17. Covid, atacul chinezesc

Un spital cât o predică

Sunt la spitalul Șt. Jude din apropierea casei. Motivele sunt Covid și o pneumonie din care se poate muri foarte repede

Nu acesta este subiectul, ci St. Jude. 

Doctoral ne-a recomandat sa nu vorbim, sa nu scriem. Minted sufocatilor o ia razna si vorbesti prostii. Nici acesta nu este subiectul. Am mai facut-o.

Vreau sa spun ceva după ce m-am gândit doua zile. 

Oare de ce numai catolicii au St. Jude (“sfântul Iuda) ?

Numele Jude sau “Iuda”, laudă în limba română, a apărut in competiția dintre doua neveste pentru inima bărbatului lor, Iacob

Dumnezeu a văzut ca Iacob iubea pe Rahela și i-a dat copii … lui Lea. 

Primul a fost Rubén, ca un strigat de biruință: “Iată fiu!”

A apărut apoi Simeon … Degeaba!

A aparut Levi: de data aceasta sufletul lui se va lipi de mine…

Dar Iacov iubea pe Rebecca. 

Când a pus armele jos in conflictul omenesc cu rivala, Lea i-a dat celui de al patrulea un nume legat de mulțumire fata de Dumnezeu: “Iuda”, voi lauda pe Domnul. 

A fost una din cele 12 seminții, cea a lui David, cea regală!

A fost suficient însă un singur nebun, un singur netrebnic să strice pentru noi acest nume: Iuda Iscarioteanul care L-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu. Nici un roman nu și- ar mai numi azi copilul … Iuda!

Doar catolicii!!

La spitalul St. Jude. 

Este singura teologie care are tăria și subtilitatea de a sublinia capacitatea răscumpărătoare a lui Isus, El însuși … din Iuda, iudeu. 

Numai Isus poate scoate, in ciuda existentei unui Iscarioteanul, numele acesta din istorie, sa-l spele bine și să-l ridice pe culmile împărăției mesianice viitoare. 

David va fi din Iuda. 

Isus Christos va fi din Iuda. 

Sfințenia va fi iar marca celor cu numele Iuda!!!

Acum mergeți și spune-ți aceasta și tuturor Evanghelicilor.

Le-o trimit eu, cel internat, cu viitor sau nu, la St. Jude. 

P.S. – Ora pro nobis. Am mai multă nevoie ca oricând. Dacă voi trece cu bine am sa încerc un articol reportaj de pe puntea dintre doua lumi. Grozav!!!

Covid, necovid, dar am murit de câteva ori! 

1.

Mă scufundam în întunericul unui puț fără fund, un fel de ascensor spre adâncuri, mai jos, mai adânc, din ce în ce mai spre negura neființei …

Ochii îmi erau din ce în ce mai grei și mai inutili, întorși acum spre înăuntru. 

Dintr-o dată, deasupra s-au străluminat trei siluete îmbrăcate în uniforme albastre. Purtau măști și deasupra niște viziere aproape circulare. Nu li se vedeau fețele, puteau fi ceva roboți sau ființe extraterestre …

2.

Nu există Covid! Există doar o boală ciudată. Câțiva medici hiperactivi ne tot îndeamnă să ne apărăm și întărim mecanismul de imunizare împotriva acestei ciudate boli pe care nimeni nu pare să o înțeleagă. 

Când apar cazuri grave, valuri veritabile de infectări, aceeași medici sar de la o resursă la alta, disperați să reducă numărul celor grav incapacitați și vai, morți. O tragedie. 

3.

În ciuda tuturor tratamentelor preventive, Daniela a fost dusă la spital marți, iar eu miercuri seara, spre Joi. Sâmbătă dimineața de dinainte, după nopți cu sufocări, m-am dus la Daniela să-i spun direct: “Du-mă la spital”.

N-am apucat. A vorbit ea prima și mi-a zis: “Du-mă la spital”, iar eu n-am mai zis nimic. Pe mine m-a dus Marius, ginerele nostru seara. După două triajuri superficiale și doua radiografii greșite ne-au trimis acasă fără tratament. Era sâmbătă seara târziu; 2 Ianuarie 2021. 

Miercuri seara mi s-a blocat respirația aproape total. L-au sunat pe Dr. Dan Buda și el a cerut să mă vadă pe telefon. Eram albastru. “Dan, eu mor”, am bâiguit. 

“Chemați repede Salvarea!”

Mi-au pus pe traseu oxigen. Respiram foarte greu. La spital, cel care m-a dus înăuntru de la Salvare era român. “Frate Branzai, ce-i rău?” Nu puteam vorbi, iar el o fi crezut că nu-l recunosc. “Știți eu cu fata lui Burtea …” Ar fi trebuit să știu mai clar, dar atunci nu știam.

A stat preț de câteva secunde, suficient să-mi arate cu mâna spre o cameră: “Acolo a murit deunăzi Nicu Păulescu.”

“Îl știam de-o viață, am zis eu: “Și ce om grozav a fost Păulescu!”

“Eu vă las acum și plec, că am pe altcineva.” Și s-a dus lăsându-mă cu imaginea locului unde a murit Nicu. Începuse dintr-o dată să miroasă urât acolo. 

A urmat o radiografie și confirmarea că amândoi plâmânii mei au ieșit complet albi. Eram grav. Respirația era blocată chiar și atunci când o presau cu mult peste parametrii admiși de oxigen. M-au lăsat suspendat în limbo și nici până azi nu știu cine m-a salvat blocând calea mea spre teribilele saloane de intubarea pe ventilator. 

Plecaseră toți, dar cu mine nu știau să mă mai ducă la un etaj de sus s-au să mă lase acolo la demisol. Doctorul de sector s-a aplecat peste mine și mi-a spus: “Va trebui să te pun pe respirator. Mâine vom încerca sa te scoatem, dar sunt șanse mici. Cu cine să vorbim mâine dacă te lăsăm pe aparat sau nu?”

Daniela era deja internată. Eu murisem pe jumătate ca Păulescu. Am îngânat cu ochii închiși: “Cu fata mea”!

Fără altă precizare. În inima mea pe fiecare din ele le cheamă ”fata mea”.

4.

Eram singur pe targa mecanică și așteptam. În inima mea plecasem însă. Nu venea însă nimeni să mă ia. Dumnezeu nu are doar oameni cu lacrimi, ci și cu mâini și picioare. Nebănuit de mine, se dădea o luptă încrâncenată. Unii observaseră numele meu românesc și întrebaseră alți români din spital. Alți români de afară căutau tocmai omul cu numele acela. 

Rezultatul a fost că m-au scos de la demisolul de respiratoare și m-au mutat sus, la cei cu șanse foarte mici de tratament. Eram deja rece la toate acestea. Plămânii mei mă trăgeau spre inconștiența celor care se sufocă. Teribilă experiență.

5.

În prima lui vizită printre paturi, șeful departamentului a spus ca să-l aud și eu: “Pe ăsta de ce l-ați mai adus? Nici cu aparat nu rezistă până dimineața. E ca și mort”.

6.

Nu știu dacă alții s-au târguit cu Dumnezeu ca David (ce câștigi? te poate lăuda locuința morților?” sau au bocit ca Ezechia (Isaia 38:10). Mi-au murit 3 colegi anul acesta. I-am avut in spital pe prietenii mei din Suceava: Daniel Grigoriciuc și Catalin Miron… Le-am ascultat mărturiile …

Eu am fost luat prea repede ca să am reacție. Eram resemnat și năucit. Știu că m-am rugat și am cerut să stau de vorbă cu fiecare. Am început cu Tatăl:

“Tatăl meu, tăticul meu, tu le-ai făcut pe toate, dar n-ai nevoie de niciunul. Le dai o formă, un scop, o lucrare și apoi le scoți din ființă. E ceasul meu? Accept cu plăcere. Dacă este însă o explicație și vrei să vorbești cu mine în glas auzit! Spune ceva. Te ascult. “

Am trecut apoi la Fiul și i-am spus: “Ești Mirele meu și nu-mi vei face niciodată ceva rău. E vremea mea? Mă iei acasă?”

Am trecut apoi la Duhul Sfânt: “Tu ești cu noi pe pământ și noi suntem în tine. Ne-ai născut la viață. Ne-ai spălat, ne-ai înnoit. Ne-ai dat darurile vieții noi ca să facem lucrarea ta. S-a terminat pentru mine?”

Întuneric și tăcere. O tăcere caldă și o îmbrățișare binevoitoare. Și atunci am mai murit odată. Nu mai aveam aer. 

7.

Au trecut câteva zile și am fost așezat într-un salon cu Daniela, soția mea. Ne târam amândoi neputințele. Știu că n-o vedeam și nu-mi putea vorbi. Eram doar două trupuri triste și suferinde. 

Între-una din nopți am auzit-o pe asistenta strigând ca apucată la mine: “Respiră! Respiră!” (Breath! Breath!)

Mă sculasem ca omul noaptea să facă pipi la urinalul de plastic și pornisem toate aparatele. Înghețasem cu plămânii blocați. Eram fără suflu și femeia îmi țipa să nu mor. M-am pierdut de tot. Mi s-au dezlegat legăturile intestinelor și am făcut peste tot pe jos. Mă clătinam ca un om fără aer. Pierdusem masca de oxigen și intrasem în șoc. Muream, dar peste toate muream de data asta și de rușine. “Respiră, respiră!” Eu stam ca prostul cu ochii în pământ. Daniela mi-a spus că striga și ea, dar eu nu știu nimic. Până la urmă, asistenta mătăhăloasă s-a aruncat asupra mea, a scos o injecție de plastic și mi-a înfipt-o. M-am liniștit. Nu m-am mai zbătut după aer. M-am simțit îmbrățișat de ceva cald și bine. Dacă asta înseamnă să mori e tare bine așa…

8.

Doctorii spun să nu vorbim nimic despre stările astea. Mintea n-a rezistat la șocuri și rămânem cu tulburări. Este ca după un maraton. Singurul lucru ce trebuie să-l faci este să te odihnești, să te odihnești și să taci.

În asfixieri, mintea intră uneori într-o stare de vrie. Aș fi putut scrie zeci de cărți în fracțiuni de secundă. Alteori mintea îngheață, devine imobilă, obsedată cu ceva, dictatorială, obsedant de încăpățânată. Am fost și așa și așa. Luptând nopțile, amestecând zilele … 

Și halucinațiile, halucinațiile alea despre care nu voi avea curajul să vorbesc vreodată … Tot timpul este cineva! Umbre de aici. Umbre de dincolo. Umbre bine definite. Umbre parcă fără forme. Șoapte, mereu șoapte, din stânga, din dreapta, din spate, din față, de pretutindeni, de nicăieri. Fata mea cea mare, Christina, imi promite un aparat care să mascheze zgomotele de spital. Bineînțeles că îl refuz imediat. În spital, zgomotele sunt semne de viață! Liniștea, tăcerea este mult mai înfricoșătoare. 

Ești întotdeauna cu ele, dar nu le poți fi spectator. Trebuie să ieși la patrulare pe puntea dintre cele două lumi. 

9. 

În cea mai neagră prăbușire ne-au vizitat cei trei mascați. Ne priveau de sus, dar mi-era imposibil să-i recunosc din cauza măștilor. Erau trei tineri pentecostali care lucrau la spital. Intraseră în costumele lor de protecție. Mă știau bine și glumeau. S-a prezentat fiecare. Pe unii îi știusem de mult. Pe altul îl cunoșteam pentru că venea vinerea seara după cărți și studii. “Eu mai mult după fete și m-ați pus pe fugă…”

Gavriloni Dan, Cornell Coca și Toth Christian. 

A fost seara care a oprit căderea în gaura neagră fără fund. Cu asemenea aliați aveam șanse de scăpare. Au stat până ce au scos teama din întunecimea mea. La plecare i-am pus să-mi promită o viitoare poză fără mască. “Dacă voi sunteți aceea înseamnă că eu sunt tare bătrân …”

Mi-au promis ca vor fi pe prima bancă atunci când mă voi întoarce la biserica plină să predic. Asta, o știau și ei, nu va fi prea curând, nu va fi prea curând. Atacul acesta este menit să mai rămână cu noi o vreme. 

10.

Dintre cei trei musafiri, Christian Toth, cel mai tânâr este și cel mai afectat. Ultima lună a adus un val de infecții noi, iar cazurile de la spital au sărit de la 15 la peste 200, cu perspectiva peste 250. Mulți sunt din bisericile noastre. Mulți sunt dincolo de posibilitatea de ajutor, iar el nu mai e sigur că de asta și-a ales meseria în viață. Se simte ca un doctor condamnat să participe la înmormântări în cimitir. Sâmbătă și duminică I-a cerut Domnului măcar două victorii, două nume ale căror parametrii să nu mai scadă periculos, numele celor din familia Branzai. 

Domnul e bun. I-a dat cel puțin încă unul. Pe fratele Crâsneanu, care în ciuda vârstei de 71 de ani și a doi plămâni prăbușiți a scăpat de spital și este acum acasă. 

Doamna doctor Naomi Buda a lansat și ea o chemare la credință. Cere public nimic mai puțin decât o izbăvire de proporții biblice. 

11.

Sunt încă în spital. Uneori e bine, alteori intru iar în panică. Am murit de prea multe ori ca să fie altfel. Doctorul mi-a spus: “Nu scrie! Nu-ți va face bine. Te târăști înapoi. Nu vor înțelege. Boala asta e tare grea și păcătoasă. La unii rămân sechele toată viața … Pe fișa ta scrie acum și cardiac. Bine-ar fi să fie doar ceva temporar”. Amin. 

Azi mă învăța cineva că mintea noastra este mică, dar teribil de puternică, cu o extraordinară cameră de amplificare. Dacă îi aducem aminte de ceva, ea crede că acum se întâmplă! Când o umplem cu o amintire rea ia foc de parcă totul s-ar petrece instantaneu. Atunci se instaurează “panica” paralizantă! Trebuie să o păcălim și să ne gândim la ceva foarte frumos din memorie și ea crede că și aceea se întâmplă acum.
Va trebui să umblăm la sertarele cu amintiri frumoase, la ziua celei mai mari bucurii, la nașterea unui copil, la ceva trăit frumos cu Dumnezeu. Cred că de aceea scria David așa de mulți psalmi și se regăsea în ei mai târziu. Cheia panicii s-ar putea să fie în mâna noastră și noi nu știm s-o folosim. 

12.

Fuiorul puternic al profețiilor 

Ieri noapte n-am dormit deloc. Fără motiv. Lumea interioară nu depinde decât rar de lumea de afară. Mi-am adus aminte însă de o funie de aur, de o sfoară a labirintului și vreau să duc răsturnarea asta a mea până la capăt. Poate că este un capăt bun și o voi scoate spre lumină. 

Pavel îi aduce aminte lui Timotei despre fuiorul trainic al profețiilor

“Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună” – 1 Timotei 1:18

Profețiile sunt din titan! Cine ar fi angajat un tânăr slab ca Timotei în lucrarea creștină? Care a fost secretul reușitelor lui? Răspunsul: O profeție!


De câteva ori mi s-a întâmplat să vină la mine persoane care au avut vedenii pentru mine. Nu vi le pot spune pe toate, dar am să consemnez aici câteva:

Pe când Christina ( pe atunci singurul nostru copil) avea cam doi anișori, medicii au diagnosticat-o cu o boală rară. Ceva cu ,,purpura“, dar nu mai știu precis cum îi spunea. I se umflaseră picioarele și apăreau mici erupții de sânge pe piele. Totul urca din ce în ce mai sus pe piciorușe. Medicii ne-au spus că boala n-are leac și au băgat-o în spital pentru studiu, iar pe noi ne-au pus să semnăm că dăm voie multor doctori care nu mai văzuseră așa ceva să vină s-o vadă. Daniela a rămas cu ea în salon, iar eu am plecat cu mașina spre un complex de apartamente unde locuiau câteva familii de români. Eram dărâmat. Așteptasem să avem copil cam cinci ani după nuntă. A venit ca un semn ceresc atunci când nu ne mai așteptam. Fusese concepută în România, trecuse în burtica mamei prin Italia și se născuse în Detroit, Michigan, pe 28 Decembrie 1982. Nu-i de mirare că ne lipisem tare mult de ea și o vedeam acum cum ne scapă printre degete. Se juca în pătuț, râdea și nu înțelegea de ce nu o luăm să plecăm acasă. Pe drum, am pornit involuntar ștergătoarele de parbriz. Mi-am dat seamă însă că nu plouă. Nu vedeam din cauza lacrimilor.

Când am ajuns, ne-am adunat la familia lui Viorica și Doru Grădinaru mai multe persoane și ne-am rugat pentru Christina. N-am să uit niciodată oamenii aceia și rugăciunile acelea. După un timp, sora Pașaboc, una din cele cu care ne rugasem împreună, a dispărut dintre noi. N-am știut unde s-a dus și nici n-am dat importanță faptului. Am continuat să mă las mângâiat de mângăierile celor ce mă iubeau.
Sora a revenit însă cam după zece minute. Era foarte bucuroasă, cu ochii lucind și cu vocea foarte sigură. În mână strângea la piept o Biblie. ,,Fiți liniștiți că totul se va termina cu bine! M-am dus să mă rog singură și să-L întreb pe Domnul ce va fi. Am avut o vedenie și Domnul mi-a spus că fetița se va face bine.“

Bineînțeles că n-am fost prea baptist ca să mă agaț disperat, ca unul care se îneacă, de paiul acelei vedenii. A doua zi am plecat înapoi la spital. Doctorii ne spuseseră că boala va urca treptat din ce în ce mai sus, va afecta rinichii, apoi ficatul și când va ajunge la plămâni și inimă … se va termina totul.

Am găsit-o pe Daniela jucându-se cu Christina. Medicii o priveau grijulii și mirați. Erupțile se ridicaseră într-adevăr pe piciorușe, dar nu depășiseră nivelul rinichilor, de parcă cineva le-a blocat acolo. ,,Sunt șanse“ ne-au spus ei, dar este mult prea devreme să ne pronunțăm. Nu știm încă …“
Ei nu știau …, dar eu știam deja. Aflasem din ,,altă parte“. Nu cred că mai trebuie să vă spun că sora Pașaboc și familia ei au rămas pentru noi ceva scump și drag, ca un far care ne-a luminat într-o noapte cu o furtună teribilă și ne-a condus cu bine în portul speranței.


Pe 11 Iulie 2018, în zile când analizele mele medicale îi îndemnase pe mulți la rugăciuni de mijlocire, Daniel Mangeac, gazda și prietenul meu din Idaho, el însuși un foarte bun păstor de suflete, mi-a spus să-l sun pe Joe care are să-mi comunice o vedenie din partea Domnului:

,,Nu vă cunosc personal, dar ne-am rugat în grupul nostru de aici pentru dumneavoastră. A doua zi, așa cum stăteam la servici în fața mașinii la care lucram am avut o vedenie cu dumneavoastră. V-am văzut fața. Aveți părul negru și purtați ochelari. Aveați și o barbă neagră, care s-ar putea să nu fie reală, ci doar un semn de înțelepciune. V-am văzut urcând pe costa unui munte. L-am întrebat pe Domnul ce înseamnă lucrul acela. El mi-a spus că muntele simbolizează ascensiunea dumneavoastră spirituală și o încercare prin care veți trece. Faptul că erați doar pe la jumătatea urcării înseamnă că veți mai trăi, că sunteți doar pe la jumătate și nu s-a sfârșit. Cum vă priveam, barba s-a făcut din neagră în gri, semn că veți crește în înțelepciune. Și încă ceva, mi s-a spus să postiți trei zile ca să aveți biruință.“

(Păstrez pentru voi poza mea cu barbă din spitalul zilelor acestea)

Anul acesta am pierdut luptei cu acest flagel trei păstori colegi de promoție: Mihuț Mihai, Morar Aron, Lăpugeanu Alexandru, plus cel mai îndrăgit dintre profesori, Vasile Alexandru Taloș. Colegii se întreabă dacă este rândul meu. Viitorul imediat va arăta decizia Domnului. Încă toate alternativele sunt posibile. 

Nu sunt singurul trecut prin experiența aceasta. Am mulțumirea că mi-am găsit tovarășii de drum, iar mărturiile noastre îi pot pregăti și pe alții. Iată primele reacții:

Dragă frate Daniel,
Am urmărit cu mare interes evoluția dvs în ce privește sănătatea ,ca unul care am trecut și eu prin ce treceți voi ca familie, știu cât e de greu….
Acum, prețuim cât de mult contează să respiri o gură de aer normal, deși când am fost sănătoși am respirat normal , gândind că e o normalitate să respiri….dar normalitate aceasta o face Domnul in fiecare zi pentru noi.
Cred cu siguranță că după ce veți ieși din spital ( noi cei care ne rugăm pentru dvs, credem cu toată convingerea că vei ieși), cred că veți prețui altfel normalitate de a respira .
Mă rog pentru toate zilele pe care le vei respira pe acest pământ, să fie cu impact și folos, cum de altfel au fost și până acum… GBY brother!

Rugaciuni pentru Daniel Brânzei 

Spitalul St. Jude aduna la secția Infecții Respiratorii pacienții de la o serie de alte spitale mai mici din vale. Sunt oamani care n-au fost tratați bine s-au au intrat prea tarziu în tratament. Ieri și azi noapte câțiva au murit. 

Eu sunt încă aici. 

N-am dormit mult. Am căutat și eu lămuriri. Cred că au fost si sunt rugaciunile credintei. 

Acum cateva mii de ani, un bărbat infertil riscand să ajungă un pom tomnatic uscat fără rod, și-a trăit criza lui existențială. Dumnezeu l-a scos atunci afară în noapte și i-a arătat mulțimea stelelor de pe cer: “Așa va fi sămânța ta. Ca nisipul marii care nu se numară va fi sămânța ta!”

Avraam a ajuns acolo “tatăl tuturor credincioșilor” și oricine are credința adevărată va merge “în sânul lui Avraam!”

Zilele acestea, mulți oameni s-au sculat să se roage. Dacă ar fi facut-o în numele cultului căruia îi aparțin sau a culturii specifice cultului lor, la nivelul gardurilor denominaționale care ne despart, Dumnezeu nu i-ar fi băgat în seamă. Au facut-o însa la nivelul nalt al credinței. A fost o mișcare a credinței fiilor lui Avraam!

Au fost mișcările credinței, faptele credinței. Dumnezeu nu rămâne indiferent la credință. Slava Lui pentru toate mișcările credintei de pe planeta aceasta!

Mulțumesc tuturor și fiecăruia care v-ați rugat pentru mine. Astazi sunt darul vostru de la Dumnezeu pentru credință. 

Efectele infectării mele 

Nu vreau sa sperii pe nimeni. Ce scriu este despre mine și prioritar pentru mine, ca o arhivă personală. S-ar prea putea ca alții să fie afectați altfel, cu efecte diferite. Știam ca infectarea se poate propaga la alte organe, uneori cu urmâri de durată. 

Aseară, în salonul individal cu un pat de o singură persoană, cineva mi-a cerut insistent să-i dau parte din echipamentul cu tuburi și parte din acoperitoare pentru că îi este frig. Bineînțeles că i le-am dat. O “aparitie” dintre halucinațiile despre care nu vreau să vorbesc. 

Domnul mi-a dat în compensație perioade de părtășie înaltă. Într-una m-a plimbat prin predica pe care vrea sa o rostesc după toate acestea. Nu mi-a spus-o ca în alte ocazii din trecut, ci m-a dus prin ea preț de cam peste o oră de somn adânc. 

Sunt însă și semne bune că ne apropiem de un mal și deriva asta se va sfârși. Slavă Domnului. 

Nu sunt singurul care trece pe aici. Mulțumesc celor care m-au mângâiat cu confirmările lor. Se pare că am luat o tulpină foarte virulentă și rapidă. Au prins-o totuși la timp. Pe câțiva medici i-a dat gata în cam trei zile. 

Oamenii care ne slujesc aici sunt niște îngeri, adevărați oameni de sacrificiu. Una din asistente ne spunea acum trei zile: “Am făcut și eu o formă ușoară. Aș putea sta acasă. Cum s-o fac insă când aici e nevoie de mine?”

Un terapist mi-a povestit ieri cum a trecut cu mama lui de 92 de ani prin infecție. Fascinant, cu totul fascinant. Acum e bine. 

Încă o noapte albă. În câteva minute va veni asistentul și vor urma doua ore de perfuzii cu antibiotice. Sunt necesare și binevenite. 

Plămânii se curățesc bine. Nu voi fi pericol de contaminare pentru nimeni. 

Mulțumesc celor ce mi-ați urat aer curat și oxigen din belșug. Va fi bine, va fi foarte bine. La Domnul este belșug de tot ce trebuie.

Acestea nu-s coincidențe! Sunt mesaje! 

Dumnezeu cunoaște lucrurile nu consecutiv, ci deodată pe toate, instantaneu!

E duminică și încerc izvorul învierii. Vreau să-mi reiau activitatea pe blog, când … ce să vezi? Nu de la mine, ci pentru mine?

Mulțumesc, Doamne, că nu m-ai uitat!

17 Ianuarie

Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău,căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei? (Daniel 6:20)

Găsim de multe ori în Scriptură expresia „Dumnezeul cel viu“, şi totuşi suntem atât de înclinaţi s-o uităm. Ştim că este scris „Dumnezeul cel viu“, dar în viaţa noastră de zi cu zi nu este nimic care să fie pierdut din vedere atât de des ca faptul că Dumnezeu este Dumnezeul cel viu. Uităm că El este acelaşi şi azi, aşa cum era şi acum trei sau patru mii de ani, că El are aceeaşi putere suverană, şi că El copleşeşte cu aceeaşi dragoste plină de har pe cei care-L iubesc şi-L slujesc. Trecem cu vederea faptul că va face pentru noi acum ce a făcut cu mii de ani în urmă pentru alţii, pentru simplul motiv că El este neschimbatul, Dumnezeu viu. Ce motiv minunat să te încrezi în El, şi-n momentele cele mai grele din viaţă să nu pierzi deloc din vedere faptul că El este, şi va fi veşnic, Dumnezeul cel viu!Asigură-te că, dacă umbli cu El, priveşti la El, şi aştepţi ajutorul Lui, El nu te va dezamăgi niciodată. Un credincios bătrân care a umblat cu Domnul timp de 44 de ani a scris următoarele cuvinte ca o încurajare pentru tine: „Dumnezeu nu m-a dezamăgit niciodată. Chiar şi-n cele mai mari dificultăţi, în cele mai grele încercări, şi-n cea mai adâncă sărăcie sau nevoie, El nu m-a dezamăgit niciodată.

Pentru că am fost împuternicit de harul lui Dumnezeu să mă-ncred în El, El a

venit întotdeauna în ajutorul meu. Mă delectez vorbind bine despre Numele Lui“. (George Mueller)

Martin Luther, cugetând adânc şi având nevoie de puterea ascunsă într-o perioadă de primejdie şi frică din viaţa lui, a fost văzut trasând cu degetul pe masă cuvintele: „El e viu! El e viu!“ Aceasta este speranţa noastră pentru noi înşine, adevărul Lui şi umanitatea Lui. Oamenii vin şi pleacă. Lideri, învăţători şi filozofi vorbesc şi lucrează pentru un timp şi apoi cad în tăcere şi fără putere. Dar El rămâne. Ei mor, dar El trăieşte. Ei sunt lumini care strălucesc, dar se sting în cele din urmă. Dar El este adevărata Lumină din care ei îşi trag propria strălucire, iar El străluceşte veşnic. Alexander Maclaren

„Într-o zi am avut ocazia să-l cunosc pe Dr. John Douglas Adam“, scria Charles Gallaudet Trumbull. „Am aflat că el considera că cea mai mare comoară a lui spirituală este conştientizarea fermă a prezenţei permanente a Domnului Isus. Nimic nu l-a susţinut mai mult, spunea el, ca realizarea faptului că Domnul Isus era permanent cu el. Această conştientizare era complet independentă de sentimentele lui, de valoarea lui şi de înţelegerea felului în care Domnul Isus Îşi va demonstra prezenţa.Mai mult, el spunea că Hristos este centrul gândurilor lui. Ori de câte ori mintea lui se elibera de alte treburi, se întorcea la Hristos. Oricând era singur, şi indiferent unde s-ar fi aflat, el Îi vorbea cu glas tare lui Hristos, la fel de simplu şi de natural ca oricărui prieten uman. În felul acesta prezenţa Domnului Isus era foarte reală pentru el“.

Daniel Branzei – Și-a revenit? 

Este luni dimineață, după o altă noapte nesomnoasă. Incomparabil însă, mă simt mult mai bine. Boala asta știe să intre teatral și, sper eu, să plece cu discreție. 

Mi-au schimbat și ceea ce mă alimentează cu amestecul oxigen aer cât și debitul propriu zis, verificând astfel calitatea plămânilor afectați de pneumonia virală. Merge spre bine. 

Deci, și-a revenit?

Asta este toată temerea mea. Dacâ toată tevatura asta a fost doar ca să fiu ca înainte se va chema că a fost cam degeaba, o simplă dilatare de moment. Am trăit experiențe unice, atât în trup cât și în suflet. Dumnezeu m-a lăsat să mă apropii sau M-a tras spre Sine cum nu mi s-a părut posibil altădată 

În dreptul meu, îl rog pe Dumnezeu să scrie ceva mai mult decât aceasta. Doresc să fiu mai altfel, în sensul de mai mult și mai bun ca altădată. Ajută-mă, Doamne, pentru că împreună cu duminica sfântă de ieri am intrat într-o săptămână … nouă!

Împreună cu toți bolnavii de acest atac masiv și debilitant v-a trebui să ne punem serios această întrebare: “Ne-am revenit? Doar atât?”

Noii teritorii: valea umbrelor morții 

Spre surprinderea tuturor (și ca să elibereze un pat necesar pentru un altul venit să-mi repete experiența) ieri au decis să eliberez spitalul. 

Încerc să mă obișnuiesc. Am condiția cosmonautului care “revine”, “reintră”, se readaptează”.

Dintre cei trei mascați care mi-au oprit prăbușirea în valea umbrelor morții, Dan Gavriloni are votul lui Christian Toth și al lui Cornell Coca drept cel mai “tare”, un caracter de granit care te sprijină și te confruntă totodată. A venit generos, mult dincolo de limita orelor lui de serviciu să-mi ofere șansa unui dialog. 

“Dan, vin de tare departe în teritoriul acestei văi a umbrelor morții. Este ceva unic. N-am mai fost pe aici”. 

“Nu poți spune asta. Poți spune că acum știi că ai fost pe acolo. De fost ați mai fost cu siguranță. Eu am trecut pe lângă ea la o curbă luată cu motocicleta pe autostradă cu dublul de viteză legal. Am văzut moartea cu ochii. Am trecut îngrozit pe la marginea văii umbreor morții. 

Și dumneavoastră ati mai trecut pe lângă accidente și ocazii mortale fără să știți. De data asta ați știut și ati trecut cu ochii deschiși larg și ați privit cu intensitate”.

Predicatorii lucrează cu cuvinte pe suflete. Oamenii aceștia din medicină lucrează cu mâinile goale, “direct pe inimi care plutesc între viață și moarte”, prin valea umbrelor morții. Zilnic. Cu fiecare. Personal. Ținându-l de mână pe fiecare . 

M-am întors “acasă”? Atunci când sunt rânduite de Dumnezeu, incursiunile prin valea umbrelor morții ne apropie, dar nu ne lasă deocamdată niciodată “acasă”. Am mai descoperit doar un loc din care putem spune altfel: “Bună dimineața, Tatăl meu. Bunădimineața, Mirele meu. Bună dimineața, Duhule susținător de viață.“

Noi teritorii: cutele propriului suflet 

Vibrez încă la suferință cu frecvențe noi. M-am întors în mine la o frază în care mi-am înveșmântat inima altadată:

“Privit printr-o lacrimă, orice om care plânge este fratele meu”.

Am simțit zilele acestea balsamul de Galaad pe care mi l-a trimis Dumnezeu prin voi. 

Mă simt progresiv mai bine. Alții încă n-au acces la izbăvire. Pentru ei (și mai ales pentru un tiz la care mă gândesc eu acuma), iată o doză de înțelepciune primită prin Richard Wurmbrand:

“Cele mai durabile impresii le fac cuvintele ascultate in vreme de adinca sensibilizare provocata de o suferinta sau de un necaz. 

In Februarie 1992, dupa o calatorie in Pensilvania, m-am intors acasa cu o tulburare a vederii la ochiul sting. M-am grabit sa-mi vars necazul catre familia Wurmbrand si dinsul mi-a inlesnit o vizita la un specialist din Pakistan, convertit de curind la crestinism si botezat. 

Inainte insa de a ajunge la doctor, fratele Richard mi-a spus:

“Baga de seama Brinzei, ca uneori o vedere prea buna ne impiedica sa vedem adevaratele frumuseti din viata. Eu am calatorit in peste 50 de tari, dar cele mai frumoase lucruri nu le-am vazut in tarile pe care le-am vizitat, ci inlauntrul meu. Cauta sa vezi Imparatia lui Dumnezeu inauntrul tau si sa te bucuri de frumusetea ei si a Imparatului ei”. 

In spaima care ma stapinea, la gindul ca sint pe cale sa-mi pierd vederea, imi venea sa-i raspund scurt si nepoliticos: “In veci amin!, dar sa stiti ca tot ma duc la doctor”. 

Nu de predici aveam eu nevoie in ceasul acela!

Abea dupa ce am ramas singur am inteles talcul ascuns al cuvintelor lui. 

Fratele Richard observase repede ca problema mea cea mare nu era la ochi, ci la inima. Panica mea dadea pe fata o lipsa de incredere in Domnul si o pierdere prea usoara a linistii pe care ar trebui sa ne-o dea credinta. Am inteles ca trebuie sa ma uit mai atent in mine insumi si sa-L las pe Imparatul meu sa faca ce vrea El in Imparatie. 

Intr-adevar, uneori o vedere prea buna in afara ne fura de capacitatea de a vedea in launtrul nostru lucrurile minunate ale Domnului. 

“Doamne, dă-mi ochi să văd frumusețea lucrării Tale în mine!”.

Hang on, Dan! Hang on!

A privi î nseamnă un lucru, a vedea înseamnă altul, a înțelege înseamnă un al treilea, a învăța din ceea ce ai ințeles înseamnă o treaptă mai sus, dar singurul lucru care contează în ultimă instanță este ceea ce faci, ca rezultat al învățăturilor pe care le-ai tras.

Suferințele, în cazul meu, răstoarnă brazde noi înlăuntrul ființei, descoperind și extinzând teritorii noi, destinate unor rodiri viitoare.

Puterea vindecătoare a muzicii

Fiecare cameră de spital are un televizor cu câteva canale. Ciudat, nu m-a interesat niciunul. Proximitatea morții simplifică foarte mult lucrurile, eliminându-le imediat pe cele ne esențiale. Singurul care a făcut excepție a fost unul numit CARE, prezentând 24 de ore imagini din natură pe fond muzical liniștitor. El mi-a amintit că aveam pe Youtube câteva locuri cu muzică vindecătoare de suflet. M-am „tratat“ în fiecare noapte, fără să mă mai mir de numărul foarte de oameni care făceau același lucru concomitent cu mine. Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane. Scene din natură și sunete armonioase. O adevărată reprogramare a sufletului. Și câteva cuvinte pentru aducerea aminte …

https://www.youtube.com/results?search_query=nature+sounds+relaxing+music

https://youtu.be/ZR38JWEsSD0

Există un popor care trăiește și se întâlnește pe undele lungi ale nopților nedormite. Sunt părinți de copiii nou născuți, bolnavii singuratici ai spitalelor, incurabili romantici și etern răniții luptelor pierdute.

M-am întâlnit cu muzica lor care-i leagănă, care-i ține în brațe, care le alină sufletele hăituite.

Sunt milioane, pe toate meridianele lumii, din toate popoarele, existând într-o limbă universală a tânjitorilor după armoniile pierdute și regăsite iar, noapte de noapte, clipă alunecată lângă clipă, ca să facă loc Eternității. Ascultați-o și voi măcar din când în când …

Slujitori, slujitori, dar … ai cui? 

Nu mă întrebați de unde-mi vin aceste subiecte. Sunt în covalescență. Nu există nici un bolnav în stare să se înțeleagă pe sine. 

Spre dimineața unei nopți mult mai liniștite mi-a bătut în geam geamănul unui pui de gând. I-am dat drumul înăuntru și, după ce s-a foit puțin să se cuibărească, și-a întins aripile mici pentru o discuție mare. 

A început surprinzător cu una dintre expresiile unic desemnate pentru o activitate distinctă din biserică. 

Cel ce o folosește în textul Evangheliei sale o cunoaște bine și știe despre ce vorbește. Ea este parte din destinul lui pe acest pământ. 

Iată mai întâi textul, apoi “expresia” și, la final, o respectuoasă subordonare de sine. 

“Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început și au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ţi le scriu în șir unele după altele, ca să poţi cunoaște astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca :1-4).

Expresia unică este “slujitori ai Cuvântului”. Unii au ajuns slujitori ai cuvântului. 

Semnificația ei acoperă smerenia celor ce slujesc într-un mod specific în adunarea sfinților. Ei nu slujesc oamenilor, nu sunt subordonați oamenilor, ci sunt, chiar așa cum li se spune, … “slujitori ai cuvântului”. 

Ce prilegiu! Ce chemare înaltă? Să nu te faci rob oamenilor. Sa nu te integrezi degradant în grupuri de putere sau de interese financiare. Să nu fii slugă la căruță nimănui, nici măcar la cea a propriilor interese, ci să fii convins că ești pus deoparte într-o chemare deasupra firii: să fii un slujitor al Cuvântului. 

Avem prea mulți politicieni la amvoanele, prea mulți manageri și oameni de afaceri, prea mulți curatori de clădiri și contabili de suflete. Eu însumi unul vinovat printre ei … 

Și puiul de gând îmi trase o privire discretă cu coada ochiului, ca sa vadă dacă nu cumva m-am supărat …

Nici vorbă! Îi dădeam chiar dreptate cu toată inima. Situația era clară. Putea vedea oricine cu o inimă suficient de bună ca să audă geamătul unui început de gând. 

Impasul este clar. Criza este prezentă. Tânguirea paralizantă nu slujește la nimic. Ceea ce se cere, ceea ce ne trebuie cu o disperată urgență sunt niște exemple de oameni care au redevenit sau vor să redevină rapid niște “slujitori ai Cuvântului”:

“Faceţi toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli, ca să fiţi fără prihană și curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și stricat, în care străluciţi ca niște lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii; așa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar” (Filipeni 2:14-16).

Cuvântul sus! Noi jos! În smerenie … slujindu-l!

Ținutul oglinzilor întoarse înăuntru 

Prizonieri ai reflexiilor personale

Există prăbușiri interioare, surpări lăuntrice care te lasă fără orizont, fără perspective. Tot ceea ce știi nu te mai poate ajuta pentru ca nu poți. Se lasă în jurul tău tărâmul negurilor. Preocuparea obsesivă se restrânge la sine însuși, exclusivistă, egoistă. Te scufunzi ca în niște nisipuri mișcătoare. 

Un stres major, o boală, despărțirea tragica a unui divorț, moartea cuiva foarte drag, fortarea de a sta departe sau de a pleca departe

Singura ieșire de acolo este levitația credinței, supranaturala plutire “deasupra” evenimentului în sine. O lectie instilată inteligent în mine de tatăl meu:

“Dănuț, tu nu ești trupul acesata. nu-l mai băga atât în seamă. Tu ești un suflet viu! Trupul cu viata lui, tu cu viata ta cu Dumnezeu. Ridică-te și umblă cu sDumnezeu. Privește “peste evenimente”, nu prin ele. Majoritatea nu vor mai avea importanțâ peste, să zicem, 500 de mii de ani”

Vasile Branzai, un om de bun simț de la țară.

“Cum sunteți, nenea Vasile?”

“Am un cancer mic ce mă cam înghesuie. Dac-o ține tot așa îl las și plec. Nu-mi pun eu mintea cu el”.

În jarul acestor zile de conflict cu infecția dublei pneumonii, Dumnezeu ne-a ridicat credința prin rugul rugăciunilor fiilor credinței lui Avraam și prin surprinzătoare mesaje venite prin multi, dar din aceeaș inimă grijulie a Lui. 

Pe 18 Ianuarie Am primit sub firma unui îndemn imperativ un îndemn la ridicare oglinzilor întoarse tragic și trist înăuntru. Sub titlul “LASĂ-L PE DUMNEZEU SĂ TE MÂNGÂIE” a început levitatia latentă a credinței:


“Binecuvântat să fie Dumnezeu….Dumnezeul oricărei mângâieri. (2 Corinteni 1:3)

Când pierzi pe cineva drag treci printr-un proces al durerii fără margini. Și Dumnezeu te va mângâia și te va ajuta șă treci “peste”. 

Domnul Isus a zis:”Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.”(Matei 5:4)

Plânsul este metoda sănătoasă prin care îți procesezi emoțiile, îți exprimi durerea și mergi mai departe. Vindecarea nu se produce peste noapte, ea se produce proporțional cu pierderea suferită. Numai pierderile mărunte se vindecă repede. 

Zig Ziglar spune:”Cele mai lungi douăzeci de ore din viața mea au fost după decesul fiicei mele. În timp ce mă ocupam de pregătirile pentru înmormântare, am fost nevoit să ascult un agent de vânzări, care vorbea fără oprire, și care mi-a spus de treizeci de ori că nu este agent de vânzări. A trebui să plec din încăpere de două ori; pur și simplu, nu-i puteam face față. Cu o seară înainte, pe jumătate adormit mă gândeam că fiica mea se întreba când vine tatăl ei s-o ia. 

În dimineața următoare am făcut o plimbare, rugându-mă și plângând întreaga zi. Când m-am întors, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod foarte clar: 

”Ea e bine. E cu Mine, și tu vei fi foarte bine. Eu sunt tot ce ai tu nevoie. Plimbă-te mai departe. Continuă să vorbești. Continuă să te rogi. Continuă să plângi.” 

Durerea și pierdera nu pot fi rezolvate, dar sunt experiențe prin care trebuie să treci singur. Cel mai cunoscut Psalm din Scriptură spune așa:

Soarele va străluci din nou.”seara vine plânsul, iar dimineața veselia”(Psalmul 30:5). Bucuria ta se va întoarce-Dumnezeu îți promite! Așadar, lasă-L pe Dumnezeu să te mângâie!

”Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții nu mă tem de nici un rău, căci Tu ești cu mine.”(Psalmul 23:4). 

Există o încrâncenare a celor care stau încăpățânati cu oglinzile întoarse înăuntru asemănătoare cu refuzul Rahelei de a se lăsa mângâiată. Dumnezeu este însă Domnul vieții, nu al blocajelor ei temporare. 

“Sus inimă!”

“Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu” (Psalmul 42:5).

Umbre și lumini în lumea Covidului

M-a sunat cu un ton tensionat un frate a cărui voce trăda suferință. N-am să redau cuvintele. Am înțeles că cineva din familie, un tată și un soț totodată, se afla în spital cu Covid și fratele Șamu, prietenul meu păstor care a binevoit să cheme adunările romilor la rugăciune de mijlocire pentru izbăvirea mea, le dăduse telefonul meu ca să le împărtășesc ceva despre experiența mea terminată cu bine.

Am stat de vorbă. O făceam și fără fratele Șamu, dar am făcut-o cu atât mai mult pentru că era vorba de fratele Șamu. Ne rugăm unul pentru altul pe acsete meleaguri de aproximativ 38 de ani, dacă nu mai mult.

Am înțeles că familia celui spitalizat dorea să știe cât de bolnav am fost eu, ce tratament mi-au făcut și cât a durat până am început să mă simt mai bine. Aveau nevoie să știe că cineva care trecuse printr-o astfel de furtună fusese adus cu bine de Dumnezeu la mal. Aveau nevoie de o … speranță.

Nu le-a putut spune prea multe despre partea medicală. M-am străduit să mă întorc într-o zonă a memoriei pe care încercasem în ultimele zile terapeutic s-o izolez ermetic. Nu știam însă nici termenii medicali, nici nu fusesem tot timpul suficient de lucid ca să știu ce se întâmplă. În timp ce vorbeam, m-am rugat tot timpul pentru ei, pentru cel din spital și pentru cei ce se perpeleau la focul acestei încercări fără posibilitatea de a merge să-l vadă.

Încet, încet am alunecat spre partea de credință și spre izbăvirile pe care le aduce rugăciunea. Erau acasă la acest subiect și asta mi-a umplut inima de bucurie.

A trecut de atunci o zi de rugăciune neîntreruptă. Încerc să fac și eu ceea ce atâția alții au făcut pentru mine. Este o datorie. Este un privilegiu. Este o bucurie pe care i-o putem face lui Dumnezeu.

Mai în glumă, mai în serios, Doru Brezoi, păstor la noi la Bethel, a spus că biserica noastră este cea mai „pozitivă“ dintre bisericile române din zona Los Angeles. Într-adevăr, procentajul celor care au trecut prin Covid este mare. Dumnezeu a luat acasă doar unul dintre noi, pe Nicu Păulescu. Restul izbăviților avem acum statutul privilegiat de „imuni“ la acest virus.

Amenințarea plutește însă asupra celorlalți. Ca și asupra familii celui spitalizat cu care am vorbit la telefon. Este bine? Este rău? Este suportabil?

În veacul acesta al aroganței științei fără Dumnezeu, Covid a readus între noi prezența unei scene de lumini și umbre pe care nu le putem controla noi. Scena ne aparține, luminile sunt mânuite din altă parte. Asta dă neiguranță, grijă și ne smerește semeția umanistă. La urma urmei vom vedea că Dumnezeu știe ce face și că acum, ca întdeauna, planurile Lui sunt desăvârșite.

Doamne, ai milă de cei din spitale și de rudele lor înspăimântate de umbrele care le acopere Lumina.