sa intelegem mai usor locul pe care trebuie sa-L ocupe Dumnezeu in viata noastra, Pavel Nicolescu a ales sa ne dea imaginea unei reprezentari grafice. Ne-a rugat sa ne imaginam un cerc pe care sa-l impartim in sectoare proportionale cumasura acordata fiecarei preocupari zilnice. Sa zicem: daca tot cercul ar reprezenta 24 de ore, un sector de opt ore pentru somn, alte opt ore pentru servici sau scoala, un alt sector pentru mancare, altul pentru spalat pe dinti, etc.

Ne-a lasat sa alegem cat de mare trebuie sa fie sectorul dedicat legaturii noastre cu Dumnezeu, citirii, partasiei in rugaciune, meditatiei, etc. Dupa ce ne-a lasat un timp sa ne gandim, a continuat. Oricat de mare ar fi sectorul alocat lui Dumnezeu, schita dumneavoastra este gresita. Oricat ati vrut sa dovediti cat de duhovnicesti sunteti, daca aceasta este conceptia voastra despre viata crestina, sunteti gresiti! Dumnezeu nu se multumeste numai cu o felie de viata. Lui sau ii dai tot sau nu-i dai nimica! Dumnezeu nu poate sta doar intr-un sector al vietii tale. Pozitia este gresita si incercarea pleaca de la o premiza falsa. Locul lui Dumnezeu, in diagrama noastra, nu este intr-un sector de cerc, ci in mijlocul cercului.

Trebuie sa va imaginati ca ati desenat in cercul cel mare un cerc mai mic, cu acelasi centru. In acest fel, Dumnezeu este in centrul vietii noastre si toate celelalte sectoare de cerc ii apartin si Lui. “Tot ce faceti, cu cuvantul sau cu fapta sa faceti ca pentru Dumnul”, spune Noul Testament. Dumnezeu trebuie sa fie prezent in “toate” activitatile noastre. Numai asa vor deveni ele “crestine.”

Un copil al lui Dumnezeu lucreaza la servici ca un crestin, merge pe strada ca un crestin, merge la facultate ca un crestin, citeste ziarul ca un crestin, mananca ca un crestin si chiar … doarme ca un crestin: “Eu ma culc si adorm in pace, caci numai Tu, Doamne, imi dai liniste deplina in locuinta mea” spune psalmul 4, iar psalmul 138 cu 18 spune: “Cand ma scol, sunt tot cu Tine.”

A-i da lui Dumnezeu numai un anumit timp din zi sau din saptamana, a-I restrange accesul numai la anumite activitati ale mele, ma poate face un om mai mult sau mai putin religios, dar daca vreau sa fiu un crestin adevarat, cu o viata spirituala sanatoasa, eu trebuie sa-L asez pe Dumnezeu pe tronul vietii mele, sa-L las sa coordoneze totul si sa nu-L exclud din absolut nici una din activitatile sau clipele vietii mele.”

M-am străduit să fac cu viața mea exact ceea ce m-a învățat Dumnezeu prin Pavel Nicolescu. Împreună cu ceilalți tineri am trăit ceea ce eu numesc ,,un creștiniem copilăros“, cu pași mari peste obstacole care mi se par acum ninuscule. Îmi aduc aminte cu câtă seriozitate ne-am spus noi atunci că ,,un cetățean la cerului trebuie să fie automat și un cetățean excelent al pământului“ și ne-am legat cu sfințenie să nu mai aruncăm pe jos cojile de semințe și sâmburii de cireșe. Ne urmăream și ne supravegheam unii pe alții, gata oricând să ne îndemnăm la … pocăință.

Pavel Nicolesc m-a ajutat enorm să fac trecerea de la cultura generală la cultura creștină, adică la dezvoltarea unui spirit critic specific copiilor lui Dumnezeu. Dânsul ne-a lămurit mult problema cunoașterii (episemiologia) și limitările ei. Citez iar din cartea mea ,,Amintiri cu sfinți“:

Teologia, cu precădere cea medievală, aşează adevărurile despre Dumnezeu în trei categorii distincte: adevărurile pe care „trebuie” să le cunoaştem, adevărurile pe care „le putem” cunoaşte, şi adevăruri pe care „le putem doar contempla”, fără să ajungem vreodată să le cunoaştem.

Adevărurile pe care trebuie să le cunoaştem sunt cele referitoare la mântuire şi la viaţa de sfinţire personală; cele pe care „putem” să le cunoaştem sunt cele privitoare la anumite lucrări pe care le face Dumnezeu. Asupra lor putem avea păreri diferite pentru că le cunoaştem doar „în parte” şi oricum, Dumnezeu Se descurcă şi fără ajutorul sau înţelegerea noastră. Două exemple care‑mi vin imediat în minte sunt venirea Domnului şi cum va fi starea noastră după venirea Lui.

A treia categorie, adevărurile destinate doar contemplării, a dus la acea parte a evlaviei numită adorare contemplativă. Există adevăruri despre care ştim precis că există, dar pe care nu vom fi niciodată în stare să le înţelegem deplin. Ele sunt în special cele legate de natura lui Dumnezeu: omniştiinţa Sa, omnipotenţa Sa, providenţa divină, eternitatea etc. Veacul modern grăbit nu prea ne‑a mai lăsat vreme pentru teologia contemplativă. Scolastica greacă ne‑a răsfăţat cu convingerea că totul poate fi cunoscut şi catalogat foarte elegant. Trăim obişnuinţa unei iluzii …

Îmi place ce spune Pavel Nicolescu ca o corecţie la definiţia dată teologiei: „Pentru unii, teologia este o culegere de adevăruri despre Dumnezeu. Pentru mine, ea este cu mult mai mult decât aceasta! Teologia este şi o colecţie a tainelor despre Dumnezeu. Cine poate spune că a ajuns să cunoască totul despre Dumnezeu, despre natura Sa şi despre lucrările Sale?”

Un alt prieten al meu, vorbind despre cunoaşterea de Dumnezeu, a spus că există o cunoaştere calitativă şi una cantitativă. Ni‑L putem imagina pe Dumnezeu drept un „tort” uriaş pe care nu‑l putem nici cuprinde, nici vedea în întregime. Fiecare dintre noi ne apropiem de tort şi putem lua o îmbucătură din el. „În momentul acela putem spune că ştim cum este tortul. Ceea ce nu putem spune este „cum este tot tortul”. Avem o cunoaştere calitativă: ştim cum este Dumnezeu, dar nu avem o cunoaştere cantitativă. Nimeni nu‑L poate cuprinde pe Dumnezeu. El este întotdeauna mai mare decât circumferinţa cunoaşterii noastre. Din cauza aceasta, Biblia spune: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!” Ea nu spune: „Mâncaţi‑L pe Domnul. Nimeni n‑are un stomac suficient de mare pentru aceasta.”

Una dintre cele mai duioase, dar şi mai corecte cunoaşteri despre Dumnezeu este în sfinţii Bisericii. Dumnezeu Se identifică cu copiii Săi, Se oglindeşte în ei, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor:

„Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi‑a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.” (Efes. 3:8‑10)

„…cum a iubit şi Cristos Biserica şi S‑a dat pe Sine pentru ea, ca s‑o sfinţească, după ce a curăţit‑o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.” (Efes. 5:25‑27)

Cine are ochii lui Cristos vede ca şi Cristos şi poate admira în fraţii şi surorile lui de credinţă ceva din frumuseţea şi slava Mirelui lor ceresc. „Mi‑ai răpit inima, soro, mireaso, mi‑ai răpit inima numai cu o privire…” (Cânt. Cânt. 4:9).

Pentru că eram obsedat cu literatura și cu filosofia, Dumnezeu m-a așezat providențial în preajma acestui Pavel Nicolescu și a unui prieten de-al lui, și el tot predicator laic, inginerul și matematicianul Aurel Popescu. Acesta din urmă și-a lăsat probabil cel mai mult amprenta pe dezvoltarea mea ulterioară. Mulți din cei care-l cunosc mi-au spus că eu nu sunt copilul lui Brânzei, ci al lui Aurel Popescu.

Oamenii aceștia trăiau toată săptămâna la locurile lor de muncă, într-o societate îmbibată până la înecare în comunismul ateu, dar reușeau apoi să se urce duminicile la amvon și să răspândească în jur ,,mireasma cunoașterii lui Dumnezeu“. Era fascinant și încântător totodată. Cu riscuri profesionale mari, ei vorbeau în toate bisericile neoprotestante și cu riscuri în nici un fel mai mici, păstorii locali îi chemau la amvoanele bisericilor lor.

“Nea Aurica” a aparut in viata mea in vremea in care-mi cautam o identitate personala, pe timpul cautarilor dureroase dupa adevar si autenticitate.

N-am fost niciodata strain de crestinism sau spiritualitate. Am crescut doar in casa unui pastor baptist si am fost inconjurat de spiritualitatea evreilor veniti in orizontul familiei noastre pe linia mamei mele. Pe la 17-18 ani insa ma gaseam cam departe de biserica si foarte aproape de o cariera stralucita in organizatia de UTC a Liceului unde imi faceam studiile. Privindu-l si ascultandu-l atatia ani pe tatal meu la amvonul bisericii, invatasem sa vorbesc bine si aveam talent de … propagandist. Ceva era insa putred in sufletul meu si dincolo de famfaronada de suprafata, temeliile tuturor convingerilor mele erau foarte subrede.

Mai mergeam, din cand in cand, la biserica, dar ceea ce auzeam mi se parea foarte departe de realitate si foarte sarac in comparatie cu cautarile mele in lumea literaturii si filosofiei.

Atunci a aparut la orizontul experientelor mele Aurel Popescu, intelectualul fara Seminar, care umplea salile bisericilor cu ascultatori si amvoanele cu un aer tineresc, proaspat, primavaratec si, … mai ales “contemporan.”

Inginer prin formatie scolastica, poet din fire, impatimit de studiul Scripturilor si … “smecher” de Bucuresti prin personalitate, fratele Aurel m-a fascinat din prima clipa. Ii sorbeam cuvintele de pe buze, ii cautam privirile care se plimbau peste audienta, cautam sa-i stau aproape si ma cataram pe pozitia mea de “fiu de predicator” ca sa-i ajung mereu in preajma si sa-i fur ceva din farmecul acelei personalitati unice.

Predestinat parca prin nume sa ajunga ,,popa”, Aurel Popescu a fost pentru o vreme ,,copilul spiritual” al lui Teodor Popescu si a frecventat adunarile celor deveniti de buna voie ,,crestini dupa Evanghelie.” A plecat apoi dintre ei din cauza botezului, pe care-l intelesese si-l primise altfel decat propovaduia Teodor Popescu. A trecut astfel la cultul baptist, dar nimeni n-a putut vreodata sa spuna cu certitudine ce “culoare” doctrinara are. Prin botez “baptist”, prin invatatura despre implinirea profetiilor, despre rapirea Bisericii si despre venirea Domnului “crestin dupa Evanghelie”, prin trairea sentimentala aprinsa, prin graba cu care alerga la rugaciune si prin focul din cantare “pentecostal”, prin simplitate si prin smerenie “ostas al Domnului”, prin dragostea de neam “ortodox imprietenit cu Ioan Alexandru, Aurel Popescu a fost si, slava Domnului, inca mai este un “crestin adevarat” vesnic indragostit de Dumnezeu si de aceia care-L cauta si-L slujesc cu o inima intreaga si consacrata.

A aparut printre noi intr-o vreme in care Statul comunist cauta sa monopolizeze tiranic viata spirituala a natiunii, impingand violent orice alta ideologie sau teologie in dosul usilor inchise ale bibliotecilor si bisericilor. Declarat singurul autorizat sa faca educatia noii generatii, Statul interzisese pentru o vreme bisericilor sa faca educatie copiilor si tinerilor. Daca stau sa ma gandesc bine, prin interzicerea oricaror creatii si participari personale (poezii, cantece, etc.)

Statul comunist impingea bisericile evanghelice spre statutul liturgic al bisericii traditionale ortodoxe. Era vremea cand, dupa o calatorie facuta in orient, Nicolae Ceausescu incepuse o minirevolutie culturala de model chinezesc prin care avea ca scop declarat sa “ia in stapanire constiinta nationala.” Biserica trebuia declarata drept un vestigiu perimat al trecutului condamnat de istorie, iar liderii religiosi, cand nu erau chemati sa faca pe fata propaganda comunista, erau fortati sa se resemneze la lipsa oricarei “relevante” sociale prezente.

Iata de ce, ridicarea providentiala a lui Aurel Popescu a fost o gura de aer peste un crestinism lesinat si agonizant. El vorbea despre un crestinism contemporan ancorat in realitatea cotidiana.

Pentru el, invatatura lui Christos, departe de a fi perimata si condamnata de istorie, era mult mai mult decat o alternativa posibila la ideologia comunista, era singura ideologie destinata sa triumfe intr-un final glorios, in care Christos va veni sa-si ia la Sine Biserica isi va pune la punct vrasmasii si va instaura pe pamant domnia Lui milenara.

Aurel Popescu, a inceput sa vorbeasca de la amvoanele bisericilor baptiste intr-o vreme in care complicitatea fricoasa a liderilor crestini instaurase o liniste vinovata asupra subiectelor declarate “tabu”. Era o “tacere graitoare”, marturisind despre taria persecutiei, dar si despre slabiciunea slujitorilor chemati sa publice mesajul crestin.

Nu-i de mirare ca noi, tinerii, care suntem in orice generatie fermentul chemat sa-si contureze o identitate prin contestarea tuturor randuielilor prezente, eram fermecati de aparitia acestui “protestatar” optimist, pornit parca sa se ia de piept de unul singur cu intreaga opresiune ideologica din Romania.
Desele lui chemari la “ordine” din partea Securitatii politice si ideologice, repetatele lui arestari si indelungatele interogatorii, il faceau sa capete in ochii nostri de tineri idealisti dimensiuni epice.

Creștini de talia lui Pavel Niculescu și Aurel Popescu au fost încondeiați foarte repede drept ,,dezidenți“ și au devenit fără nici o vină ,,dușmani ai regimului comunist“. Au fost arestați, anchetați, amenințați și bătuți (Pavel, că în nenea Aurel n-au dat). Au fost însă ca niște pugiliști de categoria grea atacați de pumni celor din categoriile foarte ușoare. Nimic n-a reușit să-i sperie. Nimic n-a reușit să-i oprească. Au mers înainte, defilând în ritmul unei alte tobe, de dincolo de înălțimile cerului. Mai mult, au reușit întotdeauna să facă haz de necaz și au minimalizat conștient sau nu eroismul propriilor fapte. Iată încă un citat din cartea amintită:

Ceea ce dadea si mai mult haz situatiei generale era faptul ca, odata eliberat din stransoare de securitate, Aurel Popescu venea iar la biserica si povestea de la amvon, ca sa auda toata lumea, discutia lui cu organele de ancheta ale Securitatii. Aerul lui relaxat si smecheresc, vorbirea intoarsa si mereu parca ironica, zambetul sugubat care-i aparea din cand in cand pe fata ne dadea tuturor curaj si ne facea sa-l urmam in mesaj si atitudine.

Imi aduc aminte ca a venit odata dupa un interogatoriu “la sange” si ne-a povestit ca unul din coloneii care-l anchetase i-a spus:,,Pregateste-te sa mori, domnule Popescu. Te facm martir! De aici nu mai scapi!”
Toata pornirea violenta a colonelului si toata asprimea lui premeditata s-au topit in fata replicii linistite si parca numai jumatate serioase a fratelui Aurel:

,,Nu ma faceti dumneavoastra martir, domnule colonel! Martir nu poate ajunge oricine! Harul asta este pastrat de Dumnezeu doar pentru cativa oameni alesi. N-am eu stofa de martir, domnule colonel.”

Alta data ne-a spus:

,,M-au intrebat de ce vorbesc de la amvon, ca doar n-am studii teologice. I-am raspuns sa nu ma jigneasca. Eu n-am diploma de la Seminar, dar am foarte multe studii teologice. Ba inca si acum studiez Biblia mai mult decat foarte multi preoti cu diplome de la Seminare …”

,,Mi-au cerut sa nu mai vorbesc de la amvon despre Kant, despre Spinoza, despre Darwin, despre Marx si despre Lenin. Le-am raspuns: ,,De ce, domnule colonel? Am acasa o biblioteca cu carti scrise de toti acestia. Stau asa de bine unul langa altul, impreuna cu toate cartile mele crestine. Nu se cearta, nu fac galagie. De ce sa nu-i lasam impreuna si in biserica ?”

,,Mi-au spus ca toata chestia asta cu Isus Christos este o poveste de adormit copiii, buna doar pentru mosi si babe cu frica de moarte.

Le-am raspuns: ,,Daca este asa si o credeti din toata inima, de ce nu lasati Biblia in mainile oamenilor? De ce nu o vindeti in librarii? Nimeni nu se supara ca exista in librarii carti de povesti!

Lasati-L pe Isus Christos sa stea in mainile copiilor, tot asa cum este cu Fat Frumos si cu Scufita Rosie. De ce va luptati cu Isus Christos? Domnule colonel, nimeni nu se lupta cu Ileana Cosanzeana … Nu cumva chiar si dumneavoastra v-ati dat seama ca acest Isus Christos este periculos pentru ca viata Lui n-a fost doar o poveste, iar Biblia si mesajul Lui au foarte mult de a face cu realitatea pe care o traim si noi astazi ?”

Cea de a treia persoană care mi-a influențat atunci deciziile mele de viață a fost Iosif Țon. Revenirea lui din Anglia semăna cu un ,,spray“ occidental frumos mirositor dat peste transpirata noastră teologie baptistă. Vobea profesoral și impunea un standard pretențios de creștinism. Vreți un exemplu? L-am condus odată la tren în Gara de Nord. Trecusem prin Gară de nenumărate ori. Era scurtătura mea preferată de la tramvai spre Biserica Basarab. Cu dânsul a fost însă altfel. Cum am intrat, m-a oprit și mi-a spus: ,,Stai să-ți iau bilet de intrare că tu n-ai bilet de tren“. L-am privit siderat. Nu-mi trecuse niciodată prin cap până atunci că ar fi normal să-mi procur un astfel de bilet. Treceam ca vântul prin dreptul omului de ordine de la intrare, iar ca mine o făceau majoritatea șmecherilor din București …

Prietenia amabilă pe care mi-a arătat-o atunci Iosif Țon a cântărit mult în balanța mea sufletească, deși a trebuit să plătesc mai târziu un preț foarte mare și tare amar pentru asta …

O întrebare în ceas de seară

Omul care m-a făcut atent de chemarea la slujire creștină n-a fost însă un român, ci un … englez. Allen Scarfe a venit în București să-și dea un doctorat la Facultatea ortodoxă de teologie. Mirosea și el a săpun occidental, purta ochemari cu dioptri mari și cânta cu o voce minunată, acompaniindu-se la chitară. Era căsătorit cu o negresă (poate mulatră), Donna, fostă balerină. Ne-a surprins pe toți ce repede a învățat limba romînă. Eu începusem să înțeleg limba engleză, dar el a vrut mereu să vorbim românește. Era un englez tipic dintr-o familie de englezi tipici. ne-a povestit că atunci când s-a întors entuziasmat și le-a spus părinților că L-a primit pe Domnul isus, tatăl său a ridicat puțin ochii peste ziarul din care citea, a scos pipa din gură și i-a răspuns: ,,Fiecare facem, din când în când, câte o prostie. O să-ți trecă“.

Allen venit la serile noastre de tineret și ne-a ,,emancipat“ cu câteva cântece traduse de el din limba engleză. Dintre cele care ,,au prins“ la românii din generația noastră amintesc ,,Kumbaia, My Lord“ și ,,I have Joy Like a Fountain“, pe care Allen a tradus-o caraghios prin ,,Am bucuria ca fântâna“. Răutăcioșii l-au ironizat cântând-o ,,Am bucurie ca-n fântână“ sau ,,Am bucurie ca smântâna“ …

Ca să facă un ban în plus, Allen predica la Biserica Anglicană din Grădina Icoanei. Vizitându-l acolo, am descoperit farmecul englez al închinării și solemnitatea sacră cu care n-am fost obișnuiți în adunările noastre. Allen s-a împrietenit repede cu seminariștii din promoția aceea, în special cu Petrică Dugulescu, dar asta nu l-a făcut să uite de noi. ,,Coincidența“ a făcut ca Alen să ajungă să păstorească o biserică și în America, la 28 de kilometrii de unde am stat eu o vreme în Los Angeles.

Iată o poză în care Allen și Donna sunt în mijlocul tinerilor din Basarab. Primul din dreapta este Adrian Ilea, iar cu Biblia în mână este doctorul Negrulescu. Penultimul din stânga sus este Costel Vilan, iar lângă el este Daniel Pantea, acum în Canada și Aura Posaștiuc, devenită Astaloș, acum în Phoenix, Arizona. Lângă Donna este Viorica Dârlă, devenită Pop prin căsătorie, acum prin Los Angeles. În spatele ei sunt Mariana Nica (Cocar) și soția lui Daniel Pantea din Canada. Eu sunt între Mihai Enache din Alexandria, acum în Spania și Silviu Jurjeu, rămas dirijor la Basarab.

allen basarab

Într-o duminică seara când am plecat cu tineri să ne plimăm ,,la șosea“, spre Arcul de Triumf și parcul Herăstrău, Allen m-a rugat să rămân puțin în urmă că vrea să-mi spună ceva.

,,Când te duci la Seminar?“ m-a întrebat el direct.
,,Nici nu m-am gândit la așa ceva!“ i-am răspuns eu surprins.

,,Haide, haide, a continuat el. Toată lumea o știe, numai tu nu te-ai gândit la așa ceva … Tinerii o știu, seminariștii o știu, eu o știu, până și Donna o știe … Nu cred că n-ai simțit-o și tu. Dumnezeu te cheamă să intri în lucrarea Lui. Trebuie să mergi.“

Discuția din seara aceea m-a tulburat mult. Am început să mă rog serios pentru clarificare. Le-am spus părinților și am așteptat o îndrumare din partea lor. Nimic. Tatăl meu mi-a spus că este o problemă între mine și Dumnezeu:

,,Nu eu chem la oaste, ci El. Eu nu vreau să te influențez în nici un fel.“.

Mulți ani mai târziu, am aflat de la mama că dânsa a plâns multe nopți, dar tatăl meu i-a interzis să mă influențeze. Tare mult ar fi dorit ca eu să nu am viața grea a unui păstor baptist în România comunistă. Mâncase pâinea aceasta și se temea că boala mea de ficat se va agrava și voi muri înainte de vreme. Bunica mea murise de ciroză. Mama suferea de ficat. Eu trecusem deja prin câteva diagnostice legate de ficat: hepatită epidemică, hepatită cronică, hepatită evolutivă, etc.

Nu spun că tatăl meu m-a iubit mai puțin ca mama, ci spun că Vasile Brânzei L-a iubit cel mai mult pe Dumnezeu și n-a considerat nici o jertfă pentru mare pentru El.

În dorința mea de clarificare am spus despre problema care mă frământă și prietenilor de la liceu. Așa a aflat și directorul liceului, tovarășul Popovici, foarte importantul membru de Partid.

Popovici era și director și profesor de Mecanică. Îmi amintesc cum ne-a scos sufletul cu ,,diagrama fier-carbon“! Pe deasupra mai era și tare înfumurat în ciuda limitărilor lui de toate felurile. Se purta elegant, cu unghiile trecute săptămânal pe la manichiurist, dar se vedea de la o poștă că este un vătaf fără cultură, un arendaș fără valoare, un rudimentar cocoțat ,,pe linie  de partid“ acolo unde n-avea ce să caute. Nu uit cum la un început de an școlar ne-a adunat pe toți în careu și ne-a spus care sunt pretențiile lui de la elevi. După ce a sfârșit-o cu tunsul scurt, uniforma curată și perciunii tăiați ca la tovarășul Ceaușescu, și-a dat arama pe față și ne-a ținut o lecție de igienă în care ne-a învățat cum să rupem hărtia higienică, cum să o împăturim și cum să o folosim … Vorbea cu un aer satisfăcut, fără să roșească, deși obraji tuturor celor prezenți se înfierbântaseră de revoltă și rușine …

Când a aflat că vreau să mă duc la Seminarul Teologic Baptist, directorul Popovici m-a luat în birou și mi-a spus: ,,Bagă-ți mințile în cap! Nu-mi faci tu mie rușinea asta. Sunt secretar de partid. Îți promit post de inspector comercial pe județul Ilfov și pe municipiul București. Într-un an ai mașină proprie. Ascultă-mă și-ți va fi bine și ție și mie.“

Ca și atunci cu excluderea din UTC, ipocrizia directorului m-a împins în cealaltă direcție. Bineînțeles că nu l-am ascultat … Am învățat atunci și mi-a fost confirmat de multe ori după aceea, cum să faci ca să împlinești voia Domnului: ,,Întreabă-i pe dușmanii Lui ce trebuie să faci și apoi fă … invers“.

Nicolae Iorga spunea: ,,Dacă vrei să vezi calitatea unei semințe nu te lua la ceartă cu limbutul. Pune-o în pământ“.

Ca să mă verific, tatăl meu m-a sfătuit să mă duc printre oameni care nu mă cunosc și să dau un fel de probă. M-a trimis la Alexandria, unde era păstor cel mai bun prieten al său, Geabou Pascu. Vasile Brânzei era cunoscut și iubit în Teleorman. În tinerețe făcuse și el practică acolo, împrună cu Geabou. Cazați într-o casă de oameni săraci, noaptea au simțit că-i mănâncă purecii. Au pretextat că vor să doarmă sub stele și s-au mutat pe paiele din căruța din curte. Spre dimineață însă au sărit ca arși din cauza altor pureci. Grijulie, gazda se strecurase noaptea și pusese peste ei păturile din casă, ca să nu le fie .. frig.

Am petrecut câteva săptămâni în bisericle din Alexandria, Nenciulești, Țigănești, Potcoava și Plosca. Nu spun că mi-a fost ușor. Vocabularul meu nu era potrivit cu ascultătorii, iar atmosfera serviciilor era departe de solemnitatea cu care mă obișnuisem în biserica mare din București. La Țigănești, în timp ce vorbeam, prin fața mesei care ținea loc de amvon a trecut la un moment dat o cloșcă cu pui. M-am oprit pentru o clipă, dar am continuat văzând că nimeni altul n-a considerat lucru acela drept ceva neobișnuit. Altadată, nu știu dacă m-am lungit eu prea mult cu o predică sau dacă așa s-a potrivit, dar într-una din seri un frate s-a ridicat în picioare și i-a spus femei lui care stătea tocmai în cealaltă parte a sălii: ,,Eu mă duc să dau apă la vacă, c-o fi sosit acasă“.

În Alexandria, am stat în gazdă la familia Enache. Nina, Madi și Mihai m-au tratat ca pe fratele lor. La Țigănești m-am împrietenit pe viață cu băieții din familia Ologeanu. Teofil a ajuns mai târziu păstor la Craiova, iar cu Sami mi-am continuat prietenia în Los Angeles. La sfârșitul ,,probei“, fratele Pascu și cei de acolo mi-au dat recomandarea să merg să dau examen la Seminarul Teologic din București. Cred că cel mai mult a contat faptul că și-l mai aminteau încă pe Vasile Brânzei. ,,Te-am recunoscut maică, după politețea lu’ tac-tu!“ mi-a spus o soră. Am zâmbit încântat, dar acasă taica Pascu mi-a tălmăcit că ,,politețea“ însemna la ei ,,înfățișarea feței“ …

3 gânduri despre „3. Chemarea la lucrarea creștină

  1. Ce frumos, noi cei mai tineri ar trebui sa cunoastem mai mult cat au suferit inaintasii nostri pentru ca noi sa putem cunoaste pe Dumnezeu. Copil fiind imi amintesc ca era in Moldova-Veche ( Caras- Severin) pe malul Dunarii o familie Gyula, batrani. Oamenii acestia au contruit pe numele lor o casa si au donat-o BISERICII DOMNULUI sa o foloseasca ca loc de inchinare. Aveam 3- 4 ani si imi amintesc ca mergeam la rugaciune seara impreuna cu sora bunicii mele. Imi mintesc ca aveau o cutie metalica hexagonala si acolo aveau biletele cu versete biblice. Fiecare luam un bilet si apoi ne rugam ,,,,in soapta. Atunci nu stiam de ce ,,,,Mai tarziu am aflat ca fratele era implicat si in trecerea literaturii crestine din fosta Yugoslavie in Romania.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s