2. Un lăstar sălbăticit și o convertire ne-probabilă

Ce mai! Spus pe șleau: ,,Am fost oaia neagră a familiei Brânzei!“ Dumnezeu a investit ceva în mine, dar era cât pe aici să irosesc totul pentru că m-am rătăcit într-o direcție greșită. La una din ,,ședințele cu părinții“ de la școală, diriginta i-a spus tatălui meu: ,,Domnule Brânzei, știți cum se spune? ,,Brânză bună, da-n burduf de câine“! Trebuie să vă mai ocupați nițel de pielea lui să nu se lase pe o ureche …“ Ce-nsemna asta? Hai să vă explic.

Un vlăstar sălbăticit

Am fost al doilea băiat născut într-o familie care și-ar fi dorit să fiu fată. Un timp, mama mea m-a purtat netuns, cu părul adunat în codițe … m-a îmbrăcat ,,cu chiloți cu găurele“ și mi-a zis ,,Eugenia“. Am știut să fac curat, să cos și să șterg praful prin casă. Toate astea n-au lăsat însă nici un fel de dubii asupra identității mele. M-am complăcut bucuros să joc teatrul acela de dragul mamei mele, dar am știut întotdeauna de la tata că sunt băiat și am crescut băiețește, chiar dacă, vă mai amintiți, la grădiniță și în primii ani de școală uniforma era un fel de rochie sau șorț, iar la gât ni s-a pus tuturor câte o … fundiță.

La școală am învățat foarte ușor. Fiind mai mic cu doi ani decât fratele meu, din competitivitate băiețească am dorit să țin pasul cu Emanuel, numit în copilărie ,,Miluș“, un diminutiv de la Emiluș. L-am copiat ca o maimuță și m-am trezit citind înainte de a merge la școală. În clasa întâi, ceilalți învățau pe Abecedar și urma apoi o carte de citire, numită prozaic ,,partea  a doua“.  Tovarășa profesoară Stirbu Ortansa și-a dat repede seama că eu citisem această ,,parte a doua“ înainte ca ceilalți să sfârșească Abecedarul, așa că am devenit preferatul ei la citire cu voce tare. Îi plăcea mai ales că nu mă poticneam la silabe, ci puteam citi cu ,,intonație“. Când dânsa lipsea sau întârzia pe hol la discuții cu celelalte învățătoare, mie îmi revenea cinstea de a sta la catedră și de a citi pentru toată clasa. Asta nu m-a scutit să iau câteva bătăi bune de la tovarășa Ortansa. M-a tras de urechi și m-a pălmuit de mi-au plâns de milă toți din clasă …

Nu mi-a dat însă niciodată mai puțin de nota 10 la ,,compunere“. Îi plăcea imaginația mea bogată și m-a sfătuit să merg mai departe le un liceu cu accent pe literatură. Cu toată simpatia ei, n-am luat niciodată premiul întâi. Am luat întotdeauna locul trei, pentru că primul îl lua o ,,tocilară“ numită Câmpeanu, iar al doilea îl lua Dobre, o fată a cărei mame îi aducea mereu cadouri doamnei învățătoare. Fiind totuși primul dintre băieți, m-am trezit, așa cum v-am spus ,,șeful clasei“. Am păstrat ceva din ,,răzeșimea“ tatălui meu și, când un ,,repetent“ mai mare la ani și la statură decât băieții din clasă a început să se ia de fetele noastre, am sărit la bătaie cu el, iar el, surprins de îndârjirea mea, s-a lăsat bătut fără să crâcnească.

Prin clasa a opta a pus ochii pe mine tovarășa profesoară de română. Când mă asculta la lecții îmi punea foarte puține întrebări, lăsându-mă să bat câmpii chiar dacă mă îndepărtam mult de la subiectul lecției. Spre sfârșitul anului m-a ridicat în picioare și mi-a spus de față cu toți:

,,Brânzei! (N-am înțeles decât foarte târziu de ce ne spuneau întotdeauna pe numele de familie, nu pe numele mic. Căutau probabil să așeze între profesori și elevi un zid de nefamiliaritate dincolo de care își păstrau autoritatea). Ai grijă ce vrei să ajungi în viață. Tu ai un dar rar: te exprimi oral chiar mai frumos decât o faci în scris. De obicei este invers. Când scrii ai timp să reflectezi, să revii, să corectezi și să complectezi … Tu improvizezi oral într-un fel în care n-am auzit pe nimeni. Vezi să nu risipești darul acesta special pe care îl ai de la natură.“

M-am înroșit tot de emoție. Mi s-a părut cu totul deplasat să mă facă de râs înaintea tuturor. După cum vedeți însă, de uitat, n-am uitat ce mi-a spus ea atunci. A fost un indicator de drum, chiar dacă, copiindu-l iar pe fratele meu mai mare, nu i-am urmat sfatul și nu m-am dus să studiez la un liceu ,,umanist“, nici măcar la unul ,,real“, ci la Liceul Industrial de Metrologie.

Pe atunci, cu Biserica eram pe nicăieri. Fratele meu a fost un băiat ascultător și promitea să fie prototipul unui urmaș ideal al tatălui meu. Pe la 6 ani, tatăl meu l-a surprins urcat pe o ladă și predicând unor mulțimi închipuite. Pe la 12 ani l-a găsit citind Biblia și notând ceva cu creionul într-un caiet. Când l-a întrebat ce face, Miluș i-a explicat că face o nouă împărțire tematică a textului pentru că nu era mulțumit cu cea existentă.

Eu eram departe de astfel de preocupări sfinte. N-am fost niciodată prea sănătos și învățasem un șiretlic pentru a scăpa de mersul la biserică. Îmi curgea foarte des și foarte ușor sânge din nas (l-am tratat cu Clorocalcin, dacă vă mai aduceți aminte de el). Eram tot timpul anemic și vărsam foarte repede. Duminica dimineața, tatăl meu trebuia să fie la Biserica din Șoseaua N. Titulescu, nr. 56A cam pe la opt și jumătate, cu 30 de minute înaintea tuturor celorlalți. Așa a făcut toată viața. Din mahalaua Apărătorii Patriei, aflată în partea de sud a Bucureștiului și până spre Gara de Nord, unde era biserica, trebuia să mergem cu cel puțin un tramvai și un troilebuz. Cum puneam piciorul în tramvai însă, eu deveneam dintr-o dată palid și începeam să vomit.

,,Lenuța, ce mă fac eu acuma, Lenuța ?! Nu pot să întârzii! Du-te înapoi cu el, spală-l și veniți mai târziu.“

După câteva astfel de ,,înscenări“ au decis să nu mă mai forțeze și m-au lăsat duminica acasă. Iar eu o petreceam la televizor cu ,,Val Vârtej“ (neștiind atunci că un alt ,,Val“ avea să-mi fie ginere!) sau băteam mingea pe maidan cu băieții. Pe lângă fotbal însă, am învățat să ,,bat“ zarurile de barbut și cărțile de poker. Am devenit astfel, pentru câțiva ani, un tipic băiat de mahala, foarte popular cu gașca și foarte străin de ceilalți copii de vârsta mea pe care-i duceau părinții la biserică.

În liceu m-am sălbăticit de tot. Am promovat repede de la pionieri la organizația de UTC (Uniunea Tineretului Comunist) și am urcat foarte repede scara tinerilor propagandiști. Îmi era foarte ușor și la îndemână. Tot ce aveam de făcut era să schimb în predicile auzite de la tatăl meu cuvântul Dumnezeu cu cuvântul Partid … Restul era oratorie ieftină.

Dacă vă mai aduceți aminte, comunismul a fost ,,o religie alternativă“ care credea în întemeierea raiului pe pământ prin acțiunile Partidului. Probabil că vă mai aduceți aminte de o poezie idolatră scrisă de George Lesnea, pe numele lui adevărat, mult mai potrivit, George Glod. Tipul cunoștea, nu întâmplător, limba rusă și se exersase în tinerețe scriind ode pentru Regele Carol.

Iată ce am găsit în Wikipedia:

,,Când Regele Carol al II-lea era sărbătorit pentru 10 ani de Domnie, în ediția din 1 iunie 1940 revista Însemnări ieșene, sub conducerea lui Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa, publica poezia „Cântec pentru Regele nostru” de George Lesnea, în care apăreau următoarele versuri:

„Tu ne ești Părintele
Ți-s de foc cuvintele
De prin toate luncile
Îți sfințim poruncile
Ești podoaba ramului
Răsăritul neamului”.

Versurile închinate lui Malaxa își aveau o motivație materială: După ce, prin 1939, Ionel Teodoreanu îi vorbise lui Malaxa de tinerii scriitori George Lesnea, Tudor Arghezi, Geo Bogza și Lucia Demetrius, acesta le-a acordat lunar un ajutor bănesc, fără nici o obligație, până la plecarea sa din țară, prin anul 1947.

Când vremurile s-au schimbat, a scris cunoscutele versuri de adeziune la ideologia P.C.R.:

„Partidul e-n toate
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt,
E-n viața ce veșnic nu moare.”

În particular, George Lesnea își justifica această poezie afirmând că de fapt el este un poet religios și că aceste versuri sunt de fapt un imn religios în care cuvântul “Dumnezeu” a fost înlocuit cu “partid”.

Fără să știu deci, mă transformasem într-un epigon al lui George Lesnea și-i dădeam de zor cu ,,Partidul face asta, Partidul face aia și cealaltă …“

Săracul tatăl meu! Ce mare suferință trebuie să-i fi cauzat! L-am adimirat însă întotdeauna pentru că nu ne-a forțat să facem ce nu credem. Ipocrizia îi era la fel de neplăcută ca necredința, poate chiar mai mult. S-a rugat, a postit, dar nu ne-a forțat să mergem la biserică, deși era păstor și îi cam stricam imaginea. Ne-a iubit pentru că eram copiii lui nu ,,copiii păstorului“ și n-a lăsat pe nimeni să pună presiuni asupra noastră.

Dumnezeu lucrează însă pe căi neștiute, iar rugăciunile părinților mei n-au rămas fără răspuns.

Am fost înclinat spre filosofie încă din ultimele clase ale cursului primar, dar pasiunea aceasta m-a aprins mai ales în primii ani de liceu. Culmea sau poate că așa trebuia să se întâmple, pasiunea pentru cultură și filosofie ne-a fost hrănită nu de cei ce predau ateismul științific, ci de doamna profesoară de limba franceză. I-am spus intenționat ,,doamnă“ pentru că nu putea în nici un caz să fie confundată cu o ,,tovarășă“!

Să-mi fie îngăduit să vă scriu mai amănunțit despre această doamnă profesoară, pentru că ea a fost omul prin care Dumnezeu a întreținut în mine și chiar a dezvoltat dorința după cunoaștere și după viața înaltă.

Doamna Goga era descendentă din familia Veronicăi Micle, marea pasiune a poetului Mihail Eminescu. Tot ceea ce era și tot ceea ce răspândea dânsa ne dădea un sentiment de ,,clasă“. Se îmbrăca ,,altfel“, se parfuma ,,altfel“, mergea ,,altfel“ și vorbea ,,altfel“. Este suficient cred să vă spun că într-o Românie păduchioasă, mereu în pană de curent electric, doamna Goga colecționa fiare de călcat ,,din cele vechi“, cu cărbuni. Era căsătorită cu un inginer care juca și rugbi în naționala României. Pe atunci sportul acesta era rezervat intelectualilor, spre deosebire de fotbal pe care-l practicau toți golanii. În urma unui turneu în străinătate, doamna și soțul ei au rămas prin Noua Zeelandă, cât mai departe de decadența care caracteriza România.

Profitând de felul în care era alcătuit manualul de limbă franceză, doamna Goga ne-a înlesnit o călătorie în traseul filosofic și intelectual al Europei. A fost o profesoară exigentă. Era elegantă și sofisticată, cumva nelalocul ei în lumea științelor exacte de la Metrologie. Preda aici doar ca să scape de coșmarul unei predări prin provincie. Probabil că una din imaginile omului genial din poezia ,,Albatrosul“ lui Charles Baudelaire îi descrie cel mai bine evoluția printre ceilalți profesori rudimentari și printre elevi veniți din colbul provincial agricol să-și facă o meserie ,,în capitală“:

Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase.

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.

Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.

Departe de a fi o propagandistă a proleculturii, profesoara de franceză a fost un fel de muză inspiratoare de cultură. Ea ne-a arătat evoluția culturii europene, de la desprinderea de lumea religiei creștine până la dezastrul nihilismului german și al utopiei comuniste începute în Franța.

,,După Evul mediu, numit și ,,întunecat“ pentru că, sub pretextul dreptului divin de a guverna popoarele, ,,cei de sânge albastru din nobilime și cei ce-și trăiau ambițiile sub uniforma sutanelor pervertiseră ideile înalte ale lui Isus Christos și le înlocuiseră cu nedreapta așezare a claselor, nu după nivelul valorilor, ci după cel al privilegiilor, a urmat teribila răsturnare a revoluțiilor democratice, dintre care ,,Comuna din Paris“ (1871) a fost prima experiență cu comunismul. Umanitatea părea să pășească înspre un egalitarism fecund, asemănător cu explozia de vegetație care se produce acolo unde copacii umbroși ai pădurilor străbune sunt tăiați din rădăcină.

Creștinismul și clasicismul tradițional, așezat și ordonat riguros a fost înlocuit cu umanismul luciferic care a propus ,,Renașterea“, adică revenirea la ceva ce a existat înainte de creștinism și anume cultura greacă. Nostalgia celor care se lepădaseră de clerul divin i-a făcut pe francezi să pună bazele unui panteon humanist grec numit ,,Academia“, fondată în 1634 și oficializată în 29 ianuarie 1635. Membrilor ei, o veritabilă preoție a noii ordini mondiale, promotorii valorilor noi, ghizii noii umanități spre raiul de pe pământ, li s-a atribuit titlul de ,,immortelles“, ați ghicit, ,,nemuritorii“.  A urmat apoi ,,iluminismul“ cu un refuz al luminii primite prin revelația administrată de Biserică și înlocuirea ei cu lumina omului de geniu. Cultura s-a reorientat spre om, pe care l-a pus drept ,,măsură a tuturor lucrurilor“. Elanul acesta a ținut foarte puțin pentru că, nestăpânit de teama de Dumnezeu, omul și-a permis tot felul de uzuri și abuzuri. Așa a apărut ,,romantismul“ ca o încercare de evadare din realitatea prozaică a capitalismului dominat de teribila luptă pentru putere. Optimiștii au produs apoi ,,realismul“ și revoluția industrială. Și elanul acesta a fost de scurtă durată.

Încrederea într-o epocă edenică s-a prăbușit atunci când mai toate progresele din știință și tehnologie s-au folosit în primul și al doilea război mondial. Din cenușa lor s-a ridicat apoi în vest scepticismul și cinismul unei omeniri forțate să-și recunoască limitele.

În est, din cenușă s-a născut o altă revoluție, mai radicală, mai violentă și mai hotărâtă ca oricând să demonstreze că erorile de la începutul secolului XX nu s-au datorat ideilor bune, ci aplicărilor defectuoase.

Dând vina pe relicvele religioase ale trecutului și pe inerția unei societăți prea comode ca să se schimbe de bună voie, socialismul și, ulterior, comunismul, au produs revoluții noi, răsturnarea tuturor valorilor individuale de până atunci și înlocuirea lor cu o conștiință superioară, conștiința comună a progresului și bunăstării sociale.

Am regăsit elemente memorate atunci în orele de franceză până și-ntr-o prezentare docentă făcută dintr-o perspectivă anglo-americană. Iat-o aici pentru doritorii de instruire:

Istoria lumii a curs pe traseul pildei perpetue a fiului risipitor. Odată decisă să plece cât mai departe de casa părintească divină, omenirea este incontrolabil, inevitabil și iremediabil destinată să ajungă roabă ,,la porci“.

Am fost la un simpozion cultural și am rămas cu o concluzie:

Timp de mii de ani, oamenii au avut cultură, spus, în limba engleză ,,Culture“. Asta a însemnat că au încercat să găsească sensul vieții în universul în care au deschis ochii. Aprioric, oamenii au acceptat că universul este creația Altuia, a unui Demiurg, a unei personalități superioare pe care au respectat-o și au aprecoiat-o. Au avut ,,cult“-ul ei. Omenirea a așteptat ca oamenii să primească ,,transcendental“, de la proprietarul acestui univers ,,inspirație“ pentru a li se comunica legile și legitățile existenței. Asta au făcut profeții, preoții, filosofii, artiștii, matematicienii, etc.

În ultimele secole, omenirea l-a scos pe Demiurg din calcule și a pornit la interpretarea universului prin rațiune. Ei l-au pus pe om în mijlocul universului, declarându-l ,,măsura tuturor lucrurilor“, homo universalis. Făcând asta, ei au refuzat ,,cult“-ul supranaturalului, au secularizat societatea. Cultura modernă este o cale de exprimare. nu mai este una de descoperire. Astăzi, omul își crează propriul univers printr-o proiecție exterioară a personalității lui. Bărbatul se poate crede femeie, femeia se poate crede bărbat, negrii se pot simți albi și albi se pot simți indieni sau asiatici.

În postmodernism, nu mau există un univers comun, ci fiecare își crează propriul univers, populat cu propriile noțiuni de adevăr, de dreptate, de etică, de frumos, de moral, de normal, șamd.

Păstrând simetria exprimării în limba engleză, în locul ,,cult“-ului a fost așezat omul (,,Man“). Ce s-a obținut? Judecați și voi singuri:

De la ,,Cult-ure“ s-a ajuns la ,,Man-ure“!
Nu mai avem ,,culture“, ci ,,manure“.

Dacă nu știți limba engleză, căutați repede un dicționar. Veți înțelege în sfârșit lumea occidentală în care trăim.

+++

Ca să fie sigură că rămânem cu ceva din cursul ei de limbă franceză, doamna Goga ne-a obligat să învățăm pe dinafară pagini întregi de proză. Metoda a dat rezultate. Și astăzi citesc și înțeleg destul de bine franțuzește, chiar dacă n-am avut niciodată contact nemijlocit cu acest popor.

copertaProvidențial, cam prin aceeași vreme, mi-a căzut în mână o carte tradusă în limba română înainte de 1947. Era un fel de colecție a ,,învățăturilor de bază a marilor filosofi“ scrisă de S. E. Frost. Am găsit-o la un anticar și am citit-o și recitit-o până am ajuns să-i pătrund destul de mulțumitor conținutul. N-o mai am. Mi-a luat-o viclean un prieten muncitor de la uzinele 23 August unde mergeam în ,,practică“. Era strungar, dar se trăgea din familiile bune de altădată. Era mai în vârstă ca mine. Mi-ar fi putut fi tată. Asculta avid Europa Liberă și ne-am găsit flămânzi după aceleași preocupări filosofice. Când a auzit de cartea pe care o aveam eu mi-a cerut-o pentru câteva zile să o răsfoiască. Dându-și însă seama de raritatea unei asemenea lucrări a ezitat puțin, dar apoi mi-a spus clar și categoric că nu mi-o mai dă înapoi.

,,Cere-mi orice am, orice sumă rezonabilă de bani și-ți dau, dar cartea nu ți-o mai dau“.

Nu i-am cerut nimic și așa am ajuns fiecare în pagubă. Eu am pierdut o carte, iar el a pierdut un prieten. Nu l-am putut ierta și nici el n-a putut să renunțe la hotărârea luată.

Cartea lui Frost era de fapt o interpretare critică a filosofiei prin prisma convingerilor creștine ale autorului. Fără să-mi dau seama, el mi-a semănat în suflet mari îndoieli despre materialismul dialectic și științific, profețind într-un fel ,,descoperirile“ fizicii moderne de azi, care lasă descrisă posibilitatea ca întregul univers (sau multivers) să nu fie altceva decât un uriaș program de computer, gândit de ,,cineva“ din afara sferei noastre de existență. Astăzi știu și eu că niște ecuații pline de semne matematice pot explica realitatea materială, după cum tot niște înșiruiri informatice se transmit în fiecare zi prin fire sau prin unde și dau naștere în niște interfațe la ,,realitățile“ văzute și auzite de noi pe ecrane, în difuzoare sau în presă.

S. E. Frost jr. a anticipat că disputa dintre idealiști și materialiști va da până la urmă dreptate idealiștilor, care, aveam să aflu eu mai târziu din Biblie, susțineau că ,,toate lucrurile care se văd au fost făcute din lucruri care nu se văd“, adică din idei și din concepte (Evrei 11:3).

metrologie
1973 – Anul IV la Metrologie, cu domnul diriginte Buzatu

Deși studiam la un liceu industrial, preocupările mele depășeau în anii aceia cu mult preocupările școlare. M-am născut parcă cu o nestăvilită sete de carte. În școala primară îi speriasem pe cei dela biblioteca de cartier. Cred că am citit toate cărțile pe care le aveau ei acolo. Părinții mei au trebuit să mă dea cu forța afară din casă de teamă că-mi voi strica ochii de atâta citit. Am devorat cam tot ce-mi cădea în mână, de la ,,Republica“ lui Platon la ,,Măreața stea“ a nu știu cărui scriitor comunist rus, trecând bineînțeles prin majoritatea autorilor români și prin Proust, Dostoievschi (acest Shakespeare al Rusiei), Tolstoi, Shakespeare (cine nu i-a citit oare în adolescență ,,Sonetele“?), Dickens, Hemingway (un sinucigaș cu poftă de viață), Jack London (semi-comunistul meu ateu și alt sinucigaș american), Antoine de Saint-Exupéry, existențialistul Albert Camus și încă mulți, mulți alții, cu nume sau cu renume.

emil-si-detectivii-produs_galerie_mare

Nu uit că fratelui meu, pe lângă ,,Aventurile lui Păcală“, pe care a citit-o până a făcut-o ferfeliță, i-a plăcut în mod deosebit un roman pentru copii: ,,Emil și detectivii“.

Probabil cel mai cunoscut roman al literaturii germane pentru copii, Emil şi detectivii este o poveste aparent simplă, despre un băieţel dintr-un oraş de provincie plecat singur cu trenul la Berlin, care se transformă însă într-o aventură palpitantă, cu un hoţ şi nişte urmăritori mai puţin obişnuiţi.
Cartea lui Erich Kästner este o poveste impresionantă despre prietenie şi despre victoria inocenţei asupra răului.

Pasiunea aceasta m-a caracterizat toată viața. Urmarea a fost că mi-am dezvoltat un vocabular destul de bogat și am deprins de la alții să am o minte în același timp analitică, dar și integratoare; să văd adică și copacul, dar și pădurea.

O convertire neprobabilă

Prin clasa a unsprezecea, urma să fiu promovat ca președinte al organizației UTC pe liceu. Ca un făcut însă, hepatita care-mi frânsese la 11 ani zborul meu pe extrema dreaptă spre o carieră în fotbal, a recidivat (îmi dă târcoale și acum). Am fost internat iar în spital pentru un tratament de câteva săptămâni. La externare, părinții mei s-au gândit la o șmecherie: au pus pe masă câteva prăjituri și câteva fructe și au invitat ,,tineretul“ bisericii baptiste să mă viziteze. Sperau, săracii, că poate îmi va plăcea de vreuna din fete și mă voi întoarce la biserică. N-am avut însă timp să mă uit prea bine la ele. După doar câteva cântece de-ale lor a dat buzna peste noi miliția, Securitatea și armata. Casa noastră a fost înconjurată. Doi ostași păzeau grădina din spatele casei. Tatăl meu n-a fost niciodată un lider baptist prea docil și autoritățile îi tot căutau nod în papură ca să-l destituie din pastorat.

O mai făcuseră o dată. După absolvirea Seminarului, preferat de Jean Stanevschi, Valile Brânzei a fost cooptat în grupul păstorilor bisericii ,,Basarab“. Erau astfel trei: Jean Staneschi, Marcu Nichifor și Tatăl meu. Peste puțini ani li s-a alăturat un alt tânăr de talent care anunța un viitor strâlucit; Ioachim Țunea de pe Valea Almajului. Iată perioadele în care au activat ca păstori la ,,Basarab“: Jean Staneschi (1949-1957); Nichifor Marcu (1954-1957); Vasile Brinzei (1954-1957 și 1970-1989) Ioachim Tunea (1954-1977 si 1978-1994).

S-a întâmplat că, în 1957, o organizație creștină din străinătate a trimis Bisericii ,,Basarab“ o foarte frumoasă orgă, o bijuterie tehnică foarte rară pe vremea aceea. Statul român comunist nu avea așa ceva. Au decis să o blocheze în Vamă și s-o ia mai târziu, după ce la va fi ,,cedată“ de Cultul Baptist și s-o instaleze în Studioul de Radio sau la Conservator, nu știu precis. Fratele Jean, care fusese în străinătate și primise darul acesta, s-a făcut că nu știe nimic, i-a luat pe ceilalți trei păstori, s-au dus în vamă cu actele pe care le aveau și au adus orga în clădirea Bisericii. Era perioada stalinistă caracterizată printr-o agresiune violentă a comunismului; perioada ,,ridicării“ dușmanului de clasă“ de pe stradă, a proceselor înscenate, a închisorilor de exterminare de la Jilava, Gherla și din Delta Dunării, a reeducărilor forțate, a gulagurilor, a Canalului Dunăre-Marea Neagră și a deportărilor în masă spre Siberia, în Rusia, sau, în România, spre pustia Bărăganului.

Și pentru că veni vorba de Gherla … câți dintre noi am știut că până și locul de exterminare a ,,dușmanilor comunismului“ din România și-a căpătat numele ca poreclă extrasă dintr-un pasaj biblic?

,,Aşa a intrat Ieremia în temniţă şi în gherlă, unde a stat multă vreme“ (Ieremia 37:16).

Prezența temutei închisori a atras schimbarea de nume a orașului situat pe someșul Mic la 45 de kilometrii de Cluj-Napoca, care purtase o vreme și porecla ,,Armenopolis“ (cetatea armenilor), după etnia populației majoritare.

Acțiunea îndrăzneață a păstorilor baptiști de la Basarab a trezit reacțiunea violentă a autorităților comuniste. A fost un exemplu din încercările curajoase ale păstorilor baptiști de a-și păstra verticalitatea morală și demnitatea datoria față de Christos și Biserica Lui, la care autoritățile comuniste au răspuns cu aplicarea forței pentrua le strivi coloana vertebrală a mărturiei lor. Folosindu-se de o coadă de topor din Cultul Baptist, autoritățile au luat măsuri disciplinare împotriva curajoșilor păstori de la București. Încă nesupuși și nestruniți de comuniști, membrii bisericii din Basarab s-au solidarizat cu păstorii lor și l-au explus pe Bălgrădeanu. Iată însemnări din jurnalul tatălui meu:

„București  27/1 1957

După ce am fost angajat pentru a doua oară de biserica Basarab, am activat în ea dela 15 Octombrie 1956 până la 21 iulie 1957. Lucrurile s-au schimbat prin intervenția departamentului Cultelor.

la 21 Iulie s-a făcut excluderea lui Constantin Bălgrădeanu, secretar general al Cultului Creștin Baptist din acești ani.

Motivele excluderii lui au fost:

      1. Ruperea biletelor membrale
      2. Ură față de fr. Marcu Nichifor.
      3. Inumanitate față de Jurencu O.
      4. Minciuni și calomnii în cazul cu orga și cu cei trei: (Belicov Petru, Garoiu Viorel, Dârla T).

Deci ca o consecință a acestui eveniment am fost chemați la Departament eu, Bolea Ioan, Tunea Ioachim. Marcu Nichifor unde în urma unor declarații în scris ne-a eliberat. După acea s-a șters recunoașterea fr. Jean Staneschi din toate funcțiile cultice și de a mai fi păstorul Biserica din Nicolae Titulescu.

Odată cu aceasta s-a interzis și mie de a mai fi păstor în bis. din Nicolae Titulescu, precum și lui fr. Marcu Nichifor. De asemenea s-a șters recunoașterea din funcția de secretar al Comunității București a fr. Ioan Bolea, precum și din orice funcție din Bisericii din Nicolae Titulescu. La fel s-a interzis și celor trei… de a mai face parte din comitetul bis. din N. Titulescu. În biserică a rămas ca păstor Țunea Ioachim, ajutat de fr. I. Niculescu și fr. Șandru Ioan (diaconi) precum si de comitetul bisericii. După o așteptare a normalizării situației, de mai multe săptămâni, am plecat cu familia în Ardeal la fr. din Crocna – Arad.

Am plecat la 29 august 1957 și m-am înapoiat la 11 Septembrie 1957. Acolo am mai vizitat și biserica din Almaș precum și biserica din Dicei.

Venind din Ardeal la București după câteva zile am plecat cu delegație din partea Comunității București la bisericile din Raionul Alexandria. Am plecat la Alexandria la 16/X și m-am înapoiat la 21/X 1957.

Mai departe, fie ca Dumnezeu să orânduiască faptele bune în care să umblu și toate evenimentele din viața mea.

București, 24 Octombrie 1957

Autoritățile comuniste nu s-au oprit însă și nu s-au mulțumit cu sancțiunile pe linie de cult. Au urmat măsuri drastice: Jean Staneschi a făcut închisoare, Marcu Nichifor a fost ,,mutat disciplinar“ undeva prin Ardeal, Vasile Brânzei a fost pus sub interdicția de a vorbi în public, adică de a predica, pentru doisprezece ani de zile, iar Ioachim Țunea a ajuns, mai târziu, Secretar General al Cultului Baptist și colonel în Securitate. Mai tânăr ca ceilalți, el s-a lăsat ,,frânt“ și a ajuns sluga stăpânilor vremelnici. (Scriu aceste lucruri cu inima ușoară pentru că Ioachim Țunea s-a pocăit până la urmă și a mărturisit păcatul lui înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Cu ocazia Aniversării de 100 de ani a Bisericii Golgota din București, s-a citit și o scrisoare scrisă de mâna lui Țunea în Windsor, Canada, prin care își cerea iertare comunității din biserica pe care a păstorit-o. A existat pentru o vreme și o înregistrare video a pocăinței lui. Silvia Tărniceriu mi-a povestit o discuție în care Iochim Țunea și-a cerut cu lacrimi iertare și de la ea. A murit la 85 de ani și este acum probabil alături de tatăl meu, la Domnul).

Pentru a-și câștiga pâinea și pentru a ne crește pe noi, Vasile Brânzei a căutat de lucru. Iată merturia din jurnalul lui:

„Dela această dată am așteptat o schimbare… și a fost un timp de orientare pentru mine, până la 10 Nomebrie 57. La 11/X .57 am început sa caut servici. (…) la 18/XI.57 m-am prezentat la comisie la magazinul ,,Victoria“ spre a fi angajat. Urmează ca joi, 21/XI.57 să mă prezint la cadre să primesc rezultatul definitiv. 

La 27/XI.1957 am fost angajat la magazinul universal ,,Victoria“ în funcția de sortator în depozitul de confecții. Fie ca același braț atotputernic să călăuzească ființa mea, pe căile voiei Sale!

21/XII. 1957

Dela magazinul universal ,,Victoria“ mi-am făcut transferul la fabrica de încălțăminte ,,Flacăra Roșie“ de pe str. Bela-Braeiner-Buc. Am dorit acest transfer, deoarece la I.C.S. Victoria aveam salar de 430 lei pe luna iar aici salaru oscilează între 600-800 lei pe lună.

La această intreprindere am funcționat ca muncitor la banda mecanică, din 30 mai 958 până la 31 Decembrie 1958. La această dată sau făcut restructurări de personal și printre alții am fost și eu dat afară cu lichidare și drept de transfer.

După acest eveniment în căutarea mea după servici am găsit din nou să mă re-încadrez în câmpul muncii la fabrica de încălțăminte ,,Nicolae Bălcescu“, str Tăbăcari nr. 7. Am fost angajat la 15 ianuarie 1959.

Sunt trei zile de când lucrez la această intreprindere și până scriu rândurile de față. Închei în speranța că acelaș Braț mă va ocroti și călăuzi mai departe, care și până aici m-a binecuvântgat cu tot ce am avut nevoie.

A Lui să fie mărirea și închinarea vecinică!

București 18/I 1959

Și așa s-au scurs mai bine de doi ani de când am scris ultimul rând în acest carnet, și de atunci câte binecuvântări mi-a dat Dumnezeu! Recunoștința mea se îndreaptă spre El și prin aceste rânduri ce vor rămâne spre amintire pentru mulți ani.

Întru amintire vreau sa menționez că la Fabrica Nicolae Bălcescu, unde fac servici, m-am calificat la mașinile-presă, pentru vulcanizat încălțăminte și retribuția mea bănească este mai mare: 1000-1250 lei.

Iar dela data de 2/I 1961 lucrez la secția de modele (încălțăminte vulcanizată). Iată că barometru care indică binecuvântările din viața mea a fost crescendo, pentru care mulțumirea mea se înalță către Dumnezeu. În grija Lui mă încredințez mai departe!

București, 5/II 1961

În biserică, în urma sancțiunii de atunci, tatăl meu a trecut de la amvon la cor, unde cânta la tenor și de unde lua cuvântul la Școala Dumincală. Bineînțeles că nu ,,predica“, îi era interzis! Spunea doar ce a învățat el din lecția din duminica respectivă … Vasile Brânzei a continuat să aibă influență asupra celor din biserică. Daniel Stăuceanu, care a fost atunci prezent acolo, ne povestește cum l-a cunoscut pe tatăl meu ca ,,luptător pentru credință și împotriva împilării“:

,,Era pe vremea ,,arondărilor“ și a ,,reglementării“, amândouă măsuri prin care autoritățile comuniste îngrădeau libertatea de expresie a creștinilor. cei d ela cult au venit să ,,lămurească“ Biserica din Basarab să accepte reglementarea și aproape că au reușit. Lumea părea că se resemnase. Vasile Brânzei, pe atunci un tinerel înalt și subțire, a sărit peste bănci și a venit în față. Ridicând Biblia deasupra capului a a spus: ,,Nu cedați fraților! Este dreptul nostru la viață. Noi dăm Cezarului ce este al Cezarului, dar nu-i putem da și ceea ce este a lui Dumnezeu! Nu cedați la mărturia noastră creștină!“

corul-golgota-1054
1954 – Corul bărbătesc din Basarab. În cercuri, Vasile Brînzei și Liviu Olah (pe atunci student la drept)

Era sângele de ,,răzeș“ care striga din el, sângele de cavaler al credinței, de apărător al creștinismului care rezista invaziei ideologice păgâne venite de dincolo de granița de răsărit.

Iată ce scrie despre arondare în cartea coordonată de Cosmin Budeancă și Florentin Olteanu:

destine-comune

arondarePublicația de apologetică scoasă de prietenul meu Caius ben Obeadă la New York scrie aceste lucruri despre ,,reglementare“:

,,Deşi atunci când reglementarea serviciilor religioase, în bisericile neoprotestante, a fost dispusă de către Ministerul Cultelor s-a găsit o oarecare înclinaţie în conducătorii baptişti de a nu o accepta şi a nu o implementa, totuşi, sub imperiul fricii şi ameninţării cu necazurile aceştia au cedat.
„În timpul consfătuirilor la adunările generale ale comunităţilor, fruntaşii bisericilor, în mod confidenţial, au sfătuit pe Dănilă Goga că, dacă statul ţine cu tot dinadinsul ca reglementarea să fie aplicată, să nu se opună, pentru că, probabil, statul va putea să treacă la măsuri mai aspre, drastice, şi chiar să desfiinţeze cultul baptist; iar desfiinţarea cultului ar fi mult mai rea decât impunerea reglementării.”

“Ca urmare a acestei reglementări au fost suprimate orele de rugăciune şi alte întruniri din timpul săptămânii şi programul de duminică după amiază. Astfel credincioşii baptişti care se întruneau de mai multe ori în timpul săptămânii aveau voie acum să se întrunească doar sâmbăta după orele 18, iar duminica puteau avea servicii până la ora 14. Aceasta a redus drastic părtăşia frăţească, vitalitatea şi încurajarea de care aveau parte în timpul săptămânii.

După cei doisprezece ani de suspendare, biserica l-a chemat iar pe tatăl meu în pastorat. De data aceasta nu l-a mai lăsat mama mea, care fusese martoră la ceea ce se întâmplase în familia Wurmbrand și se cam obișnuise să nu fie ,,soția păstorului persecutat“.

S-a „întâmplat“ că, într-o zi, tatăl meu a ghidat un camion cu marfă spre magazia de la demisol și era să moară. Șoferul a pierdut pentru câteva clipe frânele și camionul l-a prins pe tatăl meu ca-ntr-o menghină, lipindu-l de perete. N-a fost nimic premeditat. Omul și-a cerut după aceea scuze și nu știa ce să-i mai ofere tatălui meu. Fără nici o coastă ruptă, dar foarte palid la față și speriat, tatăl meu a cerut doar voie să plece mai devreme acasă. Odată ajuns acolo, i-a povestit mamei mele cele întâmplate dintr-un cu totul alt punct de vedere:

,,Lenuța, mă vrei un predicator viu sau un soț mort? Alege. Asta am înțeles eu din ceea ce mi s-a întâmplat astăzi acolo. Asta am auzit eu. Dumnezeu mă cheamă înapoi la lucrare și-ți spune că mă poți pierde și altfel decât prin persecuția comuniștilor“.

„București, 5/II 1961

Faptul că scriu din nou pe fila acestui caiet, indică un nou eveniment în viața mea.

      • La intreprinderea ,,Pionierul“ am lucrat până la data de 13 Septembrie 1969. În urma demersului făcut de Uniunea noastră, (fr. Tunea Ioachim secretar general, fr. Covaci Nicolaie președinte) la Departamentul Cultelor, mi s-a obținut recunoașterea cu o încadrare de 1000 (una mie lei).
      • De la data de 15 Sept. 1969 am revenit în lucrul Domnului în Bis. din Nicolae Titulescu 56a. cu transfer și cele legale.
      • La 2 Noem. 1969 orele 18 biserica Domnului din Nicolae Titulescu, convocată în adunare generală – extraordinară, a avut doua puncte pe ordinea de zi:
      1. Angajarea fr. Brânzei Vasile ca păstor,
      2. Alegerea a 5 fr. ca diaconi ai bisericii.

Primul punct a fost susținut cu unanimitate.

Viața este un mare necunoscut, nu te pierzi în ea și ai binecuvântare în măsura în care calci pe urma Celui Răstignit. Aceasta o doresc și eu!“

Tatăl meu era deci un predicator și un păstor incomod pentru autoritățile comuniste. Nu prin elocuție, ci printr-o prestanță demnă, Vasile Brânzei impunea respect din partea credincioșilor și era iubit tocmai pentru că i se impusese un regim de supraveghere din partea autorităților de Stat.

Ieșirea mea din spital s-a transformat deci într-o cu totul atfel de ,,serbare“. S-a lăsat ,,cu muzică“, dar cei prezenți au fost forțați să danseze cum le-au cântat alții.

A fost vremea coacerii mele și tatăl meu a trăit aceste evenimente cu marea bucurie de a mă vedea pe mine, oaia neagră a familiei, întors forțat cu fața spre Dumnezeu. Primea astfel răspuns la rugăciunile înălțate spre Dumnezeu împreună cu mama mea. Iată consemnări din jurnalul său:

„București, 7 Noiembrie 1969

Când am fost solicitat pentru a veni în lucrul Domnului o mare luptă sufletească, lăuntrică m-a cuprins. Citind Cuvântul Domnului înainte de clipa hotărârii pentru a veni în lucrarea Domnului mi-a căzut text din Ioan 13:7. Mi-am dat seama că chiar neînțelegând unele situații, trebuie urmată voia Domnului cu toată încrederea. Și am zis: Amin!

După aceea a urmat …

La data de 19 Aug. 1970 orele 19 tineretul Bisericii Basarab ne-a făcut o vizită în familie, cu scopul să-l consoleze și să-l îmbărbăteze pe Dănuț, care de curând a ieșit din spital. Cu trei ore înainte de a veni tineretul, agenții au venit pe stradă, având în observație orice mișcare ce se face la Nr.3. După un sfert de oră de la sosirea tinerilor, cinci persoane: doi în uniformă de miliție, și trei civili intră buzna în casă cu întrebarea: Ce faceți aici?

S-a procedat la legitimarea fiecărei persoane, notânduli-se toate datele: unde lucreaza, unde învață, etc.

S-a trecut la sancțiuni cu amendă.

      1. Brânzei Vasile – 2000 lei
      2. Pahomi Ecaterina – 2000 lei
      3. Sava Cornel – 1000 lei
      4. Popa Teodor (Ferentari) – 1000 lei
      5. Bogățeanu Pavel – 1000 lei

Tinerii veniți în vizită în fam. mea sunt următorii:

      1. Sava Cornel
      2. Popa Teodor
      3. Titu (militar)
      4. Jurjeu Cristian
      5. Jurjeu Silviu
      6. Nica Costel
      7. Nica Mariana
      8. Streja Victoria
      9. Ursan Violeta
      10. Vieru Eugenia
      11. Pahomi Ecaterina
      12. Bogățeanu Marinela
      13. Săcălici Rodica
      14. Leric Magdalena
      15. Bogățeanu Pavel

Au trecut 5 zile dela acest eveniment, și sunt în perspectiva de a face contestație pentru amenda dată de org. de miliție. Viitorul are cuvântul în tot ce va mai urma.

24.VIII.70

Am făcut contestație la Tribunalul Sectorului 5. Cazul mau a fsot de două ori in instanță: la 21 Sept. 1970 și amânat pentru 12 Octom 1970 penrtu a aduce martori.

Ultima dată, instanța a audiat în mod formal numai pe un singur martor din doi: (Ursu Ioan și Totu David – audiat); ca a doua zi în condică să apară rezoluția: ,,Se respinge plângerea ca nefondată, definitiv“).

      • Am făcut plângere la Uniune, Uniunea a înaintat-o la Departamentul Cultelor, și aștept rezultatul și urmarea…
      • În ziua de 27 Oct. 1970 băieții mei au fost interogați ca 7 ore la școală pe linie de U.T.C.
      • Cadre: Secretarul Uniunii Tineretului Comunist pe Municipiu București, Secretarul al Sectorului 5 U.T.C. un Ofițer de Securitate (???) și comitetul pe școală format din Partidul Comunist Român și Uniunea Tineretului Comunist.
      • Miluș a mărturisit faptul că nu crede, dar a adăugat că încă nu are un bagaj de cunoștință necesar acestor probleme, va cerceta pa viitor.
      • Consecința: retrogradat din unele activități numai pe linie de UTC.
      • Dănuț, după dueluri foarte aprinse și ascuțite (cerând să se discute dela egal la egal) și-a menținut punctul de vedere al credinței în Dumnezeu. Subliniind că dacă acesta este un motiv pentru a fi dat din UTC acceptă. S-a procedat ca atare (în consecință).

Într-o amintire neștearsă, rămâne să vedem surprizele viitorului. Veghează însă un OCHI, asupra noastră și a problemelor ce ne privesc!

28 Octombrie 1970. În urma constațiilor făcute Tribunalul le-a socotit ca nefondate și amenzile au fost plătite, cu excepțiasr. Cati Pahomi carea fost scutită de plată prin împrejurări ce eu nu le cunosc.“

Tatăl meu a fost amendat cu salariul pe două luni, pentru că, asimilat grilei de salarizare din învățământ, păstorii erau plătiți după studii, iar tatăl meu numai de studii nu avusese timp în copilărie și tinerețe. Cel mai rău a pățit-o un tânăr din Timișoara, Titus Miheț, care era militar în termen. L-au luat pe sus și l-au dus direct la garnizoană, un fel de pușcărie a militarilor. (Printr-o extraordinară providență, Titus avea să-mi fie peste doar câțiva ani coleg la Seminarul Teologic, iar peste alți ani, coleg de lucrare creștină în bisericile române din America. Da, Titus este tatăl lui Harry Miheț, avocat, membru în Liberty Councul Action, neînfricatul luptăror pentru libertate religioasă care a avut acea frumoasă depoziție în fața Congresului american).

Să nu anticipăm însă. În ziua aceea, Miheț Titus avea probleme mult mai mari și mai presante …

Cei ce m-au împins către Christos

Pe cei care nu împlinisem încă optsprezece ani ne-au ,,prelucrat“ la școlile pe care le frecventam. Asta a însemnat pentru mine exact ceea ce n-avem nevoie în perspectiva strălucită pe care tocmai mi-o oferise … Partidul.

Cu doar o săptămână înainte de marele eveniment, a trebuit să stau în fața tuturor colegilor mei de la liceu și să mă ,,justific“. La acea adunare generală au venit în mod special reprezentanții de la Sectorul de Partid și de la capitală. Nimeni n-a avut voie să lipsească. Domnul Zgardan, profesor de limba rusă, secretarul organizației de Partid pentru corpul profesoral era un om care mă simpatiza. Anticipând farsa care avea să se desfășoare s-a îmbătat și mirosea de departe.

Dacă m-ar fi lăsat doar pe mine să vorbesc aș fi trecut cu bine și hopul acela, dar n-au făcut-o. Doreau neapărat să dea o lecție tuturor și să mă facă un exemplu de dedicare. M-au împins, m-au forțat, mi-au cerut să fac lucruri pe care nu le puteam face … Fără să știe, ,,tovarășii“ aceia m-au împins înapoi în brațele Domnului Isus.

,,Tovarășe Brânzei! Cum explici că ai participat la o întrunire subversivă de subminare a orânduirii socialiste?“

Le-am explicat ocazia oferită părinților mei de externarea mea din spital și am căutat să le spun că am făcut-o din obligație și din respectul meu față de părinți.

,,Cum explici atunci, dumneata, că n-ai luat atitudine mai de mult față de convingerile retrograde, față de obscurantismul părinților tăi? Cum de n-ai combătut convingerile lor strâmbe după care te-au crescut și în care au vrut să te târască?“

Le-am spus că respectul față de părinți este o virtute recomandată de educația Partidului. Au luat foc!

,,Și dumneata doreai să fi propagandist în liceu când ai refuzat să faci propagandă în familia cu care stai în fiecare zi? Trebuie să alegi odată pentru totdeauna, astăzi și aici, între părinții tăi și Partidul Cumunist! N-ai făcut-o până acum. Ne-ai păcălit! Trebuie să o faci astăzi. Trebuie să te lepezi de părinții tăi ca să continui să faci parte din organizația de UTC!“

Mi-au dat lacrimile. Mă zbăteam între două lumi. Crezusem că pot trăi în amândouă și acum ei mă forțau să aleg doar una dintre ele.

,,Vă rog frumos, tovarășe secretar de Partid. Nu mă puneți să aleg între dumneavoastră și părinți. Nu pot să o fac“

,,Ba trebuie să te lepezi de părinții tăi, dacă vrei să mai rămâi printre noi.“

Am simțit cum toate privirile celor din marea sală de la Cămin erau ațintite asupra mea, dar am simțit că, dela depărtare, priveau spre mine și ochii părinților mei. A fost prea mult … n-am putut s-o fac.

,,Vă rog să nu mă puneți să aleg între Partid și părinți. Nu e frumos. Nu se cade … Nu mă pot lepăda de părinți … Cum să aleg Partidul? Partidul n-a făcut niciodată nimic pentru mine … Părinții mei au făcut totul! Mama m-a vegheat în nopțile când aveam febră … Tatăl meu m-a cărat în spate prin zăpada până-n brâu când m-a mușcat un câine și trebuia să fac injecții în fiecare zi … Au rupt dela gura lor ca să avem ce mânca noi. Au mers cu haine vechi ca să ne cumpere nouă haine de școală. Vă rog frumos! Nu-mi cereți să mă lepăd de părinții mei“.

,,Trebuie să o faci! Viitorul nu aparține părinților tăi. Viitorul este al învățăturii Partidului nostru! Ce fel de viitor vrei să ai tu?“

În clipa aceea a luat cuvântul și tovarășul Zgardan. Cumva caraghios și vehement, el m-a întrebat răstit:

,,Creștinismul este o rămășiță a trecutului obscurantist. Ce căutați voi printre noi, când noi clădim viitorul unei lumi comuniste, materialist dialectică și atee? … Chiar așa! Să-mi spui: Ce căutați voi în lumea noastră?“

M-a lovit atunci absurdul întregii scene. Un bețiv care își ascundea simpatia, trădându-și prietenia pe care mi-o declarase de atâtea ori, mă soma să fiu sincer și tranșant. Am tăcut câteva clipe, iar apoi, de undeva de unde nici astăzi nu știu, a apărut prima mea improvizare a unei predici. Nu, cuvintele nu-mi aparțineau. Buzele mele au continuat să se miște și m-am auzit cu stupoare spunând cu demnitatea unui om care-și îndreaptă coloana vertebrală în fața celor ce caută să-l frângă, să i-o încovoaie:

,,Tovarășe Zgardan, suntem doar deocamdată în lumea dumneavoastră, dar … va veni și lumea în care credem noi … Va veni cu siguranță. O lume a adevărului și a sincerității. Abea atunci vom fi și noi ,,acasă“. Până atunci … o așteptăm.“

Bineînțeles că am fost dat afară din UTC. Ei m-au împins afară. Ei m-au împins spre lumea părinților mei, înapoi la convingerile pe care le împărtășisem altădată copilărește.

A fost prima mea predică și am avut și primul meu convertit, Ionică Dumitru, zis ,,Liță“, coleg de an cu fratele meu, s-a îndrăgostit de lacrimile și mărturia mea. A venit să-mi spună că este de acord cu mine, că nu este drept cum s-a procedat. Am devenit repede prieteni și, ca s-o scurtez, pot să vă spun că a venit la mine în America, s-a botezat împreună cu soția lui și-l vizitez cu bucurie de câte ori pot la Portland în statul Oregon.

În prima zi din săptămâna următoare, la ora de limba română am avut o altă surpriză. Doamna Cranta era o femeie ,,de oraș“, pedepsită parcă să predea la niște elevi veniți de la țară să stăpânească nu literatura, ci tehnica. Cât a predat la Metrologie, n-a dat nimănui vreodată mai mult de nota 8. Notele 9 și 10 nu erau de nasul nostru. Era o femeie acră și rece, distantă și disprețuitoare. Cel puțin așa mi se păruse mie …

În dimineața aceea, de cum a intrat pe ușă, a aruncat catalogul pe catedră și a zis: ,,Brânzei! Ce lecție am avut pentru astăzi?“

Știam din pățaniile părinților, dar nu mă gândisem că poate începe așa de curând … Persecuția! Trebuia să încep să plătesc pentru ceea ce declarasem în ședința la care asistase și ea … Am oftat, m-am ridicat în picioare și am spus care era lecția …

,,Foarte  bine, Brânzei! Stai jos. Ai nota 10!“

Altceva n-a spus nimic. Nici măcar n-a zâmbit. De înțeles însă am priceput toți. Era felul ei de a spune că n-a fost de acord cu ceea ce mi se făcuse. Sau poate, cine știe, a fost felul ei de a comunica tuturor celor din clasă că și ea … ,,crede“. Pentru zilele acelea, așa ceva era un act de mare curaj, de mare risc, de mare îndrăzneală.

Un gând despre „2. Un lăstar sălbăticit și o convertire ne-probabilă

  1. M-am nascut in 1977. Nu prea am cunoscut comnusmul, am avut 13 ani la revolutie. dar stiu si acum un lucru, La scoala eram „pocaita”,, Invatatoarea mea era credincioasa si m-a aparat intotdeauna cat a putut. In clasa a IV-a am fost pusa sa aleg intre snurul albastru deschis ( loctiitor al comandantului de unitate,pe scoala ) si biserica.Eram comandanta de detasament,aveam snur galben si cantam la vioara in orchestra. Am ales fara sa ma gandesc, vioara si biserica. Mai tarziu, nu in comunism,am avut si eu momentul meu de cadere,,,slava Domnului ca m-a ridicat,,,de ce scriu asta? Azidimineata la ora 6 am auzit sirena pompierilor si mi-a venit in gand :, „daca sirena asta ar anunta persecutia”? Pierderea am tot ce am pentru Dumnezeu, cu rusine am constatat ca nu am destula putere. Domnul sa aibe mila de noi ,,,

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s