10. America cu ,,A“ mare sau gusturi amare ?

Detroit – Un început entuziasmant

Ce-am simțit la aterizarea în Detroit? Suficient să vă spun că socrul meu, care a sosit peste aproximativ un an, direct din România și care a dormit ultima parte a drumului, când s-a trezit și a privit pe geam pătura de lumini de la sol a crezut că a murit și a ajuns în cer! DPentru daniela și pentru mine, după România întunecată sub anii de lumină ai comunismului și după Roma înghesuită sub strălucirea de bâlci a reclamelor, America a fost o mare surpriză, surpriza unei Americi mari.

Prin comparație, toate lucrurile de aici ni se păreau mai mari. Străzile erau mai mari, mașinile erau mai mari, ca niște adevărate bărci pe roate, farfuriile erau mai mari și porțiile erau și ele mult mai mari decât cele raționate în România.

În data de 17 Septembrie 1982, la aeroport ne-au așteptat rudele, frații din biserică și, surpriză, fratele Simion Cure, care fusese operat nu de mult în Cleveland, dar se afla în Detroit pentru o vizită.

Cu fratele Simion Cure mă cunoșteam de mult, de pe vremea când mergeam amândoi în misiune pe valea Bicazului. Odată, într-o seară geroasă de gemea zăpada sub ghetele noastre, taica Cure, cum îi spuneam toți, m-a oprit la o discuție în fața unui magazin din Piatra Neamț:

„Este adevărat că vrei să te faci păstor, ca tatăl tău?”
„Da, i-am răspuns”, într-un fel timid, de parcă m-ar fi prins cu un gând prea înalt pentru starea mea spirituală.
„Ei bine”, a continuat el, „dacă vrei să te faci păstor să ceri de la Domnul să-ți dea … o beregată largă”.

L-am privit surprins și am tăcut nedumerit așteptând o lămurire. Fratele Simion a continuat:
„Păstorii trebuie să aibe o beregată largă ca să-i poată înghiți pe toți așa cum sunt ei, fără să-i rămână în gât vreunul.”
Au trecut ani de zile până când mi-am dat seama că atunci primisem una dintre cele mai adânci lecții de teologie pastorală. Nu cred că m-am rugat vreodată așa cum m-a învățat fratele Simion, dar mi-am dat seama adesea de nevoia ca păstorul să poată avea un spirit de toleranță îngăduitoare și plină de răbdare sfântă.

Tony și Rodica ne-au primit ireproșabil. După prima noapte ne-au dus într-una din casele pe care le aveau în proprietate. Toate camerele erau mobilate, frigiderul era plin ochi, mașină de spălat rufe, mașină de uscat rufe, telefon în cameră și televizor ,,cu remote control“. După Pașcani și lipsurile noastre din România, trăiam un vis și parcă ajunseserăm în rai.

La trei săptămâni, Tony, cumnatul nostru, m-a dus ,,să văd o mașină de ocazie și să-mi dau cu părerea“. Mi-a cumpărat-o. A fost o altă mare surpriză. Ramona și Carmen, fetele lor, s-au lipit de noi ascultând de un tainic glas al sângelui.

La New York și la Washington

Invitat de Aurel Popescu, am plecat în octombrie, după doar trei săptâmâni de America, într-o vizită la New York. Fratele Aurel m-a așteptat pus pe glume. În prima noapte de New York, pe la 11 pm mi-a zis:

,,Hai să mergem până la familia Voicu!“ Era vorba despre prieteni foarte buni ai mamei mele care i-au lăsat vorbă că vor să mă vadă. Am acceptat și, când am ieșit din casă, m-am îndreptat spre mașina dânsului.

,,Nu mergem cu mașina. Mergem pe jos.“
Am ezitat, dar ce puteam face? Auzisem așa de multe lucruri rele despre New York … Presa comunistă din România îl transformase într-un loc bântuit de bandiți și drogați disperați. Fratele Aurel vorbea tare când eu aș fi preferat să șoptească, glumea când eu mă cam uitam după fiecare gang, căutând oamenii umbrelor. După aproximativ o jumătate de oră, mi-a făcut semn că ne întoarcem acasă.

,,Cei din familia Voicu s-au culcat probabil de câteva ore. Te-am scos la aer pentru că doream să te vindec. Toți care veniți din România sunteți parcă speriați de bombe. Toți credeți că New York-ul este teribil noaptea. Te-am plimbat puțin ca să vezi că nu este de loc așa …“

A doua zi ne-a dus pe turnurile gemene din Manhattan și la sediul Națiunilor Unite. Cel mai mult mi-a plăcut însă partida de fotbal pe care am încins-o cu dânsul și cu băieții lui în demisolul clădirii care găzduia adunarea baptistă. Știam și eu să joc, dar ei erau parcă ,,de meserie“.

După weekend am vrut să plec repede înapoi la Detroit. Fratele Aurel m-a pus repede cu picioarele pe pământ.

,,Unde te crezi, tinere? Oamenii ăștia au plătit două bilete de avion pentru voi. Mai stați pe aici câteva zile. Unde plecați așa de repede. Crezi că ai venit doar așa, într-o fugă până la Ploiești?“

Familia Popescu venise la New York cu inimile lor imense. În foarte scurt timp deveniseră o adevărată agenție de voiaj pentru românii aflați în trafic dinspre România. A sponsorat mii de oameni, a găzduit mulți dintre ei între două avioane, le-a dat de mâncare, i-a pus să doarmă și i-a condus apoi să prindă cursele spre destinațiile lor finale din alte colțuri ale Americii. Cred că a fost primul om care s-a dus la Serviciu de Imigrație din New York cu flori și cu bomboane de ciocolată. În America nu se poartă așa ceva. Cu farmecul dânsului a reușit însă să le schimbe moravurile. Doamnele îl așteptau cu multă bucurie, anticipând cu plăcere că le va săruta iar mâna …

Printre cei care i-au călcat pragul s-a numărat și Nicolae Rădoi, un munte de bărbat din Caransebeș. Fusese cioban la oi și, pentru o vreme, unul din cei mai bogați oameni ai locului. De la inspectorul de culte, la milițianul de cartier și la colonelul de Securitate, cam toți erau în buzunarul său. Tot el a finanțat călătoriile celor mai buni predicatori români spre amvonul bisericii din Caransebeș. Râvna pentru casa Domnului i-a venit până la urmă de hac. Luând prea în serios spusele și scrisele fratelui Iosif Țon a făcut parte dintr-o generație care n-a mai vrut să facă nici un compromis cu autoritățile puterii de Stat.

Încercând să aplice deciziile deja împământenite de păstorii din Comunitatea București, Caransebeșul a devenit cea mai revoluționară biserică baptistă din comunitatea de Timișoara. A intervenit Comunitatea, a intervenit Uniunea, au venit de la Departament și au adus forțele miliției locale. Fratele Nicu a făcut pușcărie. Pot spune că nici asta nu l-a frânt, așa că autoritățile comuniste au decis că este mai bine să-l arunce peste graniță sau să-l omoare dacă refuza această variantă.

La New York, Nicolae Rădoi s-a descurcat mai greu la început. N-a anticipat că va ajunge în America și n-a învățat nici o boabă de limbă engleză. Era ca un copil neputincios pe care fratele Aurel Popescu trebuia să-l ducă peste tot. Când a avut mașină și a început să conducă, nu știa cum să vorbească cu cei de la benzinărie. Nenea Aurică s-a gândit puțin și i-a venit în minte o trăznaie. Cam așa a sunat dialogul dintre cei doi:

,,Nicule! Tu mai știi povestea aia cu Păcală și Tândală?“
,,Sigur c-o știu. Da de ce?“

,,Ascultă la mine că tu nu ții minte cuvinte englezești. Mergi la benzinărie, lași geamul jos și când vine ăla să te întrebe ceva tu îi spui doar atât ,,Tândală“. Ai înțeles? Tândală!“

,,Și ăla ce-o să facă, că doar nu știe și el povestea …“

,,Nu! Ăla o să înțeleagă să-ți pună în mașină benzină de exact zece dolari. Așa se spune în limba engleză: ,,Ten dollars“, da sună ca ,,tândală“ în românește. Ții minte? Da-i geamul jos și când vine ăla la tine îi spui parola: ,,Tândală“.

Zis și făcut! Și așa a intrat folclorul românesc în lexiconul emigranților români din New York …

Aurel Popescu știa el ce știa, avusese și el oarecare experiență cu limba engleză … Îi cam plăcea viteza și la o întoarcere de la Chicago l-a oprit poliția pe autostradă. Americanul  s-a dat jos, a venit politicos la geamul mașinii fratelui Aurel și a început să-i zică liniștit ceva. De la volan, fratele Aurel ridica neputincios din umeri și o ținea una și bună: ,,No speak English“. După câteva încercări nereușite, polițaiul i-a făcut semn cu mâna, i-a spus ceva după care s-a urcat în mașina lui și a luat-o înainte. Fratele Aurel a pornit și el, iar când a văzut că mașina poliției iese la primul exit, a apăsat pe accelerație și … a ajuns foarte repede la el acasă la New York. Când le-a povestit băieților ce i se întâmplase, aceștia au înmărmurit. L-au înrebat un singur lucru:

,,Ce ți-a spus înainte să se suie și el în mașina lui? Cum au sunat cuvintele acelea?“
,,Nu știu, măi băieți. N-am înțeles … Ceva cam ,,oleoi mi“ sau cam așa ceva“.
,,Tată, putea să vină după matale și să te aresteze! El ți-a spus: ,,Follow me!“, adică ,,Vino după mine“, ,,Urmează mașina mea“. Iar când a ieșit de pe autostradă se aștepta să faci și dumneata la fel. Cum de nu te-a prins?“
,,Cum să mă prindă, că, de îndată ce l-am văzut că iese, am apăsat adânc pe accelerație, că mă grăbeam. …“

,,Tată, cred că polițaiul acela n-a vrut să-și pună mintea cu dumneata. O fi râs ca de o glumă bună și te-a lăsat în pace. I s-o fi făcut milă de un emigrant nenorocit ca dumneatale. Ai avut noroc că nu știi limba engleză …“

Tot cu Aurel Popescu am fost prima dată și la Washington. Așa cum știți, doamna Buncher îmi promisese că mă va invita la Departamentul de Stat. Ei bine, a făcut-o! Fratele Aurel mergea însă pentru o altă problemă. Domnul Vlad Georgescu îl anuțase că li s-a aprobat cererea pentru o oră de educație creștină în fiecare duminică la postul Europa Liberă. Mi-a făcut hatârul să mă ia cu dânsul și am fost martor la una din cele mai tactice evanghelizări personale la care am asistat vreodată. Domnul Vlad Georgescu n-a părut prea impresionat să mă cunoască, dar m-a lăsat să fiu și eu martor la condițiile cu care li se dădea neoprotestanților ora de emisie:

,,Să nu vă certați între dumneavoastră. Să aibă acces și Pavel Nicolescu și Iosif Țon și dumneata. Să nu faceți propagandă în favoarea unui anumit cult. Să nu faceți prozelitism. Să vorbiți în termenii doctrinelor generale ale creștinismului, etc.“

,,Și dumneavoastră de unde veți ști aceasta? Care este poziția dumneavoastră în ceea ce privește Biblia și Isus Christos?“

,,Eu sunt agnostic, domnule Popescu. N-am nici o părere.“
Uimit și parcă … ofensat, nenea Aurel, acest înnăscut pescar de oameni a replicat:
,,Ah, domnule Vlad Gergescu, nu mă așteptam la așa ceva de la dumneavoastră. Doar știți! Agnostic însemană de fapt ,,ignorant“. Sunteți un om de mare cultură! Nu se poate să fiți ignorant tocmai în acest domeniu al cunoașterii umane. Puteți fi ignorant în matematică, în geografie sau istorie, dar nu în ce privește soarta eternă a sufletului. Domnule Georgescu faceți-mi bucuria și recunoașteți că ați neglijat cel mai important lucru din lumea aceasta. Dacă există iad și rai după moarte, este foarte important să fiți sigur că ajungeți acolo unde trebuie …“

Luat așa de tare, dar așa de elegant, domnul Vlad Gergescu a bâiguit ceva, a recunoscut că trebuie să se pună la punct cu subiectul acesta …

,,Este mai important că am vorbit cu dumneavoastră, decât că ne-ați dat ora aia la Europa Liberă. Cum? Să le vorbim altora ce au nevoie să știe după negura asta de comunism și tocmai dumneavoastră să n-aveți lumina necesară asupra subiectului …“

Nimeni nu se putea supăra pe fratele Aurel! S-au despărțit ca niște prieteni. Fratele Aurel i-a promis că o să-l mai sune și i-a sugerat să asculte și el materialele transmise la ora de educație creștină …

Eu m-am grăbit să merg să mă întâlnesc cu doamna Judith Buncher. Dânsa ne-a primit cu mult mai multă căldură și simpatie decât românul Vlad Georgescu. Daniela era gravidă în șase luni și ceva (zburase din România cu Christina în burtică, scăpând ca prin minune de restricțiile puse de companiile aviatice la astfel de persoane). În mod normal ar fi trebuit să avem astăzi o ,,italiancă“.

(Aveam să mai aud ceva de la doamna Judith Buncher de două ori. Prima dată, când l-a trimis pe Nestor Rateș la Los Angeles să-mi ia un interviu care a fost apoi difuzat de câteva ori la Vocea Americii și la Europa Liberă. A doua oară, când m-a rugat să sponsorez patru preoți din oastea Domnului aflați ca mine altădată în pericol de a fi aruncați în închisoare de autoritățile comuniste. Unul din aceștia, Cornel Avramescu, care fusese împreună cu Traian Dorz în sfatul celor zece pe țară, a venit până la urmă la mine în Los Angeles și îmi va rămâne pentru totdeauna un prieten bun și un exemplu de duhovnicie și consacrare.)

Întors la Detroit, prin fratele Simion Cure l-am cunoscut pe băiatul lui, Mircea Cure, venit și el de curând din România. În scurt timp am devenit prieteni, iar asta m-a ajutat mult pentru că foarte curând am început să mă clatin. Ce s-a întâmplat?

Detroit – Ruperi și cutremure interne

Emigrația românească în America a cunoscut câteva valuri. Numărul românilor veniți în bisericile baptiste de aici a crescut și descrescut și el corespunzător cu aceste fluctuații. Între cele două războaie mondiale, românii veneau în zona Cleveland- Detroit ca să muncească în uzinele aferente producției de mașini. Zicala era: ,,Mia și acasă!“, adică românii stăteau în America doar până ce agoniseau $1000 și apoi fugeau repede acasă. Cu această sumă, în România puteau apoi să-și cumpere pământ sau să demareze o mică afacere. În perioada aceea, bisericile române au cunoscut un mare aflux de membrii.

După ce comuniștii au luat puterea în România, robinetul emigrației s-a închis. Bisericile române din America au mers un timp din inerția vremurilor bune, dar au scăzut apoi vertiginos în numărul de membrii. În lipsa noilor veniți care să vorbească românește, limba engleză s-a împământenit. Mai mult, tinerii, mai ales cei născuți și educați la școlile din America, au preferat să plece la biserici americane.

Prin 1970 a început iar o mișcare de emigrare dinspre România spre America. De data aceasta, valul a venit din partea celor disperați sau înfometați după libertate care au început să fugă cu orice risc peste graniță. Concomitent, în interiorul României cererile de pașapoarte și de vize pentru America au crescut exponențial. Noi am făcut parte din valul care a plecat din țară prin anii 1976-1988. În prezent locuiesc în America și Canada peste un miliona de români, ceea ce nu pare mult până ce-ți dai seama că aproximativ 1 din 20 de români s-au mutat pe aceste meleaguri. Dintre aceștia cam 53% sunt veniți în cele două decade dintre 1980-2000. Situația pe care am găsit-o în bisericile române baptiste din America era una nu tocmai frumoasă.

Ajunsesem în Detroit la o biserică frântă. Jumătate se aduna într-o clădire veche de la ,,opt mile“, iar cealaltă jumătate închiriase o sală prin altă parte. Tony, cumnatul la care venisem mergea la biserica de la opt mile, așa că m-am dus cu el. Inima mea era însă mai aproape de ceilalți, pentru că făceau parte dintr-un val recent de emigrație și-i cunoșteam încă din România.

La ,,opt mile“ erau cei ,,vechi“, cei care ajunseseră în America între cele două războaie mondiale, imediat după ele sau, foarte puțini, printre care și cumnatul meu, care reușiseră să fugă din țară.

Mulți ani nu mai venise nimeni, dar de câțiva ani, în loc să-i mai arunce în închisori, Ceaușescu găsise că este mai bine și face mai frumos pentru cei care se agitau cu  drepturile fundamentale ale omului, să-i lase să plece peste hotare pe cei care protestau mai vehement împotriva politicii lui. Noi făceam parte din acest val nou de emigranți baptiști veniți din România.

Între cele două fracțiuni ale bisericii baptiste române din Detroit era o stare de conflict deschis. Cei ,,cu vechime“ îi acuzau pe ceilalți de duh de nemulțumire. ,,Potoliți-vă și mulțumiți-i lui Dumnezeu că ați scăpat din România. Voi ați vrut să veniți în America. Acum fiți americani și lăsați România în pace“.

Cei veniți proaspăt răspundeau:
,,Noi am venit din România trezirilor religioase! Nu putem să uităm ce a fost acolo și să adormim ca voi.“

,,Inadaptabililor!“
,,Vânduților!“
,,Gălăgioșilor! Scandalagiilor!“
,,Comuniștilor!“

La biserica celor vechi, seara, femeile veneau în rochii lungi și se servea ceai cu fursecuri. La biserica noilor veniți se scriau memorii și se puneau la cale vizite de protest în fața Ambasadei României de la Washington.

N-a fost atâta un conflict de personalități, cât un conflict adânc de idei și de atitudine.

Generația veche trăia drama unei adormiri spirituale, a unei înghețări în imagine. Ei erau cu totul americanizați, dar visau să păstreze ceva din identitatea de altădată, mai ales limba română învechită vorbită în cadrul serviciilor divine.

Generația nou venită trăia criza unei schizofrenii patriotice, fiind doar cu trupul în America, dar cu inima în România.

RBA (Asociația Bisericilor Române din USA și Canada) nu avea pe vremea aceea decât câteva biserici în doar câteva orașe ale continentului. În Canada erau mai ales cei din Banatul Iugoslovean. Ionel Păsui era păstor la Kitchener, iar un alt păstor era la o biserică din Hamilton.

La New York era Aurel Popescu și Pavel Nicolescu, veniți și ei doar de câțiva ani în America. La Cleveland era Floruța. La Detroit fusese Lucaciu, mulți ani de zile și președintele RBA. La Chicago era Alexa Popovici în biserica noilor veniți și Ted Faur în biserica americanizaților. În Florida coborâse din Canada fratele Teofil Talpeș și păstorea o biserică împreună cu ginerele lui, Petrică Matcău.

Pe coasta de vest exista doar biserica din Los Angeles, păstorită de Pit Popovici și încă una în San Francisco, unde era fratele Boțan, venit cu fiul său pentru o operație la inimă.

Prin contrast, în RBA există în anul 2017 aproximativ 50 de biserici baptiste, unele cu o mambralitate mai mare decât numărul tuturor membrilor din bisericile de atunci.

La plecarea din România, primisem de la tatăl meu un fel de testament de lucrare: ,,Să nu te cerți cu frații“. Aflase și el probabil câte ceva despre tensiunile care existau printre românii din America. ,,Mai bine să ajungi să vinzi cartofi la Aprozar decât să te cerți cu frații“. Nu știu dece ,,să vinzi cartofi la Aprozar“ reprezenta pentru el cea mai umilă și degradantă meserie.

Ca să-i împac și pe cei la care venisem și ca să rămân credincios dorinței tatălui meu, am pus la cale o strategie. Duminica dimineața mergeam la una din bisericile baptiste, seara mergeam la cealaltă, iar după aceea mergeam și la serviciul bisericii pentecostale ca să mă liniștesc și să mă bucur.

Le-am predicat tuturor despre importanța unității în trupul lui Christos, despre dragostea care ne strânge, despre iertarea pe care o dăm altora care ne aduce iertarea noastră, despre iminența venirii Domnului și despre multe altele care ar fi trebuit să-i îndemne să se unească sub același acoperiș. Zadarnic. Aș fi putut să fiu oricând păstor la una din ele. Condiția ar fi fost însă să nu mă mai duc și la ,,cealaltă“.

După aproximativ șase luni, la adunările generale anuale, fiecare dintre cele două biserici baptiste mi-a spus ,,să plec“. Cei noi sosiți în America m-au învinuit că-i îndemn să trădeze idealurile de spiritualitate din România și lupta împotriva autorităților comuniste. Cei americanizați mi-au adus aminte, îi înștiințase Ambasada română de la Washington, că și în România am fost un om controversat care a stârnit tulburare. Presbiterul biserici, fratele Lucuța, care locuia în Windsor, Canada și venea doar duminica la Detroit mi-a spus cu un nod în gât și cu foarte multă simpatie:

,,Frate Dăniil. Noi avem o vorbă aici în America: ,,Go west Young Man!“ Du-te să-ți faci un rost în altă parte …“

Nod în gât aveam și eu, îl avea și soția mea, îl aveau și rudele noastre … În plus, noi aveam și lacrimi pe obraji. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă n-ar fi fost niște cuvinte ale fratelui Pit Popovici.

Încă fraged după depresia din România, am scris atunci patru versuri dintr-o poezie în care întrebam retoric:

Când am să trec, și asta mi-o doresc,
Pe lâng-un drum uitat și părăsit
Am să mă-ntreb: ,,Când sunt mai fericit?
Când sunt iubit sau numai când iubesc ?“

Descumpănit, am recapitulat cele trăite până atunci în America și două evenimente mi-au stat imediat înainte:

La prima întâlnire a păstorilor RBA la care am participat în octombrie 1982 la Kitchener, în Canada, s-au întâmplat două lucruri. Primul m-a năucit, al doilea m-a speriat. Așezându-se intenționat lângă mine, Alexa Popovici s-a aplecat ușurel spre urechea mea și mi-a șoptit: ,,Vreau să ți-i prezint pe toți păstorii ăștia. Cel de acolo este Talpeș, este …, cel de acolo este Păsui, este …, cel de acolo este …“ Am aflat atunci câte ceva despre foarte multele probleme din fiecare biserică în parte. Infomațiile m-au copleșit aproape la fel de mult ca apele cascadei Niagara pe care am vizitat-o cu aceeași ocazie.

Al doilea lucru petrecut la Kitchener a fost că fratele Pit Popovici m-a luat deoparte și, cu multă dragoste în priviri și cuvinte, mi-a spus: ,,Frate Brânzei, eu te știu din România. Îl știu bine pe tatăl tău, iar cu Traian, socrul tău și cu Maria, soacra ta, suntem prieteni din tinerețe. Dumneata ești un om sensibil și bolnăvicios. N-o să poți face față la Detroit. Biserica de acolo este o moară care a măcinat pietre tari. N-o să poți face față … Când n-o să mai poți, dă-mi un telefon și te chem în California, alături de mine. Ține minte ce-ți spun astăzi.“

(Am aflat mai târziu că, într-adevăr Detroit-ul făcuse și alte victime. Invitat din Cleveland să vină să întrețină flacăra trezirii în biserică, fratele Olah a stat o vreme cu ei, până când a văzut părtășia fărămițându-se sub pastoratul lui. ,,Am mâinile pătate cu sânge! Nu mai pot să stau aici, Trebuie să plec“, le-a spus dânsul; și s-a dus. Venit să păstorească înaintea mea, fratele Sfârlea confirmase bănuielile că ,,este în bune relații cu puterea de la București“. Deși ,,fugise“ ca și ceilalți peste graniță s-a dus apoi liniștit, bine mersi, să-și continue studiile teologice la Cluj. Nimeni n-a mai vrut să-l primească înapoi ca păstor la întoarcere. Lucaciu, cel mai longeviv păstor român baptist din America preferase să ,,stea în pensie“, decât să se mai întoarcă la lucrarea pastorală pe care o împlinise timp de foarte mulți zeci de ani.  Avea deja peste 90 de ani.)

La revedere, Detroit!

La numai câteva săptămâni după ce Daniela a născut-o pe Christine (12/28/1982), prima noastră fetiță, plecam în mașina dăruită de cumnatul meu spre California. Între scaunele din față, într-o cădiță de copil, era așezată Christine. Evreiește vorbind, plecam după o afacere din care făcusem un ,,profit“ de 50%. Am venit doi și plecam mai departe trei, un veritabil ,,ghișeft“!

Detroit materinitatea St Stephen 1

Christine a fost cât pe ce să se numească ,,Angela“! Născută pe 28 Decembrie, ne-a gândit să-i dăm un nume legat de nașterea din Betleem. La telefon, când a aflat de intenția noastră, tatăl meu a exclamat:

,,Nu e bine! Cum adică: ,,coana Angela“, mahalagioaica de pe strada noastră? Alegeți alt nume“. Mi-am adus aminte atunci de femeia aceea și … am căutat alt nume. Ca și în cazul lui Iuda, care a stricat probabil cel mai frumos nume din Biblie, coana Angela l-a stricat și ea pe acesta … Așa am ajuns să-i dăm fetei noastre alte două nume, Christine și Elisabeth, pentru ca să aibă de unde alege când se va face ea mare. Păstrând proporțiile, în iarna de după naștere, printr-o simetrie imposibil de ignorat, plecam și noi în bejenie, spre un Egipt al protecției și al izbăvirii.

Drumul era lung iar noi goneam, goneam, … fără să știm prea bine încotro și de ce mergem.

Lângă mine, Daniela plângea. Îi era tare ciudă pe mine și tare greu că o smulgeam de lângă Rodica, sora ei mai mare, care ne primise așa de bine, iar eu, ingratul de mine … am dat cu piciorul la tot și am plecat la o chemare a unui păstor de pe partea cealaltă a continentului american …

Avea dreptate soția mea? Bineînțeles că, din punctul ei de vedere, avea dreptate. Eu nu venisem însă în America pentru a avea material ceea ce nu avusesem în România, ci pentru a putea face ceea ce n-am fost lăsat să fac în România, să răspund chemării divine și să intru plenar în lucrarea pastorală.

Am lăsat în urmă Michigan, am trecut prin Indiana și Missouri, am traversat pământul roșiatic al statului Oklahoma, am tăiat-o prin nordul Texasului și apoi … a început pustia. New Mexico ne-a întâmpinat arid și uscat, cu ciulini rostogoliți de vânt peste autostradă. Am coborât apoi parcă și mai adânc în pustiu și am trecut prin Arizona … Nici o așezare umană pentru sute de kilometrii, nici o casă, nici un copac! Doar ciulini și, din când în când, cactuși.

Am sperat că se va schimba ceva la intrarea în California. Tot așa; pustiu. Daniela, scâncind, m-a întrebat:
,,Unde mă duci tu, Daniel?“
,,La ducă-se pe pustie, nu vezi?“ i-am răspuns eu nervos.

Eram curajos mai ales din cauză că eram ,,împreună“. Am găsit în Daniela întotdeauna sprijinul care m-a ajutat să trec peste obstacole. Cu ea alături, eram în stare să merg oriunde. Am stors din lacrimile vărsate la Detroit în ultimele luni chiar și versurile unui alt catren:

,,Eu nu-s pribeag când țările-s străine
Și nici când zi de zi străbat cărări,
Ci num-atuncea între înserări
Mă simt străin:
Când nu ești lângă mine!“

Bine că măcar mașina mergea ca ceasul … În opt cilindrii, Doge-Chargerul meu mânca pământul, dar și de băut, bea multă, foarte multă benzină. Când apăsam pe pedală parcă se vedea găleata răsturnându-se. Benzina era însă încă foarte ieftină: 83 de cenți pentru patru litrii. Iar dolarul era încă mare.

Detroit forever!

Mi-a fost să ajung în Detroit într-o vreme neprielnică. Am plecat de acolo cu un gust amar în gură. Asta n-a fost însă pentru totdeauna. Am revenit peste câțiva ani și de câteva ori după aceea. De fiecare dată am găsit atmosfera mult îmbunătățită. După mine au venit să păstorească Ioan Ștef și Beniamin Cocar cu familiile lor. Au fost aduși diin România de Tony Stroia, cumnatul meu, care-i cunoaștea de la Mediaș. Lucrarea lor a fost o binecuvântare.

Când ei au plecat la Atanta, biserica l-a chemat din București pe Sorin Covaci, cel mai apropiat prieten al meu din noua generație.  Prin el m-am reîntors într-un fel la Detroit, am legat rănile vechi și am vindecat vechile relații. Detroit este și va rămâne pentru totdeauna locul în care am pus piciorul pentru întâia dată pe teritoriul american, capul de pod peste Atlantic prin care ne-am început viața nouă în limba … engleză.

Am aflat însă apoi consternat că luptele interne din comunitățile române nu se manifestau doar din cauza diferențelor de generații sosite în America. Ele se manifestau și încă se mai manifestă și în sânul grupelor de oameni veniți din țară în același timp. Oare de ce?

Explicația aveam să o aflu peste câțiva ani într-o glumă auzită de la Petrică Lascău, fratele meu pentecostal cu care am făcut o călătorie misionară în Rusia, Ucraina și Moldova:

,,Un român a naufragiat pe o insulă pustie. L-au găsit peste mulți ani. Își amenajase foarte gospodărește tot ce-i trebuia ca să poată supraviețui. Singurul lucru pe care nu l-au înțeles cei ce veniseră să-l ia acasă a fost de ce, pe lângă casa în care locuia, țarcul animalelor, etc. naufragiatul construise DOUĂ biserici. Când l-au întrebat, românul le-a explicat simplu:

,,Asta este biserica mea, iar cealaltă este biserica la care nu mă duc niciodată!“

Din cauza spiritului de ,,dâcă“ (dấcă2 sf  – 1 Împotrivire. 2 Încăpățânare. 3 Mânie. 4 Ciudă. 5 Dușmănie contra cuiva.), a complexului secular de persecuție și a unei proaste înțelegeri a ideii de independență, pentru a se simți în sfârșit liber românul are nevoie de ,,biserica la care nu mă duc niciodată!“ Este un minimum minimorum strict necesar. A existat și încă mai există pe alocuri o tragică neînțelegere între spiritul de independență visat de românii veniți de sub comunism în libertatea Americii și spiritul de interdependență creștină pe care-l instaurează unitatea lucrată în adunări și între adunări locale de Duhul Sfânt, care zidește trupul lui Christos.

Alți români au ales să se rupă total de comunitățile românești de îndată ce au pășit pe pământ american. Mi s-a întâmplat să aud o pereche vorbind limba noastră într-un magazin din Los Angeles. Bucuros, m-am apropiat de ei, m-am prezentat și am dat să-i invit la biserică. Mi-au răspuns foarte categoric. ,,We no speak românește!“

În marea metropolă Chicago, unde trăiesc mai mulți polonezi decât în oricare alt oraș din lume, cu excepția Varșoviei, mai toate grupurile etnice au fost invitate de primărie să-și încropească un for reprezentativ, un fel de guvern în exil, cu care să se poată încropi un dialog la vreme de nevoie. Toți au reușit, cu excepția … ați ghicit! … a românilor. Când s-au adunat să se înțeleagă s-au bătut cu … scaunele. Nici nu se putea altfel, deoarece erau și legionari și comuniști, și atei și preoți, și reprezentanți ai celor veniți înainte de al doilea război mondial și dintre cei veniți de curând … Sau poate că, luând în considerare că așa ceva nu s-a reușit nicăieri în America, deși de încercat s-a încercat în multe orașe, s-ar putea să fie … specificul nostru etnic despre care am amintit în capitolul anterior ? …

Dacă nu ne-am înțeles între noi, am sperat că măcar ne vor înțelege americanii. La câteva săptămâni după sosire, Tony Stroia, cumnatul nostru din Detroit, ne-a dus să ne prezinte asociaților săi de afaceri și să se laude puțin cu suferințele noastre. Cei doi ne-au lăsat să povestim tot ce am vrut noi, iar la sfârșit ne-au pus o singură întrebare:

,,Și câți comuniști sunt în România?“
,,Cam trei-patru milioane la o populație totală de peste 22 de milioane“.
,,Numai atâția? Atunci voi sunteți de vină. Nu sunteți de compătimit; ci de plâns! De ce nu v-ați ridicat împotriva lor și nu i-ați împușcat pe toți? Sau sunteți niște fricoși sau sunteți niște … proști! N-aveți nici o altă scuză!“

Logica lor m-a lăsat cu gura căscată … Nu mi-am revenit și nu mi-am închis gura decât atunci când mi-am amintit de presupusa replică a reginei Maria Antoaneta, care, la știrea că supușii ei nu mai au pâine, ar fi spus: ,,Dacă n-au pâine, să mănânce cozonaci!“

De la distanța enormă la care se aflau și din ignoranța naivă de cowboy americani, asociații cumnatului nostru nu știau că în spatele comuniștilor români s-au aflat mereu amenințătoarele  ,,tancurile rusești“. Sau o fi fost și aceasta tot … o scuză?

N-am fost singurii care am avut începuturi mai grele în America. Iată alte două cazuri:

Am în biserică un doctor care a făcut prin 1983 o nevroză de imigrant. L-am sfătuit să persiste în luarea examenelor. A căzut de câteva ori la ele și nevroza lui s-a accentuat.   L-a sfătuit cineva să facă o școală de tehnicieni de electrocardiograme. Din momentul în care s-a angajat ,,într-un spital” și s-a îmbrăcat ,,într-un halat alb” a … înviat! ,,Uită-te la mine”, mi-a spus, ,,eu am să fiu iarăși medic!” Astăzi este medic și Dumnezeu l-a făcut o mare binecuvântare pentru mulți români din preajmă.

Am fost chemat, în 1987, să mă ocup de un inginer, fost director de șantier naval, care, nefiind evanghelic să se integreze într-o comunitate de-a noastră, se pierduse prin jungla din „downtown Los Angeles” și trăia într-un hotel mizerabil. L-am găsit în pragul disperării, gata să se suie în primul avion și să plece ,,acasă“. L-am ascultat criticând ,,țara asta mizerabilă de drogați și proxeneți; de inculți și nesimțiți, etc.”

,,Și unde i-ați văzut dumneavoastră pe americanii aceștia?“ l-am întrebat eu.
,,Îi văd domnule în fiecare zi! Îi văd în autobuz, îi văd pe stradă, îi văd în magazine …“
,,Domnule dragă, americanii adevărați nu merg prin centru cu autobuzele … Mă tem că n-ați întâlnit încă America cea adevărată.

L-am rugat să vină cu mine la un ,,garage sale” sâmbăta viitoare. Intenționat, am urmat un traseu ca o felie secționată prin societatea americană, din ,,downtown” până în lumea fabuloaselor suburbii. Sâmbăta, americanii vând pe peluza din fața casei sau în garaj ceva din lucrurile care le prisosesc. Prețurile sunt simbolice, iar întreaga îndeletnicire este mai mult o ocazie pentru vecini de a se vizita și de a sta de vorbă. Când am ajuns în comunitățile bogate din deal, românul meu a găsit de vânzare un costum nou-nouț. M-a rugat să întreb cât costă. Gazda s-a uitat la noi cu simpatie și a spus:
,,Cincizeci de cenți este bine?“
I-am dat 50 de cenți și ne-am urcat în mașină. Românul meu era cu ochii bulbucați de uimire și nu mai înceta să exclame:
,,Domnule Daniel, cum scriu eu asta acasă? Că am cumpărat un umeraș cu 50 de cenți și, întâmplător, se afla pe el și un costum de haine?“

Seara, la întoarcere în hotelul ponosit din centrul orașului, mi-a spus rușinat: „Domnule Daniel, mi-ați facut un mare bine!” A urmat apoi găsirea unui servici prin relațiile din biserică și ,,echilibrarea” acestui imigrant necăjit. A rămas însă în mare parte ,,român“. Astăzi, nu mai vrea să dea ochii cu mine. A reușit să ajungă iarăși ,,mare”, iar eu îi aduc aminte involuntar de clipele lui grele, în care ,,s-a facut de râs”.

Și iată încă un caz. M-am dus să-l vizitez pe Dănuț Dorca la atelerul lui de tinichigerie auto. Lângă el lucra la caroseria unei mașini un ,,domn“ foarte sensibil și educat. Fusese în România sculptor, un mare om de artă. Venise în America cu vise mari, dar deocamdată nu-l știa nimeni și încerca să-și câștige pâinea ciocănind să îndrepte tabla mașinilor accidentate. L-am privit și am bănuit că și el are un gust amar în gură …

,,L-am luat la mine că moare de foame, mi-a spus șoptit Dănuț. Nu face nimic. I-am dat să bată cu barosul și să taie cu aparatul de sudură, dar el se încăpățânează să lucreze cu ciocănelele și dălțile lui. Mai mult pierde vremea degeaba  … Mi-e milă de el. Este însă un om deosebit“.

Nu puteam să ratez această ocazie! M-am dus să stau de vorbă cu el. Spre surprinderea mea, l-am auzit vorbind de bine țara în care ajunsese.

,,Domnule Daniel, țara aceasta are de toate. Unii spun că n-are cultură, dar nu este așa. Sâmbăta trecută m-am dus la un mare muzeu de aici și am stat câteva ore în fața unui exponat despre care auzisem, dar nu-l văzusem încă. Am observat că, în spatele meu, stătea un alt vizitator care își aștepta rândul. N-am vrut însă să mă dau la o parte. Era șansa mea și nu doream s-o împart cu nimeni. I-am dat de înțeles că muzeul e mare și poate să se ducă la alte exponate. Nu s-a supărat. A continuat să stea în spatele meu, numai că a venit mai aproape …
La un moment dat, l-am auzit vorbind cu admirație și respect: ,,E Călărețul trac; nu-i așa? Extraordinară lucrare!“

,,Domnule Daniel, nu există în toată România … ce zic eu România … Nu există în toată Europa mai mult de câteva zeci de persoane care știu despre Călărețul Trac, iar eu dădusem, în America, de un om care știa mult mai mult decât mine, știa tot ce se poate ști despre această capodoperă a vremurilor. Extraordinar, domnule! Am stat apoi foarte mult de vorbă cu el. Mi-a spus de un cerc de artă pe care-l pot frecventa. Nici nu știam că există așa ceva pe-aici“.

Și când te gândești că există atâția alți români care se plâng că America n-are cultură … Alții care locuiesc cu zecile în orașul meu, lângă un teatru din centru, căruia nu i-au călcat însă niciodată pragul …

Care este concluzia acestui capitol?

America este o țară imensă, un continent. Societatea de aici este multi-stratificată. Nu există de fapt o singură Americă, ci mai multe.

Inițial, America a fost formata de trei categorii de oameni veniți din Europa. Ei au creat o America din trei straturi suprapuse:

America masonilor – o aristocrație scârbită de limitările structurilor monarhice și religioase din vechiul continent, doritoare să instaureze pe continentul de dincolo de Atlantic o nouă societate a „atlantidei“ legendare. Asta înseamnă deviza ,,novus ordo seclorum“ de pe Marele Sigiliu al Statelor Unite. Și to de aceea una din navetele spațiale americane s-a numit … Atlantis.

04_great-seal

America creștinilor – o categorie de reformatori religioși care visau să trăiască în libertate de conștiință în Lumea Noua.

pilgrims-hero-H

America aventurierilor – o scursură de golani porniși pe îmbogățire rapidă, oameni fără cultură și scrupule, numai buni de manipulat și călărit ca „forță ieftină de muncă“.

california_clipper_500

Aceste ,,Trei Americi“ coexistă și astăzi, numai că o fac împreună cu alte ,,americi“ care au apărut de atunci încoace. Există acum ..
America oamenilor de afaceri,
America politicienilor,
America viciilor,
America artiștilor de la Hollywood, de pe Broadway și din alte părți,
America sporturilor,
America oamenilor de știință care iau premiile Nobel,
America cerșetorilor și a celor cu creierii prăjiți de droguri,
America rezervațiilor de indieni puturoși,
America românilor harnici, …

Depinde de fiecare să caute și să se stabilească în ,,America care i se potrivește“. Ea va deveni apoi ,,America lui“. De fapt, câți oameni, câte experiențe personale de emigranți, atâtea Americi există! Îmi amintesc de cuvintele celui care ne-a ținut discursul la ceremonia de primire a cetățeniei americane:

,,De astăzi, pentru că tu ai venit aici, America nu va mai fi niciodată aceeași. Depinde de tine s-o faci mai bună sau mai rea!“

.

(Nu uitați că aștept la rubrica de mai jos corectările, completările și comentariile voastre!)

Reclame

3 gânduri despre „10. America cu ,,A“ mare sau gusturi amare ?

  1. M-am născut in Țara Lovistei (1951). Am făcut liceul la Sibiu apoi fac. la Timișoara. Am ales sa rămân in România, deși am avut mulți prieteni și frați de credință care au plecat in S U A. Acum după câteva decenii nu regret nimic. Vreau sa Multumesc Domnului pt Grija ce o poarta tuturor.Va felicit pt.ideia de a scrie (cu deosebitul talent cu care ați fost haruit) aceste evenimente din istoria generației noastre de creștini evanghelici.Va mărturisesc ca am citit cu luare aminte multe din ev. descrise și viața coreligionarilor nostrii, mai ales ca 90 la suta din cei pomeniți am avut plăcerea sa ii cunosc personal, de la fr Simion Cure care a predicat la nunta noastră in 1978 la Sibiu, la Iosif Ton, Aurel Popescu, Pavel Niculescu, Silviu Cioata cu care am petrecut o săptămâna in M-ții Fagaras(1976), pana la prietenul din adolescenta Beni Cocar. De la toți am avut câte ceva de învățat. Acum privesc cu alți ochii lucrurile, deoarece noi ca oameni nu avem acces la gândurile oamenilor sa știm „ce-i mâna pe ei in lupta” .Eu știu un singur lucru ca așa cum reiese din Arhivele CNSAS am fost „lucrat cu prioritate” de organele Securității iar tatăl meu a făcut închisoare pt ca a construit o Casa de Rugăciune. Cele relatate de dv. imi dau o noua perspectiva acum când urmează sa fac o vizita in S U A și s a m-a revăd câți-va dintr-e cei care au ales sa trăiască pe alte meleaguri. Fiți binecuvantat de Domnul și fiți in continuare o binecuvântare pt. cei de aproape și cei de departe.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s